100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial.

http://adevarul.ro/cultura/istorie/serial-100-ani-de-intrarea-romaniei-razboi-mondial-episodul-1-traiasca-razboiul-traiasca-romania-1_579b3bb15ab6550cb84da613/index.html?utm_source=newsletter&utm_campaign=Schimb%C4%83ri+bru%C5%9Fte+%C3%AEn+administra%C5%A3ia+Rusiei%2C+girate+de+Putin+%2F+CTP%2C+%C3%AEn+delir+dup%C4%83+ce+Halep+a+spulberat-o+pe+Kerber+%2F+Cum+va+fi+vremea+%C3%AEn+august&utm_content=Newsletter-370805-20160731&utm_medium=email

30 iulie 2016, Alexandra Şerban

Episodul 1: „Trăiască războiul, trăiască România!“ 

Anul acesta se împlinesc o sută de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial. „Adevărul“ prezintă serialul „100 de ani de la Marele Război“, în care vă arătăm actualităţile ascunse ale momentului şi oamenii care au controlat decizia. O invitaţie la neuitarea istoriei, aşa cum a fost ea, cu greşeli fatale şi înfăptuiri măreţe.

România a aşteptat momentul oportun pentru a se prinde în hora fatală a Marelui Război. Doi ani s-au discutat opţiunile, s-au purtat tratativele, s-a tatonat terenul. În final, România a cedat presiunilor Antantei, în august 1916. S-a pornit la luptă cu euforie, cu gândul la fraţii de dincolo de Carpaţi. Însă perdeaua de fum a euforiei naţionale s-a ridicat rapid, lăsând loc unei realităţi tragice:

România lupta pe două fronturi, cu o armată echipată necorespunzător şi cu un sprijin extern precar.

Pierderile au fost mari, statul a fost aproape de dispariţie, dar finalul războiului i-a adus României mai mult decât ceruse: împlinirea celui mai mare proiect de ţară, unirea tuturor provinciilor româneşti.

Cel mai mare noroc din istoria naţională.

„Deşi calea Victoriei era în semiobscuritate, ea întrecea cu mult aspectul ce-l ia în zilele de sărbătoare. Cele mai multe cluburi şi magazine erau pavoazate cu tricolorul român, iar mii de cetăţeni inundau calea Victoriei şi bulevardele centrale, aşa că la un moment dat au făcut cu totul imposibilă comunicarea vehiculelor pe acele străzi. Mii de cetăţeni şi studenţi, având în cap drapele tricolore, au străbătut în grupuri calea Victoriei, cântând «Deşteaptă-te române», «La arme», «Marsilieza», manifestând în faţa palatului regal. Apoi s-au oprit în faţa clubului liberal, unde au făcut o manifestaţie de simpatie d-lui Ion Brătianu şi întregului guvern, precum şi în faţa clubului conservator, unde au manifestat pentru d-nii Take Ionescu şi Nicolae Filipescu. Publicul bucureştean a sărbătorit această zi de care se va ţine seamă în istoria neamului, cu o bucurie pornită din cel mai cald patriotism, dar şi o demnitate care evidenţiază cuminţenia şi bunul simţ al poporului român.“ Astfel relata cotidianul „Universul“ primele momente de după încheierea Consiliului de Coroană din 14/27 august 1916, când România ieşea din neutralitate şi se arunca în vâltoarea conflagraţiei mondiale care vuia deja de doi ani. Poporul trăia euforic intrarea României în epoca războiului. Se deschidea calea către împlinirea marelui vis, unirea cu Ardealul. Sărbătoarea colectivă era o chestiune de decenţă civică, la capătul unui proces de decizie lung şi anevoios. În ultimii doi ani, fiecare om de stat îşi făcuse cunoscută opţiunea, se purtaseră dezbateri în presă, în spatele uşilor guvernamentale şi pe la colţurile marilor bulevarde bucureştene. 

Ceasul al 12-lea Primele zile de război.

Se scurseseră doi ani de freamăt social continuu, de promisiuni venite atât dinspre tabăra Puterilor Centrale, cât şi a Antantei, de contre politice interne, de neîncrederi făţişe externe şi de căutări febrile de răspunsuri la chestiuni de morală şi ideologie. Se încheia prima etapă, cea care erodase spiritele ambiţioase şi dornice de acţiune. România se avânta în luptă într-un moment în care presiunile interne şi externe atinseseră niveluri greu de neglijat de decidenţii politici cu simţ al prudenţei. Era ceasul al 12-lea. Vara lui 1916 a fost cea mai agitată perioadă din anii neutralităţii. Presa arunca zilnic săgeţi pentru a porni maşinăria de război românească. „Ofensiva generală de care s-a vorbit aşa de mult este în curs. Într-adevăr,când lupta ocupă jumătate din frontul oriental, frontul italian întreg şi două puncte capitale din frontul occidental, însemnează că am ajuns în ceasul în care aliaţii atacă pe austro-germani pretutindeni şi caută să producă hotărâri decisive. România ori se hotărăşte să ia parte acum la bătălie, când concursul ei poate fi încă destul de util ca să merite pentru ea câştigurile pe cari legitim le reclamă, ori continuând să aştepte victoria definitivă pentru a se atârna de carul învingătorilor, riscă sau mai bine pierde orice posibilitate de a fi vreodată România cea mare“, scria un editorialist în  „Adevărul“, în 2 iulie 1916.

Ziariştii evitau să evoce pe larg situaţia dramatică de la Verdun, care era menţionată în treacăt, ca un eveniment ce nu ar fi avut forţa de a schimba în vreun fel mersul războiului. Se dorea angajarea României împotriva Austro-Ungariei, se asculta chemarea Ardealului. Era înduioşător, era înălţător spectacolul ce ni s-a înfăţişat ieri. Am văzut oltenii noştri precupeţi aruncând cât colo coşurile şi cobiliţele lor şi dând cu căciula de pământ, ceea ce la poporul român e un semn de supremă bucurie, şi strigând din adâncul sufletului lor: «Trăiască războiul, trăiască România!». „Universul“, 16 august 1916 „Acum ori niciodată“ Antanta a forţat mâna guvernului român pe 8 iulie. A transmis ultimatumul. Scurt: „Dacă România nu crede că se poate angaja imediat să intre în război până la data de 25 iulie/7 august a.c., Puterile Aliate nu se vor mai considera legate de promisiunile pe care le-au făcut României“. Transilvania şi Bucovina, ajutoare de război şi oportunităţi de moment, toate erau pe cale de dispariţie. Poate că nu ar mai fi durat mult până când guvernul lua de bunăvoie decizia, dar aliaţii nu mai aveau răbdare.

Presiunile începuseră să fie din ce în ce mai mari începând cu 18 iunie 1916, când generalul Alexeev, şeful Statului Major rus, îl însărcina pe colonelul Tatarinov să îi transmită prim-ministrului român un mesaj amplu, prin care îl asigura de ajutorul rusesc în cazul în care România se hotăra să părăsească neutralitatea în favoarea Antantei. În încheiere, trimisul rus era franc: „Situaţia cere României să ni se alăture acum ori niciodată“. Focul ajunsese la hotare şi nu mai era timp de pierdut. Interesele din linia întâi Regele Ferdinand I a hotărât intrarea României în război de partea Antantei;

Decizia nu a fost luată cu inima uşoară, dar se profilase deja orizontul spre care urma să se îndrepte ţara. Consiliul de coroană din 14/27 august 1916 a consfinţit intrarea României în Marele Război alături de Antanta şi îngroparea definitivă a tratatului cu Austro-Ungaria, încheiat în 1883, în secret – un act de care ştiau doar regele Carol I şi câţiva lideri politici –, al cărui singur garant fusese Regele României, la care aderase şi Germania şi care aducea ţara noastră alături de Puterile Centrale. Pricipala grijă a regelui Carol I la sfârşitul secolului al XIX-lea era Rusia – Rusia expansionistă, considerată inamicul natural al României. Alianţa cu Austro-Ungaria nu era o prietenie sinceră, ci o întovărăşire de oportunitate, care să garanteze stabilitatea politică locală. Situaţia românilor din Transilvania a continuat să rămână la masa discuţiilor. Războiul mondial a schimbat, totuşi, viziunile românilor. A reaprins ideea împlinirii idealului naţional: facerea României mari. Au rămas, însă, aceleaşi dileme geopolitice.

Antanta era formată din Anglia, Franţa şi Rusia, fiecare stat cu propriul său interes: Franţa căuta revanşa în faţa Germaniei şi recucerirea Alsaciei şi Lorenei, pierdute în 1871, Anglia era preocupată de menţinerea supremaţiei maritime şi de garantarea neutralităţii Belgiei, iar Rusia ţaristă căuta expansiunea în spaţiul Mării Negre – obiectiv final: controlul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele – adică înfricoşător de aproape de România, în viziunea liderilor de la Bucureşti. De altfel, de aici şi neutralitatea prelungită: frica de Rusia şi conştientizarea faptului că o astfel de alianţă înseamnă renunţarea la Basarabia, pământ românesc răpit în 1812.

De cealaltă parte a baricadei, Puterile Centrale nu ofereau perspective mai fericite pentru interesul naţional românesc. Germania era interesată de subminarea puterii maritime a Marii Britanii şi de expansiunea colonială – acestea erau aventurile Kaiserului Wilhelm al II-lea în noua sa doctrină, Weltpolitik –, iar Austro-Ungaria dorea să-şi consolideze sfera de influenţă în Europa Răsăriteană şi să o extindă şi în spaţiul balcanic, pe seama Imperiului Otoman aflat în cădere liberă.

Cum intrăm?

Războiul a prins România nepregătită logistic şi într-o situaţie ingrată, prinsă cu interesul naţional între două imperii cu viziuni expansioniste. Visul românesc de unire – „de la Nistru pân’ la Tisa“ – era imposibil de realizat, conform realităţilor momentului. Era cumpăna cea mare. Era nevoie de o alegere, care neapărat includea un compromis moral: treceam fie Carpaţii – pentru Transilvania, fie Prutul – pentru Basarabia. Austro-Ungaria versus Rusia. Şi nu numai atât: opţiunea trebuia cântărită şi din perspectiva fezabilităţii. Unde erau şansele de izbândă? Şi care era datoria morală a ţării – datoria aceasta fiind, de altfel, o noţiune cam fluidă, greu de definit concret? Cât despre momentul oportun pentru participarea la război, opiniile erau cât se poate de variate, iar anii neutralităţii cu atitudine guvernamentală de expectativă au ţinut la foc mocnit convingerile şi comportamentele oamenilor politici români şi ale statelor combatante. Ceva dulce şi ceva picant în facerea unei naţiuni Cele două tabere combatante îi arată regelui ofertele lor; Revista „Furnica“, 12 mai 1915

Primul Război Mondial a rămas în manualele de istorie drept momentul în care s-a scris actul fondator al României moderne. Istoriografia a înregistrat, cuminte şi cu metodă, marile realizări ale acestei naţiuni. Înfăptuiri grozave ale unui popor care, de-a lungul vremii, s-a prezentat mai degrabă ca o victimă a istoriei. Elevii de generală pot spune într-un cuvânt, la un semn: Ionel Brătianu, geniul politic, Ecaterina Teodoroiu – „eroina de la Jiu“, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Ferdinand Întregitorul şi Marea Unire de la Alba Iulia. Este firesc să fie aşa, căci conturul fizic al României de azi, în cea mai mai parte, a fost desenat la finalul războiului. Se discută mai puţin, însă, despre câteva detalii care apropie mai mult lentila istorică de actualitatea vremurilor acelea. Istoria cu idealul naţional De pildă, este adevărat că oamenii au sărbătorit intrarea în război pentru împlinirea idealului naţional ţinându-se de mâini pe străzile Capitalei. Însă la fel de adevărat este şi faptul că nu toată populaţia era la curent cu visul de veacuri al românilor: 80% din populaţie trăia în mediul rural, iar 60% – era analfabetă.

