30 iulie 2016, Alexandra Şerban
Episodul 1: „Trăiască războiul, trăiască România!“
Anul
acesta se împlinesc o sută de ani de la intrarea României în Primul Război
Mondial. „Adevărul“ prezintă serialul „100 de ani de la Marele Război“, în care
vă arătăm actualităţile ascunse ale momentului şi oamenii care au controlat
decizia. O invitaţie la neuitarea istoriei, aşa cum a fost ea, cu greşeli
fatale şi înfăptuiri măreţe.
România a aşteptat momentul oportun pentru a
se prinde în hora fatală a Marelui Război. Doi ani s-au discutat opţiunile,
s-au purtat tratativele, s-a tatonat terenul. În final, România a cedat
presiunilor Antantei, în august 1916. S-a pornit la luptă cu euforie, cu gândul
la fraţii de dincolo de Carpaţi. Însă perdeaua de fum a euforiei naţionale s-a
ridicat rapid, lăsând loc unei realităţi tragice:
România lupta pe două fronturi, cu o armată
echipată necorespunzător şi cu un sprijin extern precar.
Pierderile au fost mari, statul a fost
aproape de dispariţie, dar finalul războiului i-a adus României mai mult decât
ceruse: împlinirea celui mai mare proiect de ţară, unirea tuturor provinciilor
româneşti.
Cel mai mare noroc din istoria naţională.
„Deşi calea Victoriei era în semiobscuritate,
ea întrecea cu mult aspectul ce-l ia în zilele de sărbătoare. Cele mai multe
cluburi şi magazine erau pavoazate cu tricolorul român, iar mii de cetăţeni
inundau calea Victoriei şi bulevardele centrale, aşa că la un moment dat au
făcut cu totul imposibilă comunicarea vehiculelor pe acele străzi. Mii de
cetăţeni şi studenţi, având în cap drapele tricolore, au străbătut în grupuri
calea Victoriei, cântând «Deşteaptă-te române», «La arme», «Marsilieza»,
manifestând în faţa palatului regal. Apoi s-au oprit în faţa clubului liberal,
unde au făcut o manifestaţie de simpatie d-lui Ion Brătianu şi întregului
guvern, precum şi în faţa clubului conservator, unde au manifestat pentru d-nii
Take Ionescu şi Nicolae Filipescu. Publicul bucureştean a sărbătorit această zi
de care se va ţine seamă în istoria neamului, cu o bucurie pornită din cel mai
cald patriotism, dar şi o demnitate care evidenţiază cuminţenia şi bunul simţ
al poporului român.“ Astfel relata cotidianul „Universul“ primele momente de
după încheierea Consiliului de Coroană din 14/27 august 1916, când România
ieşea din neutralitate şi se arunca în vâltoarea conflagraţiei mondiale care
vuia deja de doi ani. Poporul trăia euforic intrarea României în epoca
războiului. Se deschidea calea către împlinirea marelui vis, unirea cu
Ardealul. Sărbătoarea colectivă era o chestiune de decenţă civică, la capătul
unui proces de decizie lung şi anevoios. În ultimii doi ani, fiecare om de stat
îşi făcuse cunoscută opţiunea, se purtaseră dezbateri în presă, în spatele
uşilor guvernamentale şi pe la colţurile marilor bulevarde bucureştene.
Ceasul al 12-lea Primele
zile de război.
Se scurseseră doi ani de freamăt social
continuu, de promisiuni venite atât dinspre tabăra Puterilor Centrale, cât şi a
Antantei, de contre politice interne, de neîncrederi făţişe externe şi de
căutări febrile de răspunsuri la chestiuni de morală şi ideologie. Se încheia
prima etapă, cea care erodase spiritele ambiţioase şi dornice de acţiune.
România se avânta în luptă într-un moment în care presiunile interne şi externe
atinseseră niveluri greu de neglijat de decidenţii politici cu simţ al
prudenţei. Era ceasul al 12-lea. Vara lui 1916 a fost cea mai agitată perioadă
din anii neutralităţii. Presa arunca zilnic săgeţi pentru a porni maşinăria de
război românească. „Ofensiva generală de care s-a vorbit aşa de mult este în
curs. Într-adevăr,când lupta ocupă jumătate din frontul oriental, frontul
italian întreg şi două puncte capitale din frontul occidental, însemnează că am
ajuns în ceasul în care aliaţii atacă pe austro-germani pretutindeni şi caută
să producă hotărâri decisive. România ori se hotărăşte să ia parte acum la
bătălie, când concursul ei poate fi încă destul de util ca să merite pentru ea
câştigurile pe cari legitim le reclamă, ori continuând să aştepte victoria
definitivă pentru a se atârna de carul învingătorilor, riscă sau mai bine
pierde orice posibilitate de a fi vreodată România cea mare“, scria un
editorialist în „Adevărul“, în 2 iulie 1916.