Opinia publică era reprezentată de oamenii cu studii, o parte cu experienţe culturale în străinătate.

Istoricul Lucian Boia arată, în volumul „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări“ că opţiunea majorităţii era pentru unirea cu Transilvania – în condiţiile în care era obligatorie o alegere –, având în vedere că era un teritoriu mai mare şi mai bogat, de unde veniseră în veacurile trecute izvoare puternice pentru cultura română. Era o alegere firească, fără tăgadă, însă avea un preţ: Basarabia. Iar împingerea Basarabiei către periferia intereselor româneşti a produs efecte care se văd cu ochiul liber şi astăzi, susţine istoricul. 

Şi ceilalţi

Ataşamentul copleşitor al opiniei publice pentru Antantă este uşor de explicat: Franţa era considerată aliatul de nădejde al României, încă din 1859, precum şi statul cu care aveam cele mai multe afinităţi culturale, iar Anglia, pe lângă reputaţia de mare stat liberal care a emis „Magna Charta Libertatum“, era şi statul de origine al Reginei Maria, mult iubită de popor. Rusia era în continuare un pericol – cu potenţial de a fi ţinut în frâu de celelalte două aliate. Însă nu toată opinia publică şi clasa politică a susţinut la unison intrarea României în război alături de Antantă. Un număr semnificativ de intelectuali români şi-au manifestat public solidaritatea cu Germania şi Puterile Centrale. Erau ceilalţi, cei care se opuneau majorităţii, aşa cum e firesc într-o dezbatere cumsecare – chiar dacă aveau mai puţin aplomb, mai puţine publicaţii care să le susţină punctul de vedere şi erau mai puţin numeroşi – şi aveau motive la fel de bine întemeiate. Pentru ei, Rusia era cea mai mare primejdie, iar Transilvania rămânea un proiect de viitor care era neapărat de împlinit.

În epocă, au fost numiţi, mai degrabă peiorativ, germanofili, deşi erau mai mult rusofobi, explică Lucian Boia în volumul „Germanofilii“. S-au bucurat şi ei de Marea Unire ca toată suflarea românească, însă au văzut şi mâna lungă a hazardului în împlinirea visului românesc. La finalul războiului, când istoria a dat dreptate taberei antantofile, Petre P. Carp, poate că primul între germanofili, a rostit aceste cuvinte, care îndeamnă la reflecţie încă: „România are atât de mult noroc, încât nici nu mai are nevoie de politicieni“.   Marele Război, în nouă acte

Episodul 2. „Stâlpii naţiunii“: Regele Ferdinand şi Regina Maria Neutralitatea expectativă adoptată de România în vremea lui Carol I, în 1914, a fost moştenită de regele Ferdinand, după moartea bătrânului monarh, răpus chiar de această neputinţă de a-şi onora cuvântul dat, de durerea de a întoarce spatele ţării în care s-a născut şi a crescut. Ferdinand a venit pe tron într-un moment dificil pentru ţară şi a fost nevoit să ia decizia crucială: când, cu cine şi pentru ce intră România în război. A uitat de familia şi prietenii din Sigmaringen, a uitat de problemele inimii şi a ascultat chemarea raţiunii şi a poporului. A ales Antanta. La rândul ei, regina Maria nu a fost doar umărul pe care a stat fruntea monarhului în zilele de restrişte. Nu. Regina Maria a acţionat, a participat la discuţii cu diverşii lideri politici, l-a sfătuit pe rege şi, odată intraţi în acţiune, a mers pe front. S-a îngrijit de răniţi şi a onorat eroii. A văzut durerea la faţa locului. Ferdinand şi Maria aveau să ajungă regii României Mari, să rămână în cărţile de istorie drept Întregitorii neamului.

Episodul 3. Societatea românească, în pragul războiului: încotro? O caricatură din ziarul „Adevărul“, 14 iulie 1916, prevede cursul evenimentelor în lunile următoare Opinia publică românească la începutul secolului XX era firavă: majoritatea populaţiei trăia la sat, se ocupa cu agricultura, era analfabetă şi, în general, înţelegea puţin din mersul lucrurilor la centru. Orăşenii cu educaţie se lăsau purtaţi de valul dezbaterilor publice, în diverse grade de interes real. Presa centrală era cea care modela percepţiile publice, care avea puterea de a stabili direcţiile de interes. Cele mai mari publicaţii erau „Universul“, ziar de informare de centru-dreapta, şi „Adevărul“, cu ediţia sa matinală, „Dimineaţa“. Erau ziare care susţineau cauza românească alături de Antanta, pentru unirea cu Transilvania. Existau şi publicaţii mai mici, care promovau mai agresiv direcţiile de partid ori viziunile directorilor editoriali: „Epoca“ lui Nicolae Filipescu şi „Acţiunea“, condus de Victor Ionescu, fratele lui Take Ionescu, erau două dintre cele mai active ziare în promovarea ideilor antantofile. Ziarele germanofile, precum „Ziua“, cu care a colaborat şi Ioan Slavici, „Steagul“, care era oficiosul facţiunii conservatoare a lui Marghiloman, „Seara“ şi „Minerva“, erau mai puţin căutate de public, ba chiar agresate uneori.

Episodul 4. Germanofilii, cei care ar fi putut avea dreptate Opinia publică românească nu a fost unanimă în opţiunea pentru Antanta. Oameni de cultură şi politicieni – majoritatea din Partidul Conservator, unul dintre cele două mari partide ale României – au adus la masa dezbaterilor publice opţiunea unei alianţe cu Puterile Centrale. Petru P. Carp, Titu Maiorescu şi Alexandru Marghiloman, toţi oameni de stat şi intelectuali cu coloană vertebrală şi opere de necontestat, erau cei mai proeminenţi lideri conservatori care au împărtăşit sentimente germanofile. Argumentele lor erau, în acel moment, solide şi porneau de la premisa că România nu ar trebui să se întoarcă împotriva tratatului semnat în 1883 şi să se alieze cu Rusia. Imperiul ţarilor era marele duşman dintotdeauna al României şi acest lucru nu se putea schimba. O Românie fără Basarabia nu era un ideal împlinit, iar o Românie doar cu Transilvania, dar aflată sub bocancul rus, era un fapt împlinit în zadar. Era o prudenţă onestă în opţiunea pentru Puterile Centrale, care în timpul celor doi ani de război dovediseră o oarecare superioritate pe diversele fronturi din Europa. Istoria şi hazardul au făcut să nu aibă dreptate, iar peste manifestul lor din acei ani – să se aşeze mult praf.

Episodul 5. Antantofilii şi responsabilitatea războiului Majoritatea populaţiei s-a pronunţat în anii neutralităţii în favoarea alianţei cu Antanta. Guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu (foto dreapta) a rămas în expectativă, aşteptând momentul oportun pentru a înmâna declaraţia de război. Negocierile cu puterile Antantei erau asidue, la fel şi presiunile venite din partea Puterilor Centrale, care erau favorizate chiar şi de o neutralitate română, dacă nu de o alianţă. Ionel Brătianu şi guvernul său erau, pe de o parte, sub presiunea opiniei publice care cerea intrarea în război imediată, şi pe de altă parte, sub constrângerile venite din exterior. Guvernul controla decizia, el avea responsabilitatea războiului, iar o mişcare greşită putea arunca toată ţara în aer. Printre antantofili au existat, totuşi, şi câţiva membri ai opoziţiei, iar printre cei mai vocali în epocă au fost consevatorii Nicolae Filipescu şi Take Ionescu.

Episodul 6. Clipa zero:

14/27 august 1916 Ziua în care România a decis intrarea în Marele Război a fost plină de evenimente din zori până în seară: Consiliul de Coroană de dimineaţă, anunţat din timp şi de la care se aştepta o hotărâre definitivă, manifestaţiile de bucurie ale cetăţenilor Bucureştiului pentru intrarea în război şi pentru Coroana română, închiderea traficului la frontiera româno-austro-ungară şi înmânarea declaraţiei de război Austro-Ungariei de către ambasadorul român la Viena, Eduard Mavrocordat, decretarea mobilizării şi discursurile încurajatoare şi sfaturile prudente ale liderilor ţării către populaţie. În sfârşit venise ceasul cel mare, începea o nouă etapă pentru România.

Episodul 7. Armata română, nepregătită România s-a avântat în prima conflagraţie mondială cu conştiinţa faptului că armata sa era nepregătită să facă faţă unui război total, care angrena resurse militare şi umane într-o măsură fără precedent. Organizarea şi dotarea armatei erau, de fapt, o hârtie de turnesol pentru întreaga societate română. În plus, România trăise cu iluzia recentei victorii din timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic, care s-a încheiat cu pacea de la Bucureşti. Liderii români se hrăneau din iluzia importanţei geostrategice a ţării şi nu se concentrau pe modernizarea corpului de armată. Vintilă Brătianu vorbea în 3 decembrie 1914 despre contabilizarea acestei poziţii strategice: „România îşi va păstra şi mâine marele interes european pe care ea îl reprezintă la gurile Dunării, oricare ar fi situaţia statelor dinprejurul nostru. Dacă ea va avea, în noile condiţii în care va fi pusă, şi forţa necesară pentru îndeplinirea menirii ce i-o dă soarta ei geografică atunci negreşit că interesul tuturor statelor mari va fi să ne ajute pentru nevoile europene dela gurile Dunării să fie salvgardate“.

Episodul 8. Jaful foştilor aliaţi: tezaurul românesc  în Rusia Tezaurul a fost transportat la Moscova cu trenul În timpul Primului Război Mondial, tezaurul românesc a fost trimis în Rusia pentru a fi păstrat în siguranţă pe perioada războiului. Tezaurul a fost trimis în două transferuri şi includea tezaurul Băncii Naţionale a României, valori aparţinând unor diverse bănci private româneşti, colecţii de artă, bijuterii, ar-hive. În februarie 1917, a iz-bucnit revoluţia bolşevică în Rusia, relaţiile româno-ruse s-au acutizat după ce Armata română a trecut Prutul în Basarabia pe 20 ianuarie 1918. Pe 26 ianuarie, comisarul afacerilor externe rus, Lev Troţki, anunţa ruperea relaţiilor diplomatice cu România. Tezaurul depus la Moscova devenea „intangibil pentru oligarhia română – guvernul sovietic îşi asuma răspunderea pentru păstrarea acestor fonduri“.

Tezaurul românesc nu a mai fost recuperat în totalitate, însă au fost primite o parte din bunuri în trei tranşe:în 1935, în 1956 şi în 2008. Încă se poartă tratative în comisii speciale româno-ruse, în care domnesc mai mult neîncrederea şi scepticismul.

Episodul 9. Gherila literară:

Marele Război a lăsat în urmă multe pagini de literatură: memorii şi jurnale, poezii, cântece şi scrisori de pe front. Sunt istorii mici şi personale, fără de care nu s-ar fi putut scrie istoria cea mare. Sunt fragmente care compun imaginea de ansamblu a războiului la faţa locului, care dezvăluie emoţia, patosul, jalea ostaşului român. La rigoare, memoriile de război pun lupa pe situaţia armatei române, a conducătorilor ei, pe felul în care a fost câştigată întregirea ţării. Alteori, sunt pur şi simplu episoade care, dacă nu s-ar fi întâmplat cu adevărat, s-ar fi putut vedea oricând într-o producţie cinematografică artistică despre avântul luptătorului pentru neam şi patrie – cum ar fi acest fragment din memoriile lui Polihron Dumitrescu, „Ascultând chemarea“: „Chiar în zorii zilei decretării mobilizării, două nave de război (monitoare) austriece s-au postat la câteva sute de metri în faţa portului Turnu Severin şi au început să bombardeze şantierele noastre navale. În acel moment, soldatul Tiviş Constantin era de santinelă pe unul din potoanele de îmbarcare-debarcare ale portului. Găsindu-se în faţa unei situaţii cu totul neaşteptate, el nu stă o clipă pe gânduri; ia poziţia de tragere în genunchi şi ripostează cu puşca, primind lupta cu monitoarele duşmane, cum s-ar spune, de unul singur. Şi trage, trage cât mai repede că doar ţintele erau destul de mari! Execută «foc de voie», cum învăţase la instrucţie, şi goleşte încărcător după încărcător. Stânjeniţi probabil de gloanţele soldatului român, darmai ales înfuriaţi de «obrăznicia» lui, servanţii tunurilor de pe monitoarele inamice trimit câteva lovituri şi spre pontonul cu pricina. Ostaşul nostru trage însă mereu. Obuzele îi şuieră pe deasupra, dar el nu se clinteşte de pe ponton; trage într-una, trage, până când se prăbuşeşte străpuns de schije. Câteva ore mai târziu, după alungarea navelor de război duşmane de către artileria noastră, de pe ponton a fost ridicat corpul neînsufleţit al santinelei. În jurul său se aflau împrăştiate încărcătoare şi zeci de cartuşe trase.  Soldatul Constantin Tiviş a fost cel dintâi ostaş al companiei mele căzut la datorie, primul erou al Regimentului 1 vânători.“

Episodul 10. Un final cu noroc:

După doi ani de război, de sărăcie, de epidemii, în care România aproape dispăruse ca stat, după o pace de compromis dezastruoasă, se împlinea idealul naţional, pentru care intraserăm în luptă, şi chiar mai mult de-atât. Se năştea România Mare: în 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România, iar pe 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a decretat unirea provinciilor Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Sătmar cu Regatul României. Oamenii politici din toate provinciile româneşti erau în freamăt, se organizau consilii, se dădeau proclamaţii şi se organizau ceremonii somptuoase pentru a marca cum se cuvine marea realizare. Alba Iulia a devenit, simbolic, a doua capitală a ţării şi societatea românească a intrat într-un proces amplu de transformare, conform noii configuraţii. Cuplul regal era mai iubit de popor decât oricând, iar oamenii politici care au lucrat pentru unire aveau să rămână în conducerea statului în deceniile ce au urmat.

Citeste mai mult: adev.ro/ob516e

VESTE URIAŞĂ pentru România în această dimineaţă. Anunţul pe care îl aşteptam de aproape 10 ani a fost făcut de UE

http://m.gandul.info/veste-uriasa-pentru-romania-in-aceasta-dimineata-anuntul-pe-care-il-asteptam-de-aproape-10-ani-a-fost-facut-de-ue-15266049.html

20 aprilie 2016

Preşedintele Comisiei Europene a declarat că susţine aderarea României la Spaţiul Schengen, informează romania-actualităţi.ro

Preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude Junker a afirmat astăzi la Strassbourg că instituţia pe care o conduce este de acord şi susţine aderarea României şi a Bulgariei la Spaţiul Schengen. 

Cele două ţări îndeplinesc criteriile de aderare şi este elementar să le fie recunoscute drepturile, a mai declarat preşedintele Comisiei Europene.

România şi Bulgaria solicită de mulţi ani aderarea la Spaţiul european de liberă circulaţie Schengen.

Preşedintele Franţei, Francois Hollande, afirma în ianuarie, după întrevederea cu premierul Dacian Cioloş, că sistemul Schengen trebuie îmbunătăţit, având în vedere că o destrămare a acestuia ar avea consecinţe extrem de grave pentru UE, el arătându-se deschis aderării României la acest spaţiu.

Premierul Dacian Cioloş a efectuat, la jumătatea lunii februarie, o vizită la Bruxelles, unde s-a întâlnit cu înalţi reprezentanţi ai Comisiei Europene şi ai Parlamentului European, printre temele abordate fiind aderarea României la Schengen.

2 octombrie 2016: următorul referendum care face Europa să tremure

http://adevarul.ro/international/europa/2-octombrie-2016-urmatorul-referendum-europa-tremure-1_5793138f5ab6550cb81f9003/index.html?utm_source=newsletter&utm_campaign=Budapesta+vs+Bruxelles.+Urm%C4%83torul+referendum+care+face+Europa+s%C4%83+tremure+%2F+Rom%C3%A2nul+care+tr%C4%83ie%C8%99te+la+Londra+din+graffiti+%2F+B%C4%83iatul+de+13+ani+pus+%C3%AEn+fruntea+fanfarei+militare&utm_content=Newsletter-367848-20160723&utm_medium=email

Cristian Unteanu 23 iulie 2016, 

„Doriţi ca Uniunea Europeană să decidă o relocare a cetăţenilor non-maghiari în Ungaria fără aprobarea prealabilă a Parlamentului ungar?“ – aceasta este întrebarea la care vor trebui să răspundă cetăţenii din ţara vecină, pe 2 octombrie, într-un referendum convocat de guvern pe tema cotelor obligatorii de refugiaţi impuse de Bruxelles. 

Prin impactul său viitor, rezultatele acestui referendum pot fi la fel de importante precum cele din Marea Britanie. Şi, asemenea lor, să consolideze ceea ce este deja o tendinţă importantă declanşată, susţinută şi argumentată prin faţetele multiple a ce ceeste, deja, efectul de „spillover”. Aceasta deoarece, doar aparent, miza discuţiei este problema migraţiei. 

Tema reală spre care trimite referendumul din Ungaria, ca şi cel din Marea Britanie, este discuţia niciodată rezolvată pe deplin în UE, cea asupra suveranităţii naţionale. În acest sens, nu uitaţi mesajul central al campaniei LEAVE din Marea Britanie care a fost „vrem să ne luăm ţara înapoi”, acum posibil de completat, prin vocea electorilor maghiari, cu un altul, la fel de important: 

„Vrem ca nu cei de la Bruxelles să decidă pe chestiuni care ţin strict de suveranitatea naţională care trebuie păstrată şi respectată!”. 

Iar mesajul guvernului către electorat este extrem de clar. Fără niciun fel de ambiguităţi, căci spunea Antal Rogan, şeful de cabinet al premierului Viktor Orban: „Guvernul cere cetăţenilor noştri să spună NU repartizării obligatorii şi să spună NU politicii celor de la Bruxelles privind migraţia... doar maghiarii pot decide cu cine vor să trăiască împreună în Ungaria”. 

Clar? 

Da, din punctul de vedere de acum al Ungariei. 

Deloc clar din punctul de vedere al autorităţilor europene care, pe drept cuvânt, au reamintit că politica respectivă a fost aprobată în unanimitate de către şefii de state şi guverne reuniţi în cadrul Consiliului European, asta după ce existase şi un vot pozitiv covârşitor în Parlamentul European, pe exact aceleaşi măsuri propuse de Comisia Juncker. 

Numai că, iarăşi adevărat, cum au ajuns acasă, cei mai mulţi dintre semnatari şi-au dat seama care era exact atmosfera la nivelul opiniei publice, care era nivelul exact al sentimentului real de respingere, motivat de considerente legate de sensibilităţi naţionale şi de istorii particulare, dar şi de creşterea exponenţială a sentimentului de insecuritate. 

În acest caz, nu cei 1294 de refugiaţi care ar fi trebui realocaţi automat către Ungaria reprezintă problema, ci ideea însăşi de migraţie ilegală transformată, printr-o decizie luată de birocraţia de la Bruxelles, în formulă de mişcare legitimă care să debuteze cu o cerere automată de azil şi, în  foarte multe cazuri, să ducă la obţinerea cetăţeniei. Greu de imaginat un context naţional în care acest raţionament să nu pună probleme. Dar greu, foarte greu de imaginat un context mai dificil ca cel de acum – naţional, european şi mondial – pentru lansarea unui asemenea tip de raţionament. 

Asta în momentul în care terorismul. esenţialmente motivat de revendicările jihadiste şi ale unui Islam fundamentalist, este ameninţarea cea mai gravă cu care se confruntă lumea în 2016. Şi care, acum, şi-a atins deja unul dintre obiectivele esenţiale ale primei etape a războiului împotriva Europei: instalarea fricii, spaimei, incertitudinii în cotidian, a senzaţiei că oricine, oricând, este ţintă. Previziunile serviciilor de informaţii s-au adeverit: noua faţă a terorismului presupune apariţia unor atacuri, într-un ritm din ce în ce mai rapid, a unor atacuri de tip „lup singuratic”, cvasi-imposibil de prevenit atâta timp cât atenţia şi mijloacele se concentrează pe urmărirea activităţii celulelor teroriste. 

Dar declanşând şi fenomenul de răspuns din partea militanţilor de extremă dreaptă, grupaţi în unităţi de vigilantes gata să treacă la acţiune. Un rezultat pozitiv la referendumul din Ungaria va însemna o nouă lovitură masivă de credibilitate în primul rând pentru Comisia Europeană dar şi o consemnare a falimentului modului în care, la nivelul structurilor europene, se închipuie planuri, politici şi reglementări rupte sau foarte departe de realitatea din teren. Este ceea ce afirma zilele trecute Mario Morcone (ministrul italian însărcinat cu problemele migraţiei), atunci cînd spunea că faimoasa schemă de relocare a refugiaţilor între Italia şi Grecia ”este în mod clar un eşec”. Iar termenul „eşec” este chiar elegant dacă, aşa cum o recunoaşte chiar Comisia Europeană, în locul celor 6000 de persoane relocate lunar din Grecia şi Italia, s-a reuşit doar, până în acest moment, reloacarea a 843 de persoane...