Ziariştii evitau să evoce pe larg situaţia
dramatică de la Verdun, care era menţionată în treacăt, ca un eveniment ce nu
ar fi avut forţa de a schimba în vreun fel mersul războiului. Se dorea
angajarea României împotriva Austro-Ungariei, se asculta chemarea Ardealului.
Era înduioşător, era înălţător spectacolul ce ni s-a înfăţişat ieri. Am văzut
oltenii noştri precupeţi aruncând cât colo coşurile şi cobiliţele lor şi dând
cu căciula de pământ, ceea ce la poporul român e un semn de supremă bucurie, şi
strigând din adâncul sufletului lor: «Trăiască războiul, trăiască România!».
„Universul“, 16 august 1916 „Acum ori niciodată“ Antanta a forţat mâna
guvernului român pe 8 iulie. A transmis ultimatumul. Scurt: „Dacă România nu
crede că se poate angaja imediat să intre în război până la data de 25 iulie/7
august a.c., Puterile Aliate nu se vor mai considera legate de promisiunile pe
care le-au făcut României“. Transilvania şi Bucovina, ajutoare de război şi
oportunităţi de moment, toate erau pe cale de dispariţie. Poate că nu ar mai fi
durat mult până când guvernul lua de bunăvoie decizia, dar aliaţii nu mai aveau
răbdare.
Presiunile începuseră să fie din ce în ce mai
mari începând cu 18 iunie 1916, când generalul Alexeev, şeful Statului Major
rus, îl însărcina pe colonelul Tatarinov să îi transmită prim-ministrului român
un mesaj amplu, prin care îl asigura de ajutorul rusesc în cazul în care
România se hotăra să părăsească neutralitatea în favoarea Antantei. În
încheiere, trimisul rus era franc: „Situaţia cere României să ni se alăture
acum ori niciodată“. Focul ajunsese la hotare şi nu mai era timp de pierdut.
Interesele din linia întâi Regele Ferdinand I a hotărât intrarea României în
război de partea Antantei;
Decizia nu a fost luată cu inima uşoară, dar
se profilase deja orizontul spre care urma să se îndrepte ţara. Consiliul de
coroană din 14/27 august 1916 a consfinţit intrarea României în Marele Război
alături de Antanta şi îngroparea definitivă a tratatului cu Austro-Ungaria,
încheiat în 1883, în secret – un act de care ştiau doar regele Carol I şi
câţiva lideri politici –, al cărui singur garant fusese Regele României, la
care aderase şi Germania şi care aducea ţara noastră alături de Puterile
Centrale. Pricipala grijă a regelui Carol I la sfârşitul secolului al XIX-lea
era Rusia – Rusia expansionistă, considerată inamicul natural al României.
Alianţa cu Austro-Ungaria nu era o prietenie sinceră, ci o întovărăşire de
oportunitate, care să garanteze stabilitatea politică locală. Situaţia
românilor din Transilvania a continuat să rămână la masa discuţiilor. Războiul
mondial a schimbat, totuşi, viziunile românilor. A reaprins ideea împlinirii
idealului naţional: facerea României mari. Au rămas, însă, aceleaşi dileme
geopolitice.
Antanta era formată din Anglia, Franţa şi
Rusia, fiecare stat cu propriul său interes: Franţa căuta revanşa în faţa
Germaniei şi recucerirea Alsaciei şi Lorenei, pierdute în 1871, Anglia era
preocupată de menţinerea supremaţiei maritime şi de garantarea neutralităţii
Belgiei, iar Rusia ţaristă căuta expansiunea în spaţiul Mării Negre – obiectiv
final: controlul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele – adică înfricoşător de
aproape de România, în viziunea liderilor de la Bucureşti. De altfel, de aici
şi neutralitatea prelungită: frica de Rusia şi conştientizarea faptului că o
astfel de alianţă înseamnă renunţarea la Basarabia, pământ românesc răpit în
1812.
De cealaltă parte a baricadei, Puterile
Centrale nu ofereau perspective mai fericite pentru interesul naţional
românesc. Germania era interesată de subminarea puterii maritime a Marii
Britanii şi de expansiunea colonială – acestea erau aventurile Kaiserului
Wilhelm al II-lea în noua sa doctrină, Weltpolitik –, iar Austro-Ungaria dorea
să-şi consolideze sfera de influenţă în Europa Răsăriteană şi să o extindă şi
în spaţiul balcanic, pe seama Imperiului Otoman aflat în cădere liberă.
Cum intrăm?
Războiul a prins România nepregătită logistic
şi într-o situaţie ingrată, prinsă cu interesul naţional între două imperii cu
viziuni expansioniste. Visul românesc de unire – „de la Nistru pân’ la Tisa“ –
era imposibil de realizat, conform realităţilor momentului. Era cumpăna cea
mare. Era nevoie de o alegere, care neapărat includea un compromis moral:
treceam fie Carpaţii – pentru Transilvania, fie Prutul – pentru Basarabia.