Dezastrul iniţiativei europene este total, aşa cum o arată situaţia relocărilor din Italia: 

 - Belgia are alocate 1397 de relocări în termenii deciziei Consiliului, a oferit formal 30 şi a primit 29 

- Republica Cehă are alocate 1036 relocări, a oferit 20 şi nu a primit pe nimeni 

- Franţa ar avea de primit 7115, a oferit 300, a primit 181 

- Spania ar avea de primit 2676, a oferit 50 şi a primit 40 -

 România ar avea de primit 1608, a oferit 540 de locuri, a primit 6. 

Problema majoră este că, chiar şi în contextul de acum, decidenţii europeni par să dorească o continuare a schemei de relocări pe care o consideră drept o soluţie morală, umanitară şi perfect legală. Singura acceptabilă. Referendumul din Ungaria vine însă să schimbe complet cursul lucrurilor căci, odată rezultatele sale acceptate, ar scoate de facto şi de jure o ţară din procesul de decizie europeană în chestiunea migraţiei. Iarăşi, subliniez, nu mai e vorba doar despre refugiaţi, e vorba despre principiul suveranităţii naţional în raport cu sistemul instituţional comunitar. Există două posibilităi în continuarea jocului. 

1. Comisia Europeană va accepta un eventual rezultat al referendumului care să consfinţească dreptul Parlamentului naţional în domeniu. Situaţie în care deschide Cutia Pandorei pentru evenimente similare, cu rezultat extrem de previzibil, în toate ţările membre.Cu o perspectivă ca mult ţări să solicite „prerogativa de op-out” în doemniul politicii de migraţie şi azil, pe modelul stelor avantaje britanice, asta însemnând drumul deschis spre rediscutarea Tratelor. 

2. Comisia Europeană va încerca să iasă la luptă propunând măsuri de sancţionare a Ungariei pentru neacceptarea unei decizii europene luată cel mai înalt nivel (inclusiv cu semnătura Ungariei). Posibil instituţional, dar provocând un scandal public care să accentueze curentul eurosceptic din Ungaria şi nu numai. Este o dezbatere extrem de serioasă, poate cea mai importantă în relaţie cu ceea ce ar putea să însemne continuarea visului european. 

Din nefericire pentru noi toţi, din nefericire pentru Europa, discuţia se poartă sub presiunea unor vectori externi UE, absolut ostili şi activi în organizarea tuturor jocurilor destructive imaginabile. În acest sens, referendumul din Ungaria poate fi comparat cu BREXIT. Este, într-un anume fel, continuarea logică a acestuia, cu toate consecinţele aferente pe termen mediu şi lung. După experienţa BREXIT în care au eşuat lamentabil atât centrele de prognoză şi programare politică din Bruxelels şi cele de la Londra, urmează un alt eveniment major cu rezultat previzibil. 

Ce face Europa instituţiilor? 

Deocamdată, se zbate să supravieţuiască dacă nu e plecată în vacanţă, aşa cum o face orice funcţionar conştiincios pe timp de vară. Numai că nu este o vară oarecare. Nu sunt timpuri oarecare. Doar că, tragic, se pare că doar liderii sunt unii oarecare, lipsiţi de viziune, de forţă şi putere de decizie. Urmează o perioadă de mari incertitudini şi va trebui să acceptăm că aceasta va fi starea Europei în timpl ce vine. Atunci când se poate petrece orice. adev.ro/oar9o2

CEA DE-A 5-A AERONAVĂ WIZZ AIR SE ALĂTURĂ FLOTEI DIN CLUJ-NAPOCA

COMUNICAT DE PRESĂ

Cluj-Napoca, 22 iulie 2016: Wizz Air, cea mai mare companie aeriană low-cost din Europa Centrală și de Est, şi cea mai mare din România, a întâmpinat astăzi a 5-a aeronavă Airbus A320 la baza sa din Cluj-Napoca. Aeronava va asigura operațiunile pe zborurile nou lansate spre Doncaster Sheffield, Billund și Alicante, precum și, pe ruta internă spre București, care marchează o nouă etapă în transportul aerian local în România.

Aeronava reprezintă o nouă investiție WIZZ în România, de 98 de milioane de euro*, iar numărul total al angajaţilor din Cluj va ajunge la 179. De asemenea, activitatea Wizz Air în România va susţiune mai mult de 3.300 de locuri de muncă în industriile conexe anul acesta.

Primul zbor WIZZ din Cluj-Napoca a decolat în noiembrie 2007, iar de atunci Wizz Air și-a dezvoltat constant rețeaua de rute cu tarife scăzute pentru clienții din Transilvania. Deja cea mai mare companie aeriană din România, Wizz Air oferă în total 28 de rute low-fare spre 13 țări din Cluj-Napoca, cu tarife pe multe rute începând de la 39 RON**, asigurând conexiuni accesibile între Transilvania și restul Europei atât pentru călători în scop de afaceri, cât și pentru turiști.

Toți cei 179 de colegi Wizz Air din Cluj-Napoca așteaptă cu nerăbdare să primească și mai mulți pasageri la bordul aeronavelor de pe zborurile WIZZ din Cluj-Napoca, care anul acesta vor susține mai mult de 840*** de locuri de muncă în industriile conexe din regiune.

Biletele pe noile rute sunt deja puse în vânzare pe wizzair.com la prețuri începând de la doar 39 RON**.

 

RUTĂ INTERNĂ CLUJ-NAPOCA – BUCUREŞTI

 

Zile de operare	Program de zbor	Dată de începere	Tarife de la**
6 zboruri/săptămână: luni, marţi, miercuri, joi, vineri, duminică	20:35 CLJ 21:55 OTP	22 iulie	39 RON
10 zboruri/săptămână: zilnic și două zboruri luni, miercuri și vineri	8:10 and 19:30 CLJ 6:45 and 21:00 OTP	31 octombrie

 

 

 

NOILE RUTE INTERNAȚIONALE WIZZ AIR DIN CLUJ-NAPOCA

Destinaţii	Zile	Lansare	Tarife de la**
Alicante	miercuri, duminică	24 iulie	179  RON
Billund (Danemarca)	marţi, sâmbătă	23 iulie	109  RON
Doncaster Sheffield	luni, vineri	22 iulie	129  RON

 

 

Într-o conferință de presă susținută astăzi la Cluj, Tamara Vallois, Head of Communications, a declarat: „Suntem încântați să sărbătorim astăzi acest moment de referință împreună cu Aeroportul Cluj. În calitate de cea mai mare companie aeriană din România ne-am angajat față de țară să susținem sectoarele de turism și hotelier, precum și să ne dezvoltăm rețeaua cu tarife scăzute atât în capitală, cât și în regiune. Suntem încântați că ne extindem flota tânără la 5 aeronave în Cluj-Napoca astăzi, ceea ce înseamnă mai multe locuri de muncă la bază și în industriile complementare, dar și mai multe rute cu tarife scăzute pentru clienți. Cele trei noi destinații internaționale pe care le-am adăugat rețelei noastre sunt o combinație perfectă de vacanță de vară în Alicante, călătorie pentru familie în Billund și city break în Doncaster Sheffield. Ziua de azi marchează și o nouă etapă în transportul aerian din România, odată cu prima rută internă care leagă Cluj-Napoca de București. Mulțumită tarifelor scăzute, de numai 39** RON, și programului convenabil, suntem nerăbdători să le oferim clienților noștri cele mai bune variante de transport în România. Echipajele noastre profesioniste sunt, la rândul lor, nerăbdătoare să întâmpine la bordul celor 5 aeronave din Cluj-Napoca numeroase persoane fericite. ”

Preşedintele Consiliului Judeţean Cluj, domnul Alin Tişe a declarat la rândul său: „Alocarea celei de-a 5-a aeronave Wizz Air pentru baza de pe Aeroportul Internaţional Cluj este o dovadă a angajamentului operatorului aerian de a-şi extinde reţeaua sa de rute din judeţul Cluj şi din Transilvania, motiv pentru salutăm decizia acestora. Doresc să felicit reprezentanţii companiei aeriene pentru eforturile lor de a conecta judeţul Cluj cu cât mai multe destinaţii internaţionale şi îi asigurăm de tot sprijinul nostru pentru o dezvoltare cât mai amplă a operaţiunilor lor de pe aeroport.”

David Ciceo, Director General al Aeroportului Internațional „Avram Iancu” Cluj, a precizat: „Aeroportul Internaţional Cluj este al doilea aeroport al României, atât din punct de vedere al traficului de pasageri înregistrat cât şi ca importanţă în reţeaua Wizz Air din ţara noastră, iar cea de-a 5-a aeronavă alocată bazei de la Cluj vine să sublinieze acest lucru. Motivele de bucurie sunt cu atât mai mari cu cât în perioada imediat următoare se deschid 5 rute noi de pe aeroport, spre Doncaster Sheffield, Bucureşti, Billund, Alicante şi Malaga. Astfel pasagerii noştri vor avea şi mai multe opţiuni de călătorie spre destinaţii din Europa, creându-se premisele unor noi creşteri importante ale traficului de pasageri. ”

 

Wizz Air este cea mai mare companie low-cost din Europa Centrală şi de Est, care operează o flotă de 71 de aeronave Airbus A320 şi A321 şi oferă mai mult de 420 de rute de la 25 de baze, ce asigură conexiunea între 124 de destinaţii din 38 de ţări. La Wizz Air o echipă de peste 2.600 de profesionişti în aviaţie livrează servicii superioare şi tarife foarte scăzute, ceea ce face ca Wizz Air să fie alegerea preferată a 20 de milioane de pasageri în ultimele 12 luni. Wizz Air este listată la London Stock Exchange cu abrevierea WIZZ și este inclusă în calculul indicilor FTSE 250 și FTSE All-Shares. Wizz Air este membră a Asociației Internaționale a Transporturilor Aeriene (IATA), Operational Safety Audit (IOSA), companie de referință la nivel global în ceea ce privește recunoașterea siguranței companiilor aeriene. Wizz Air a fost aleasă recent “Value Airline of the Year 2016” de editorii Air Transport World, una dintre cele mai importante reviste de aviație.

* http://www.airbus.com/presscentre/pressreleases/press-release-detail/detail/new-airbus-aircraft-list-prices-for-2016/

**un singur segment cu toate taxele obligatorii incluse

*** conform ACI (Airport Council International) se creează 750 de locuri de muncă la fiecare 1 milion de pasageri transportați/an

Pentru alte informații contactați:

Tamara Vallois, Wizz Air, +36 1 777 9324

Daniel Amzar, Free Communication, +4 0752 111 728

Pe fiecare piesă de metal ce compune turnul Eiffel scrie: „Made in Resita – Romania”

http://www.ganduridinierusalim.com/stiati-pe-fiecare-piesa-de-metal-ce-compune-turnul-eiffel-scrie-made-in-resita-romania/

18 NOIEMBRIE 2015

Putini sunt cei care stiu ca simbolul Parisului, celebrul Turn Eiffel, a fost realizat dupa o tehnologie inventata in Romania de inginerul Gheorghe Panculescu.

Dupa ce a absolvit cursurile Politehnicii din Zurich, inginerul Gheorghe Panculescu ajunge sa lucreze in cadrul companiei Eiffel, la recomandarea marelui scriitor Vasile Alecsandri.

In 1878, Panculescu revine in tara pentru a construi calea ferata Bucuresti-Predeal. In acea perioada, inginerul inventeaza un sistem de imbinare a traverselor de cale ferata, care avea sa revolutioneze constructiile metalice. Astfel, datorita metodei de montare a sinei pe traverse in afara spatiului caii ferate, Panculescu a reusit sa termine lucrarea concesionata in mai putin de un an, desi termenul de livrare era de aproape cinci ani.

Panculescu l-a gazduit pe Gustave Eiffel

Impresionat de proiectul inginerului roman, Gustave Eiffel se deplaseaza special la Valenii de Munte pentru a-l intalni pe Panculescu, cel care avea sa devina inspector general al Cailor Ferate Romane. Eiffel a vrut sa vada tehnologia folosita de acesta la montarea caii ferate.

In 1879, in casa unde se afla acum Muzeul Nicolae Iorga, francezul a fost gazduit de Panculescu si a fost impresionat de genialitatea inventiei romanesti. Aici, Gustave Eiffel, care avea sa devina celebru, i-a vorbit gazdei despre proiectul sau, inaltarea unui turn iesit din comun, la Paris, pentru Expozitia Universala din 1889. Impreuna au discutat despre adaptarea tehnicii inventate de Panculescu la constructia turnului, folosind subansamble metalice confectionate la sol si asamblate dupa aceea, pe masura ce se inalta lucrarea. Interesant este si faptul ca destinul celor doi ingineri avea sa se incheie, in acelasi an, 1922.

Cunoscut in Franta, anonim in Romania

Profesorul Eugen Stanescu de la Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie s-a numarat printre putinii cercetatori ai acestui inedit episod. A fost special in Franta pentru a studia cat de cunoscut este aportul inginerului roman la ridicarea simbolului orasului luminii.

Studiind documentele acelor vremuri, profesorul a gasit un studiu intitulat „Communication sur les travaux de la tour de 300 m”, datat 1887, in care celebrul inginer Alexandre Gustave Eiffel precizeaza ca turnul care ii poarta numele nu s-ar fi putut construi daca nu ar fi aflat de tehnica inovatoare folosita de inginerul roman Gheorghe Panculescu la constructia tronsonului de cale ferata Bucuresti-Predeal. Din pacate, numele romanului este mult mai cunoscut in Franta decit in tara unde s-a nascut. Doar la insistentele profesorului Stanescu, o scoala generala din Valenii de Munte poarta de la inceputul acestui an numele inginerului Panculescu.

Resita

Repere de ordin geografic, administrativ si istoric = oras situat in depresiunea Resita , pe malurile raului Barzava.

*Istoric: vechi traditii industriale (sec. XVIII – primele furnale si prima locomotiva cu aburi); Turnul Eiffel din Paris este construit cu otel fabricat la Resita ..

Surse: Jurnalul, ampress.ro

Turnul Eiffel a fost “construit” de un român. Inginerul Gheorghe Pănculescu, cunoscut în lume, anonim în România

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/reportaje/turnul-eiffel-construit-roman-gheorghe-panculescu-684133.html

Cristinel C. Popa28 Ian 2015 

Într-un studiu despre turnul Eiffel, apărut la Paris, lucrare publicată în anul 1889, Gustave Eiffel face o dezvăluire măgulitoare la adresa unui priceput inginer român. El spune că celebrul simbol al Parisului, şi implicit, al Franţei, nu ar fi putut fi înălţat atât de repede, în timpul record de numai doi ani şi patru luni, dacă cu un deceniu înainte de inaugurare un român nu ar fi realizat un proiect ingineresc revoluţionar. În studiul menţionat şi intitulat “Communication sur les travaux de la tour de 300 m”, reiese că Turnul Eiffel a fost construit cu ajutorul unui sistem tehnic inventat de inginerul român Gheorghe Pănculescu (1844-1922). În anul 1869, Pănculescu, ca absolvent al Politehnicii din Zurich, i-a fost recomandat lui Eiffel de către Vasile Alecsandri. La început, Eiffel l-a angajat în cadrul întreprinderii pe care o conducea, însă Pănculescu s-a remarcat ca unul dintre cei mai buni specialişti, un adevărat as în ce priveşte probleme de rezistenţa materialelor, calcule şi dimensionări. Gheorghe Pănculescu a ajuns la un moment dat să conducă cel mai important departament al firmei lui Eiffel. Apoi a fost detaşat în România, revenind astfel temporar în ţară. Românul i-a atras atenţia francezului după ce a realizat planurile pentru executarea drumului feroviar Predeal-Ploieşti, construcţie finalizată de un asociat al lui Eiffel, Gouilloux. Pănculescu a inventat atunci pentru francezii ce lucrau la drumul prahovean un sistem special ce utiliza o nouă metodă de montare a şinelor pe traverse în afara spaţiului căii ferate. Cu metoda minune a românului s-a reuşit terminarea liniei în mai puţin de un an. Faptul a atras atenţia lui Gustave Eiffel, care a decis să vină la faţa locului, vizitându-l pe Pănculescu, care l-a şi găzduit la Vălenii de Munte. 

Eiffel i-a vorbit românului despre planul său de a înălţa turnul Eiffel

Aşadar, succesul inginerului român l-a făcut pe Eiffel să vină în România. El a sosit la Ploieşti, în mai 1879, pentru a se convinge la faţa locului, de modul cum a decurs aplicarea sistemului iniţiat de Pănculescu. Românul l-a găzduit pe celebrul inginer francez la Văleni, în casa pe care o va cumpăra Micolae Iorga peste 30 de ani. Mai mult, inginerul francez a luat gripă şi a trebuit să stea chiar zece zile în locuinţa prietenului său, Gheorghe Pănculescu, în imobilul - Muzeul Iorga. Astfel, Eiffel i-a vorbit lui Pănculescu în premieră despre proiectul său de a înălţa un turn ieşit din comun, cunoscutul “Turn Eiffel”. Oaspetele românului i-a mărturisit că ar putea folosi ideea sa, aceea de a folosi subansamble metalice confecţionate la sol pe care să le monteze apoi sus. Poveşti locale spun că Pănculescu i-a prezentat tehnica sa la faţa locului, mai precis pe două căruţe. Pus în aplicare, proiectul lui Pănculescu a dus la monumentala construcţie. Specialiştii vremii au fost chiar uimiţi de rapiditatea prin care, cu ajutorul a 300 de muncitori, au fost montate mai bine de 12.000 de subansamble în timpul record de numai 11 luni, un lucru senzaţional la acea vreme! Astfel în casa lui Iorga de la Văleni s-au pus bazele şi s-a hotărât tehnologia ce avea să fie utilizată la construcţia Turnului Eiffel. Ca o coincidenţă, Eiffel şi Pănculescu au decedat în acelaşi an, 1922. Trebuie amintit şi faptul că după isprava cu Eiffel, Gheorghe Pănculescu a fost numit inspector general al Căilor Ferate Române. 

Apreciat în Franţa, necunoscut în România (în mediul ştiinţific)

Surse româneşti susţin chiar că profesorul român Eugen Stănescu de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova a fost unul dintre românii care a cercetat acest lucru. El s-a deplasat în mod special în Franţa pentru a studia “cât de cunoscut este aportul inginerului român”. El a constat şi ceea ce Simion Săveanu consemna cu ani în urmă. “A fost găsit acel studiu (de care am amintit mai sus – n. red.) şi intitulat “Communication sur les travaux de la tour de 300 m” şi în care Eiffel îl menţionează pe inginerul Gheorghe Pănculescu”, scrie Simion Săveanu. Referinţe în acest sens apar şi în ziarul prahovean Flamura Prahovei. Mai mult, un film postat de un inginer francez arată că între proiectele lui Eiffel s-a aflat şi podul de la Ungheni de peste Prut. El arată că, în mai 1990, un milion şi jumătate de români au strigat “Unire” pe podul imaginat şi construit de Eiffel. În ce-l priveşte pe priceputul tehnician român, foarte târziu, din 15 septembrie 2004, o şcoală din Vălenii de Munte datând din 1774 a primit numele de “Şcoala de Arte şi Meserii Gheorghe Pănculescu”, în semn de recunoaștere a geniului inventatorului născut în oraşul lor. 

Legenda oţelului românesc cu care se spune că ar fi fost construit în întregime vestitul turn

Nu putem să nu amintim şi de o legendă ce circulă în România de decenii. Şi anume că întregul oţel construit la înălţarea Turnului Eiffel a fost turnat în ţara noastră. “Se spune că niturile au fost turnate la Govăjdia, lângă Hunedoara, deoarece Franţa nu avea siderurgie în anii 1800. Extracţiile de minereu de fier au început în anii 1820 în zona Teliuc, Ghelari, care au pus baza construcţiei turnului Eiffel ce a fost finalizat şi inaugurat în 1889. Vă spun sigur, întrucât am copilărit 14 ani în Hunedoara: baza structurii turnului a fost construită cu oţel de Reşiţa, este adevărat”, scrie Adrian Boeriu. Georgeta Panaitescu Iaz întăreşte cele spuse de Boeriu: “Am învăţat despre asta la facultate! Profesia mea este de inginer turnător, iar printre primele lucruri predate la cursul de Turnarea Metalelor a fost faptul ca Turnul Eiffel e de fapt făcut în România, la Reşiţa!”. Toate acestea sunt contrazise de Ion Bocioacă, care a scris o carte despre inginerul Pănculescu. “Sunt 18038 bare şi 2.5 milioane de nituri. Compania Eiffel a folosit oţelul în tehnologia Puddel”. Nicolae Dani, care a făcut liceul în Reşiţa spune: “Cu siguranţă Govăjdia este locul unde s-au produs unele elemente pentru turnul Eiffel. Furnalul a fost primul cu flux continuu din Europa şi al doilea pe plan mondial. Normal că francezii nu vor recunoaşte acest lucru. Francezii sunt un popor care nu dau şi nu vor să dea dreptate străinilor niciodată, cred că ţine de mândria lor”. Mai mult, se spune că pe fiecare piesă de metal ce compune turnul Eiffel scrie: ”Made în Reşiţa - România”

Observatie

Reșița pe vremea cțnd activa domnul Pănculescu, se găsea pe teritoriile Austro-Ungariei, de aici faptul că pe plăcuțe ar fi scris Made în Reșița-România nu poate fi corectă. La Reșița au fost aduși specialiști de seamă drept pentru care putea avea incredere domnul Eiffel că turnul avea să ține mulți ani, după cum se poate vede și azi se înalță mândru spre mândria tuturora. 

O altă observație este că localitatea unde s-ar fi turnat niturile adică Găvojdia nu este lângă Hunedoara,ci în județul Caraș-Severin, de altfel și acestea se găseau pe teritoriile Austro-Ungariei.

Uzinele și fabricile construite în Transilvania au putut fi una dintre investiții de valoare ale Austro-Ungariei stiind că aici sunt condiții bune ptr exploatarea resurselor necesare ptr technologiile cu ce sunt elaborate oțeluri de calitate. Uneori ele concurau cu oțeluri fabricate în alte firme renumite. Astfel se poate vede că aici puteau fi construite locomotive și alte elemente ale căilor ferate dar și arme de calitate astfel tunurile de calibru 75, fabricate la Reșița erau temute până și de tanchistii ruși de pe celebrul T-34. Se spunea că aceste tunuri puteau ”găuri” tancurile, de la distanță.    

Adrian Cioroianu: Turcia 2016 – detalii (?) pentru cei ce vor să ştie mai multe

http://adevarul.ro/international/in-lume/turcia2016-cei-vor-stie-mai-multe-geopoliticaaplicata-ep-09-1_578a5e295ab6550cb8ea9a59/index.html?utm_source=newsletter&utm_campaign=ANALIZ%C4%82+Cum+va+r%C4%83spunde+Erdogan+tentativei+de+lovitur%C4%83+de+stat+%2F+Cine+sunt+rom%C3%A2nii+disp%C4%83ru%C8%9Bi+%C3%AEn+atentatul+din+Nisa+%2F+Halep%2C+%C3%AEn+final%C4%83+la+Bucharest+Open+-+17.07.2016&utm_content=Newsletter-365233-20160717&utm_medium=email

(Geopolitică aplicată, ep. 09) 16 iulie 2016,

Turcia nu este numai o destinaţie a vacanţelor noastre all-inclusive la preţuri rezonabile, ci şi un aliat la Marea Neagră. Ceea ce va urma după noaptea de 15-16 iulie a.c. este chiar mai important decât ceea ce a fost.
Ce lecţie va trage preşedintele Recep Tayyip Erdogan? 
– iată ceva ce va determina nu numai soarta Turciei în viitor, ci şi bună parte din soarta zonei (în care se află şi România) şi a lumii occidentale şi orientale deopotrivă.

Nici loviturile de stat militare nu mai sunt ce erau odată – ar putea spune cineva acum, în urma încercării unei părţi a armatei turce de a schimba regimul din Turcia, în noaptea de 15 spre 16 iulie a.c. Numai că ceea ce s-a întâmplat acolo merită o analiză ceva mai detaliată. La ora la care citiţi aceste rânduri, nu cunoaştem toate datele problemei – singurul lucru cert în ziua de 16 iulie, în care scriu acest text, era că lovitura de stat militară a eşuat.
Din punctul meu de vedere, ceea ce va urma este chiar mai important decât ceea ce a fost, ce va determina nu numai soarta Turciei în viitor. Precum bine spunea comentatorul român Petre Munteanu (”Foreign Policy România”) pe un cont privat, "tot Occidentul susţine forţele alese democratic din Turcia (cu toate derivele de la democraţie ale regimului Erdogan, cum a ajuns să fie numit modul în care majoritatea AKP exercită şi păstrează puterea) - dar toată lumea democratică occidentală are nevoie de armata turcă". 

Într-o situaţie neclară, în eventualitatea (ipotetică) în care conducerea actuală a Turciei ar acuza deschis vreun stat partener că s-ar afla în spatele recentei încercări de lovitură de stat... atunci lucrurile ar putea, realmente, scăpa de sub control. 

 Drept care, în ceea ce urmează, nu voi face o analiză a loviturii de stat (eşuate? manipulate?). Ea va fi făcută, de alţii, pe măsură ce datele se vor sedimenta. Ceea ce vă propun aici este o perspectivă geopolitică şi geoistorică – pentru că cine vrea să înţeleagă prezentul Turciei trebuie să înceapă cu istoria ei, măcar cea recentă. 

1. Care e problema? 

O societate divizată, pe mai multe falii Turcia contează mult pentru noi, în România. Pe multe linii ce ţin de realismul politic pe care îl promovez aici, Turcia este un stat foarte important pentru noi şi pentru aliaţii noştri. Prin datul hărţii, nu ne poate fi indiferent ce se petrece acolo – pentru că, pe termen mediu şi lung, reuşitele sau eşecurile lor ne vor influenţa. Această realitate trebuie să ne predispună la mai multă atenţie acordată acestei (mari) ţări din Sud-Est. Ei nu sunt creştini, nu sunt latini, de acord... 

Dar Turcia nu este numai o destinaţie a vacanţelor noastre all-inclusive la preţuri rezonabile, ci şi un aliat la Marea Neagră. Drept care mai multă atenţie pentru acest spaţiu, dacă se poate fără clişee sau băşcălie (termen turcesc?), ar fi binevenită. 

În alegerile legislative din 7 iunie 2015, Partidul Dreptăţii şi Dezvoltării (AKP) nu a câştigat majoritatea care să-i permită să facă singur guvernul. Rezultatul a fost considerat o înfrângere pentru premierul de atunci, Ahmet Davutoglu (fost ministru de Externe, intelectual considerat a fi unul dintre părinţii neo-otomanismului cu care unele analize caracterizează doctrina naţională actuală a statului turc), dar mai ales pentru preşedintele (şi fost prim-ministru, de câteva ori consecutiv) R.T. Erdogan, al cărui stil de conducere a fost contestat în interiorul societăţii locale şi criticat deseori chiar şi de către aliaţii şi partenerii occidentali ai Turciei. Personal, l-am întâlnit pe dl Erdogan în anul 2007, pe când ministrul său de Externe era dl Abdullah Gül (viitor, pentru ani buni, preşedinte al Turciei, 2007-2014); trebuie să spun că raportarea dlui Gül la România, ca ministru, a fost, cel puţin în termenii oficiali pe care îi cunosc, fără reproş (prima dată ne-am întâlnit la Belgrad). 

După dl Gül, ministru de Externe al Turciei a fost (din 2007) Ali Babacan, cu care am colaborat foarte bine în perspectiva summit-ului NATO ce urma să aibă loc la Bucureşti, în primăvara lui 2008. Aş putea anexa fotografii de atunci, diplomatice şi amicale, cu dl Babacan aflat în vizită în Capitala noastră, dar ştiu că cititorii blogurilor Adevărul nu asta caută. 

Ceea ce e mai important e că, preşedinte din august 2014, dl Erdogan nu şi-a ascuns intenţia de a transforma bazele politice ale ţării – în primul rând, prin implantarea unui regim prezidenţial (pe care să-l conducă) şi prin modificarea sistemului de justiţie şi a coordonatelor de funcţionare ale mass-media locale. 

Sunt ani de zile de când premierul, ulterior preşedintele, Erdogan este criticat (în Turcia şi în afară) pentru tendinţe autoritare, pentru islamizarea societăţii şi pentru îndepărtarea de ceea ce părea a fi sacru în Turcia – adică moştenirea lui Kemal Attatürk, fondatorul (în octombrie 1923) al actualei republici (vezi mai jos). 

Sunt ani de zile de când rapoartele anuale ale Amnesty International critică maniera în care, în Turcia, “media înfruntă presiuni fără precedent din partea guvernului, libertatea de exprimare online şi offline având de suferit semnificativ”, iar “independenţa justiţiei a fost continuu erodată” prin “numiri sau mutări motivate politic ale judecătorilor şi procurorilor”[1] etc. 

Ajuns la putere în noiembrie 2002, AKP şi liderul său Erdogan (premier din martie 2003) au fost aleşi şi realeşi democratic de atunci, iar, după trei mandate ca prim-ministru, acesta din urmă a devenit preşedinte, cum spuneam, în vara anului 2014. 

Popularitatea dlui Erdogan a fost mai presus de orice dubiu. 

Următoarea miză devenea, în aceste condiţii, modificarea Constituţiei – ceea ce a stârnit reacţii diverse la nivelul societăţii şi politicii locale. Dl Erdogan nu putea mulţumi simultan pe toată lumea – şi nici toţi concetăţenii nu doreau să-l mulţumească pe el. Protestele de stradă masive din vara lui 2012 au fost un semnal politic de alarmă; la fel, scandalurile de corupţie din 2013; la fel, acuzaţiile de “cooperare” cu jihadiştii din Siria, în 2015 (acuzaţii aduse de Moscova, cum vom vedea mai jos, dar nu numai) – dar, la vot, majoritatea populaţiei a fost în toţi aceşti ani de partea sa. 

Câteva cuvinte despre opoziţia din Turcia: 

în linii mari, există trei partide care, în diverse forme, se opun politicii dlui Erdogan şi AKP-ului. Unul este Partidul Republican al Poporului (CHP), care se prezintă ca fiind fanionul moştenirii kemaliste; un altul este Partidul Acţiunii Naţionaliste (MHP), a cărui doctrină este cea care decurge clar din titulatură; iar altul este Partidul Democratic (HDP), partid al importantei minorităţi kurde din Turcia (circa 18% din populaţie). 

Dar un factor de opoziţie (non-politic) faţă de politica dlui Erdogan a fost (chiar după spusele acestuia din urmă) un segment (nu ştim cât de important) din armata Turciei ‒ armată care în mod tradiţional era garantul constituţional al republicii şi al păstrării statului în paradigma lăsată de Kemal Attatürk. 

Relaţiile dintre AKP-Erdogan şi armată au părut a fi, inclusiv după 2002, destul de complicate. În mod constant, regimul Erdogan a acuzat în ultimul deceniu ofiţeri ai armatei că ar fi încercat lovituri de stat împotriva partidului/guvernului său. 

Presa turcă, mai ales cea favorabilă actualului preşedinte, a glosat intens despre Operaţiunea “Sledgehammer” (un presupus complot militar care urma să-l înlăture pe Erdogan) sau despre Operaţiunea “Ergenekon” (un complot similar, dar organizat de civili din opoziţie, din ONG-uri etc.). 

În legătură cu acest din urmă dosar (şi cu altele), unul dintre presupuşii inamici politici (şi ideologici) ai dlui Erdogan ar fi Fethullah Gülen ‒ un fost cleric, predicator, imam, ulterior activist social-politic, autoexilat în 1999 în Statele Unite. Iniţial apropiat în vederi politice de partida dlui Erdogan, relaţiile dintre aceştia s-au deteriorat considerabil în ultimul deceniu şi mai ales în anii 2012-2013 – până într-acolo încât Gülen este astăzi prezentat ca fiind adversarul din oficiu al regimului Erdogan; chiar şi în dimineaţa zilei de 16 iulie a.c., unii dintre partizanii liderului Erdogan au sugerat că recenta lovitură de stat militară ar avea legătură cu Gülen – lucru negat de acesta din urmă. 

Contururile tuturor acestor operaţiuni sunt vagi, inclusiv pentru faptul că presa turcă nu excelează totdeauna prin obiectivitate. 

2. Context geopolitic şi demografic: plusuri şi minusuri 

 Toată istoria contemporană a Turciei trebuie “citită” prin prisma enormei importanţe pe care acest stat o are în zona sa. Cu cea mai mare armată din NATO după S.U.A., cu o poziţionare pe hartă care practic o face de neocolit în toate schimburile dintre Europa şi Asia & Orientul Mijlociu, cu o putere militară care o face actor în tot ce ţine de Marea Neagră, de Mediterana Orientală şi de aşa-zisa zonă MENA (Middle East and North Africa), Turcia culege toate roadele dar şi toate riscurile acestor vecinătăţi. 

 Cu o suprafaţă[2] de peste 783 de mii de kmp (de peste trei ori mai mare decât România, adică) şi cu o populaţie de peste 78 de milioane (de aproape patru ori mai mare decât a ţării noastre, să zicem), Turcia investeşte aproape 2,3% din PIB în înarmare/apărare (în hard power, cum se spune). 

În deceniul şi jumătate Erdogan care se va împlini în curând, statul a investit din ce în ce mai mult în educaţie (2,9% din PIB; nivelul de alfabetizare e de 95%) şi în promovarea soft power, inclusiv (unii spun mai ales) de natură religioasă (moscheea în discuţie la Bucureşti face parte din acest plan, în acţiune în mai multe state din zona noastră şi din Balcani). 

Sub regimul Erdogan, nivelul mediu de viaţă s-a îmbunătăţit (o creştere de 3,8% pe an în ultimele statistici, un PIB pe cap de locuitor de 20 400 de dolari ‒ România are 16 500; potrivit puterii de cumpărare, românii au 21 790 dolari per capita, în timp ce turcii au 20 390 dolari p.c.; atenţie, PIB-ul pe cap de locuitor şi PIB-ul în funcţie de puterea de cumpărare pot duce la valori diferite - pentru cele două ţări v. The Economist, ”The World in 2016”, p. 100). 

Cu o speranţă medie de viaţă de 74 de ani şi cu o creştere demografică de 1,26 la suta de locuitori, Turcia este o societate notabil mai tânără decât marea majoritate, dacă nu toate, societăţile europene occidentale (vârsta medie[3] în Turcia este de 30 de ani; în România, de exemplu, ea se apropie de 40 de ani, iar în state precum Germania, Italia sau Suedia ea a trecut de 42 de ani). 

Marea majoritate a cetăţenilor Turciei sunt de etnie turci (peste 70%), circa 18%, spuneam, sunt kurzi, iar alţi cca 10% fac parte din alte minorităţi (relativ numeroase). 

Din punct de vedere religios, peste 99% dintre turci sunt musulmani, dar “numai” 80% dintre aceştia sunt sunniţi, iar 20% sunt aleviţi (de la Alawi – Ali, vărul şi ginerele lui Mahomed; unele interpretări îi leagă de şiism, dar aici este o dispută pe care nu o voi dezvolta în aceste rânduri). 

 La nivelul anilor 2007-2010, în cel de-al doilea mandat al premierului Erdogan, Turcia părea că merge din succes în succes. 

1.i) Din punct de vedere economic, Turcia era văzută ca o ţară emergentă, capabilă în viitor să se alăture BRIC-ului despre care se vorbea atât de mult atunci. 

1.ii) La nivelul politicii externe, doctrina naţională era sintetizată în formula “zero probleme cu vecinii”. 

1.iii) În politica internă, situaţia era stabilă şi relativ previzibilă. Cu toate că dl Erdogan era din ce în ce mai acuzat de populism şi autoritarism, răspunsul său era că doreşte să facă din islam ceea ce este creştinismul în politica de esenţă creştin-democrată din Europa. 

1.iv) Parteneriatul constant dintre Turcia şi S.U.A. şi rolul crucial al Turciei în NATO păreau ancore pe termen lung. E drept că problema kurdă (în care Turcia de azi vede principala ameninţare la adresa graniţelor sale) mai crea mici disensiuni în acest tablou, dar ele nu păreau a fi de natură să schimbe peisajul de ansamblu. 

1.v) În plus, lucru deloc de neglijat, Turcia a reuşit – după sfârşitul Războiului Rece – o recalibrare spectaculoasă a relaţiilor sale cu Rusia. Din inamici în cvasi-contact pe graniţe şi la Marea Neagră la nivelul anilor ʼ80, Turcia şi Rusia şi-au racordat apoi interesele, devenind parteneri economici, cu beneficii reciproce. Totuşi, câţiva ani după 2010 au fost suficienţi pentru ca această situaţie promiţătoare să alunece în criză. 

2.i) Un prim eveniment a fost criza diplomatică intervenită în 2009-2010 cu Israelul (stat cu care Turcia avea un fel de parteneriat privilegiat, bine privit de S.U.A.)[4]. 

Premierul Erdogan a avut cuvinte grele faţă de Israel (şi faţă de liderii evrei de atunci), inclusiv comparându-le uneori politica faţă de palestinieni cu politica de altădată a lui Hitler faţă de evrei – aprecieri care evident că l-au făcut pe dl Erdogan foarte popular în lumea arabă, iar Israelul a răspuns dezvoltând legături inedite cu... Grecia şi Cipru (ţări care nu sunt cunoscute a fi printre cei mai apropiaţi prieteni ai Turciei...)[5]. 

Totuşi, această criză diplomatică a avut şi reversul ei, cu atât mai profitabil (dar mai discret): acordurile militare turco-israeliene din 1996 nu au fost rupte nici o clipă, exerciţiile militare comune au continuat, iar volumul comerţului bilateral a trecut de la 2,3 miliarde euro în 2009 la 4,9 miliarde euro în 2014![6] 

2.ii) Turcia s-a poziţionat grăbit şi pare-se eronat în siajul revoluţiilor arabe şi mai ales în contextul conflictului din Siria, după 2011. De unde iniţial Turcia părea a fi (în viziunea noastră, a occidentalilor) ţara-model după care ţările arabe din MENA (Egipt, Tunisia, Libia etc.) ar fi putut să se inspire spre un regim laic-republican, mai nou şi-a făcut loc întrebarea dacă nu cumva Turcia copiază fragmentarea politică şi religioasă din acele state! Concret, Turcia a pariat (greşit) pe căderea rapidă a regimului lui Başar Al-Assad din Siria (e adevărat, nu a fost singura), iar relaţiile sale, după unele analize ambigue, cu jihadiştii au produs suspiciuni în Occident[7]. 

În paralel, Ankara a pariat şi pe Fraţii Musulmani din Egipt – ceea ce face ca, după 2013, relaţiile sale cu actuala conducere militară de la Cairo (care i-a înlăturat pe Fraţi de la putere) să fie problematice. Cum s-a poziţionat categoric împotriva lui Başar Al-Assad, Turcia şi-a tensionat şi relaţiile cu Iranul – unul dintre principalii susţinători ai regimului de la Damasc. Aşadar, ideea “zero probleme cu vecinii” a rămas, deocamdată, doar amintirea unei ambiţii frumoase. 

2.iii) Poziţia constant anti-kurdă din ultima vreme a regimului turc a introdus note delicate şi în relaţia cu S.U.A. şi aliaţii acestora – mai ales după ce realitatea din teren a luptei împotriva “Statului Islamic” (sau Daeş) a arătat că respectivii kurzi (din Irak şi Siria) sunt luptătorii cei mai de nădejde împotriva jihadiştilor. 

2.iv) Turcia a avut, potrivit unor analize, o poziţie la fel de ambiguă şi în timpul crizei refugiaţilor, din ultimii ani (cu un “vârf” în 2015). Pe de o parte, este clar că Turcia a primit pe teritoriul său cca 2,5 milioane de refugiaţi (sirieni, în mare majoritate) şi înfruntă cu stoicism propriile probleme ce decurg de aici. Pe de altă parte, unii analişti spun că Turcia pare a folosi acest exod, deschizând “uşa” refugiaţilor către Grecia (id est Uniunea Europeană), pentru a obţine concesii la Bruxelles în privinţa propriului său dosar european. Pe 23-24 mai a.c. avea loc la Istanbul primul summit umanitar mondial, care-şi propunea să abordeze problema refugiaţilor generaţi de conflicte precum cel din Siria sau Irak. Preşedintele Erdogan a co-prezidat acest summit alături de principala sa parteneră de negociere din UE, cancelara Angela Merkel – cea care a susţinut constant (chiar cu riscuri politice asumate acasă) necesitatea unui acord între Turcia şi UE în acest dosar[8].

Oricum, relaţiile pragmatice dintre dl Erdogan şi dna Merkel nu au împiedicat Parlamentul german să recunoască (la începutul lui iunie a.c.) “genocidul” armean de care Imperiul Otoman s-ar fi făcut vinovat în 1915 (cuvântul “genocid” fiind total respins în context de Turcia contemporană şi evitat în limbajul diplomatic de cea mai mare parte a aliaţilor Turciei). Rămâne de văzut în ce măsură promisiunile făcute reciproc de Ankara şi Bruxelles via Berlin se vor materializa şi cum. Oricum, Turcia rămâne un stat de importanţă crucială în soluţionarea dosarului refugiaţilor şi migranţilor ce ţintesc spre UE. Viitorul ne va arăta dacă Ankara va fi la înălţimea acestei provocări (sau Bruxelles-ul). 

2.v) În fine, dar nu în ultimul rând, tot din cauza conflictului sirian Turcia a ajuns cu Rusia, în ultimul an, la nivelul cel mai modest al relaţiilor bilaterale de după Războiul Rece. Cum în septembrie 2015 Rusia a intervenit militar în susţinerea regimului Al-Assad, Turcia s-a văzut în tabăra opusă; şi nu a mai fost decât o chestiune de timp până ce aceste două puteri zonale s-au aflat aproape pe buza unui conflict armat: pe 24 noiembrie 2015, aviaţia turcă a doborât un avion SU-24 rusesc (care, foarte probabil, violase spaţiul aerian al Turciei - şi nu e clar dacă era pentru prima dată...), iar restul lumii şi-a ţinut răsuflarea în speranţa că Rusia nu va reacţiona militar (ceea ce, din fericire, nu s-a întâmplat). Acestea fiind spuse, este foarte adevărat că, recent, Ankara şi R.T. Erdogan au făcut o mişcare la fel de spectaculoasă. Pe 5 mai a.c., premierul turc Ahmet Davutoglu a fost forţat (cel mai probabil, de dl Erdogan) să demisioneze; în locul său, la conducerea partidului AKP a fost numit, pe 22 mai a.c., dl Binali Yildirim, un (alt) apropiat al preşedintelui Erdogan – care, peste câteva zile, a ocupat şi scaunul de premier. Cu sau fără legătură cu această demisie/demitere a dlui Davutoglu, la finalul lunii iunie a.c. Turcia şi-a reluat legăturile diplomatice cu Israelul şi, în aceleaşi zile, a “prezentat scuze” Moscovei pentru povestea cu avionul doborât în toamna trecută. Prin aceste două mişcări simultane, dl Erdogan semnala, cel mai probabil, încercarea sa de a scoate Turcia dintr-o izolare regională care devenea periculoasă prin ea însăşi. 

3. Puţină Istorie nu strică nimănui: Turcia în concertul european Kemal Attaturk a murit în 1938, dar vreme de aproape şapte decenii modelul său republican (bazat pe occidentalizare şi laicizare, puterea armatei şi relaţii cât mai bune cu vecinii) păruse a fi intrat în ADN-ul statului turc. Astăzi, este de domeniul evidenţei că realitatea social-politică din Turcia este în schimbare. Un diplomat român, cunoscător din intimitate al situaţiei de la faţa locului, îmi semnala faptul că în anii ʼ70 vedeai pe străzile din Istanbul mai multe mini-jupe decât la Londra; astăzi, nu mai e cazul – însăşi soţia preşedintelul Erdogan, ca şi majoritatea doamnelor de la nivelul conducerii politice, s-au reîntors la portul tradiţional din comunităţile islamice moderate. Dar acesta este doar un detaliu. În mod categoric regimul Erdogan şi-a găsit un instrument politic în religie, şi doar viitorul ne va arăta în ce direcţie acest instrument va evolua/involua el însuşi. Cu toate problemele sale, este Turcia o putere zonală? Aici nu e loc de vreun dubiu – cu siguranţă că este. Şi a fost aproape mereu, uneori chiar mai mult de atât, în ultimele secole. Într-o lucrare celebră, pe care o recomand tuturor celor ce vor să ştie mai mult (Mediterana şi lumea mediteraneană în vremea lui Filip al II-lea, publicată acum aproape 70 de ani!), marele istoric francez Fernand Braudel ne amintea cum, în secolul al XVI-lea, existau două imperii-lumi (Imperiul spaniol habsburgic şi Imperiul Otoman) care se înfruntau între ele, dar şi relaţionau în cele mai neaşteptate maniere[9]. 

Jocul alianţelor şi adversităţilor a fost mai complex decât ne imaginăm. Regele francez (şi creştin) François I nu a avut nici un regret în a se alia în 1536 cu otomanii lui Soliman Magnificul împotriva habsburgilor, de exemplu – aceasta este considerată a fi prima alianţă non-ideologică din istorie. Peste trei secole, în 1854-ʼ56, Imperiul Otoman intra implicit în concertul naţiunilor europene, după ce Anglia şi Franţa au susţinut-o prin Războiul Crimeei, împotriva Rusiei ţariste[10] (un război care are o mare legătură cu începutul istoriei moderne a României şi cu unirea lui Alexandru Ioan Cuza!). 

De partea Occidentului în timpul Războiului Rece, Turcia a cerut încă din 1963 să intre în Comunitatea Economică Europeană (predecesoarea UE); dar, în decembrie 1997, reuniunea de la Luxembourg a Consiliului European i-a respins această candidatură. Apoi, în 1999, Turcia a devenit din nou candidată la aderarea la Uniunea Europeană – o candidatură care mai mult trenează, de atunci[11]. 

Desigur, candidatura Turciei are susţinătorii săi în UE (precum România ş.a.), dar numărul celor opuşi ideii pare deocamdată mai mare. Într-un interviu dat la începutul deceniului trecut, fostul preşedinte francez Valéry Giscard dʼEstaing spunea că Turcia “nu este un stat european” – din moment ce însăşi capitala sa nu este în Europa ‒ iar concluzia era că aderarea Turciei ar însemna “sfârşitul Uniunii Europene”[12]. 

În 2007, preşedintele francez Nicolas Sarkozy susţinea aceeaşi idee. Recent, într-un interviu dintr-o foarte influentă revistă, actualul ministru de Externe al Franţei, Jean-Marc Ayrault, spunea că “acele condiţii [pentru aderarea Turciei la UE] nu sunt reunite”[13]. 

 4. Există ceva concluzii la această poveste? Un preşedinte salvat de Internet? Şi iată-ne astfel ajunşi din nou în contextul de la începutul rândurilor mele. Putem oare cuteza în avansarea unor concluzii, eventual prognoze? Fac precizarea că poziţia actuală nu-mi permite comentarii ce s-ar putea interpreta partizan – şi mă rezum la observaţii pe care le poate face orice om informat din surse publice. Cum spuneam, în opinia mea ceea ce contează cel mai mult acum este ce lecţii anume va trage preşedintele Erdogan din evenimentele din noaptea de 15 spre 16 iulie a.c. Va deveni el şi mai autoritar (decât deja, spun unii, era)? Sau îşi va da seama că nu e benefic întotdeauna să răspunzi forţei cu forţă? 

3.i) Eşecul încercării de stat militare pare să îl favorizeze pe R.T. Erdogan, confirmând poate unele dintre acuzaţiile pe care el le adresa unor lideri militari sau figuri ale opoziţiei. Preşedintele turc poate să adopte ipostaza victimei apărate, în final, de poporul pe care el însuşi l-a chemat în stradă prin acea deja istorică apariţie a sa prin Internet, pe un telefon dintr-un studio de televiziune al postului CNN Turk. 

3.ii) Este clar că marea majoritate a celor care au ieşit în stradă au făcut-o ca semn de sprijin pentru regimul şi persoana Erdogan; nu e foarte clar dacă militarii conspiratori s-au bazat şi ei pe vreun segment al societăţii civile – deocamdată, nu s-a văzut nimic în acest sens. Dacă au calculat că vor doborî un regim doar blocând un pod şi ocupând instituţii şi câteva posturi TV, conspiratorii nu au înţeles mare lucru din schimbarea de paradigmă adusă de noile media de comunicare în masă (nu e întâmplător, bunăoară, că preşedintele a fost salvat de... Internet, cum spuneam). Dar, repet, nu avem date acum pentru o analiză completă. 

3.iii) Pe de altă parte, există şi reversul medaliei: după ani de zile în care a reprimat centrele de opoziţie din armată, după ce a pus la conducerea armatei presupuşi oameni de încredere etc., iată că totuşi s-au mai găsit câteva sute (mii?) de conspiratori, cu ceva armament greu şi aviaţie, în chiar sânul acelei armate. Să fie acesta un avertisment? Dacă purificarea totală a armatei nu i-a reuşit în anii în care era foarte popular, rămâne de văzut ce se va întâmpla în perioada următoare, în funcţie de popularitatea şi credibilitatea viitoare ale liderului. 

3.iv) După impasul politic creat la alegerile din iunie 2015, când AKP nu a realizat majoritatea care să-i permită să guverneze singur, preşedintele Erdogan a adoptat o tactică de aşteptare de câteva luni, evitând numirea unui guvern de coaliţie. În perioada următoare, problemele s-au adunat: 20 iulie 2015 ‒ un tragic atentat terorist la Suruc, pe graniţa turco-siriană (cel mai probabil datorat Daeş ‒ 33 de morţi); apoi starea de tensiune cu populaţia kurdă de dincoace şi dincolo de graniţe; apoi un alt atentat terorist jihadist la Ankara, îndreptat împotriva kurzilor turci, pe 10 octombrie 2015 (102 morţi) – toate acestea au creat un prolog nefast pentru alegerile anticipate din 1 noiembrie 2015, în care AKP a recuperat majoritatea care să-i permită să facă singur guvernul: un scor electoral de 49,5 din voturi şi 317 locuri din cele 550 ale Parlamentului. Mai aproape de prezent, alte două atentate ale Daeş la Istanbul (12 ianuarie şi 13 martie a.c.), alte trei atentate atribuite unor facţiuni kurde (7 februarie, 19 martie, 10 iunie) şi, cel mai recent, atentatul de pe aeroportul din Istanbul, pe 28 iunie a.c. (atribuit unor jihadişti din Caucaz ‒ peste 30 de morţi). Pe acest fond şi după recenta încercarea de lovitură de stat militară din 15-16 iulie a.c., preşedintele Erdogan nu mai poate aştepta – şi devine foarte important cum va reacţiona în săptămânile şi lunile ce vin. Va deveni regimul său mai dur la adresa opoziţiei din politică, din presă sau din societate? Sau va ajunge la concluzia că marile crize presupun mari negocieri? 

3.v) În fine, noaptea de 15-16 iulie a.c. a mai arătat ceva: un detaliu care cu siguranţă dă subiecte de meditaţie. Chiar dacă cei ieşiţi în stradă au făcut-o în apărarea instituţiilor alese democratic (printre care şi instituţia preşedintelui Erdogan, cu siguranţă ales democratic), chiar dacă marile cancelarii occidentale (şi nu numai) au susţinut stabilitatea în numele aceleiaşi idei, totuşi toate media internaţionale care contează l-au prezentat pe liderul turc drept o personalitate care a polarizat şi a divizat societatea turcă. Desigur că, într-o democraţie, un lider nu-i poate mulţumi pe toţi, în aceeaşi măsură. Dar există o limită a conflictului intern, dincolo de care societăţile reacţionează deseori paradoxal. Istoria ne arată că liderii care dau constant impresia că scindează societatea, în cele din urmă, cel mai adesea, cad pradă exact tensiunilor pe care le creează (am avut şi noi, în istoria noastră, astfel de exemple!). Toate societăţile – şi Turcia nu face excepţie – doresc stabilitate şi linişte, nu conflict permanent. Prea marea tensiune asociată cu un lider anume are darul de a se întoarce, ca un bumerang, împotriva liderului respectiv. Acest text reprezintă numai opiniile autorului şi nu implică instituţiile cu care acesta a fost sau este asociat. Sunt posibile editări, corectări şi update-ări ulterioare ale textului. Acesta este un fragment din volumul Frumuseţile şi capcanele hărţii. Fişe pentru o geopolitică a României şi a lumii de azi, volum aflat în pregătire. 

[1] Vezi, de exemplu, Raportul pe anii 2015-1016, la adresa https://www.amnesty.org/en/countries/europe-and-central-asia/turkey/report-turkey/. 

[2] Datele ce urmează sunt preluate după capitolul dedicat Turciei în revista Moyen-Orient, nr. 31, iulie-septembrie 2016 (număr tematic “Bilan géostratégique 2016”), p. 64-65. 

[3] Vârsta medie este un indicator care găseşte linia mediană între toţi locuitorii în viaţă – de la nou-născuţi la pensionari; a nu se confunda cu durata medie de viaţă, care este cu totul altceva. 

[4] În cartea mea Epoca de aur a incertitudinii, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2011, capitolul 10, am prezentat începutul crizei dintre Turcia şi Israel. 

[5] Vezi Robert M. Danin, “Israel among the nations. How to make the most of uncertain times”, în Foreign Affairs, vol. 95, nr. 4, iulie-august 2016, p. 30. 

[6] Jana Jabbour, “La diplomatie turque au Moyen-Orient: du «modèle» à lʼenlisement”, în Moyen-Orient, nr. 31, iulie-septembrie 2016, p. 72. 

[7] Jean Marcou, “La Turquie en quête dʼun nouveau positionnement au Moyen-Orient”, în Politique étrangère, nr. 2, vara 2016, p. 63-73. [8] 

*** “Crise des migrants: la politique turque dʼAngela Merkel en question”, în revista Diplomatie, nr. 81, iulie-august 2016, p. 39. 

[9] Vezi Ali Kazancigil, “La Turquie dans lʼUnion Européenne: lʼaboutissement dʼune longue relation”, în vol. Cengiz Aktar (dir.), Lettres aux turco-sceptiques, Ed. Actes Sud, Paris, 2004, p. 48. 

[10] Ibidem, p. 47. 

[11] Pentru o sinteză a dosarului european al Turciei, vezi Serge Cordellier (dir.), Le dictionnaire historique et géopolitique du 20e siècle, Ed. La Découverte, Paris, 2002, p. 699. 

[12] Interviu apărut în ziarul Le Monde, 8 noiembrie 2002, cf. Nilüfer Göle, “Turquie: un «désir dʼEurope» qui dérange”, în Cengiz Aktar (dir.), Lettres aux..., p. 58. 

[13] Isabelle Lasserre, “La France, lʼEurope, le monde... Entretien avec Jean-Marc Ayrault”, în Politique internationale, nr. 151, primăvara 2016, p. 62.

Citeste mai mult: adev.ro/oaf18d