Austro-Ungaria versus Rusia. Şi nu numai atât: opţiunea trebuia cântărită şi
din perspectiva fezabilităţii. Unde erau şansele de izbândă? Şi care era
datoria morală a ţării – datoria aceasta fiind, de altfel, o noţiune cam
fluidă, greu de definit concret? Cât despre momentul oportun pentru
participarea la război, opiniile erau cât se poate de variate, iar anii
neutralităţii cu atitudine guvernamentală de expectativă au ţinut la foc mocnit
convingerile şi comportamentele oamenilor politici români şi ale statelor
combatante. Ceva dulce şi ceva picant în facerea unei naţiuni Cele două tabere
combatante îi arată regelui ofertele lor; Revista „Furnica“, 12 mai 1915
Primul Război Mondial a rămas în manualele de
istorie drept momentul în care s-a scris actul fondator al României moderne.
Istoriografia a înregistrat, cuminte şi cu metodă, marile realizări ale acestei
naţiuni. Înfăptuiri grozave ale unui popor care, de-a lungul vremii, s-a
prezentat mai degrabă ca o victimă a istoriei. Elevii de generală pot spune
într-un cuvânt, la un semn: Ionel Brătianu, geniul politic, Ecaterina Teodoroiu
– „eroina de la Jiu“, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Ferdinand Întregitorul şi
Marea Unire de la Alba Iulia. Este firesc să fie aşa, căci conturul fizic al
României de azi, în cea mai mai parte, a fost desenat la finalul războiului. Se
discută mai puţin, însă, despre câteva detalii care apropie mai mult lentila
istorică de actualitatea vremurilor acelea. Istoria cu idealul naţional De
pildă, este adevărat că oamenii au sărbătorit intrarea în război pentru
împlinirea idealului naţional ţinându-se de mâini pe străzile Capitalei. Însă
la fel de adevărat este şi faptul că nu toată populaţia era la curent cu visul
de veacuri al românilor: 80% din populaţie trăia în mediul rural, iar 60% – era
analfabetă.
Opinia publică era reprezentată de oamenii cu
studii, o parte cu experienţe culturale în străinătate.
Istoricul Lucian Boia arată, în volumul
„Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări“ că opţiunea
majorităţii era pentru unirea cu Transilvania – în condiţiile în care era
obligatorie o alegere –, având în vedere că era un teritoriu mai mare şi mai
bogat, de unde veniseră în veacurile trecute izvoare puternice pentru cultura
română. Era o alegere firească, fără tăgadă, însă avea un preţ: Basarabia. Iar
împingerea Basarabiei către periferia intereselor româneşti a produs efecte
care se văd cu ochiul liber şi astăzi, susţine istoricul.
Şi ceilalţi
Ataşamentul copleşitor al opiniei publice
pentru Antantă este uşor de explicat: Franţa era considerată aliatul de nădejde
al României, încă din 1859, precum şi statul cu care aveam cele mai multe
afinităţi culturale, iar Anglia, pe lângă reputaţia de mare stat liberal care a
emis „Magna Charta Libertatum“, era şi statul de origine al Reginei Maria, mult
iubită de popor. Rusia era în continuare un pericol – cu potenţial de a fi
ţinut în frâu de celelalte două aliate. Însă nu toată opinia publică şi clasa
politică a susţinut la unison intrarea României în război alături de Antantă.
Un număr semnificativ de intelectuali români şi-au manifestat public
solidaritatea cu Germania şi Puterile Centrale. Erau ceilalţi, cei care se
opuneau majorităţii, aşa cum e firesc într-o dezbatere cumsecare – chiar dacă
aveau mai puţin aplomb, mai puţine publicaţii care să le susţină punctul de
vedere şi erau mai puţin numeroşi – şi aveau motive la fel de bine întemeiate.
Pentru ei, Rusia era cea mai mare primejdie, iar Transilvania rămânea un
proiect de viitor care era neapărat de împlinit.
În epocă, au fost numiţi, mai degrabă
peiorativ, germanofili, deşi erau mai mult rusofobi, explică Lucian Boia în
volumul „Germanofilii“. S-au bucurat şi ei de Marea Unire ca toată suflarea
românească, însă au văzut şi mâna lungă a hazardului în împlinirea visului
românesc. La finalul războiului, când istoria a dat dreptate taberei
antantofile, Petre P. Carp, poate că primul între germanofili, a rostit aceste
cuvinte, care îndeamnă la reflecţie încă: „România are atât de mult noroc,
încât nici nu mai are nevoie de politicieni“. Marele Război, în nouă
acte
Episodul 2.
„Stâlpii naţiunii“: Regele Ferdinand şi Regina Maria Neutralitatea expectativă
adoptată de România în vremea lui Carol I, în 1914, a fost moştenită de regele
Ferdinand, după moartea bătrânului monarh, răpus chiar de această neputinţă de
a-şi onora cuvântul dat, de durerea de a întoarce spatele ţării în care s-a
născut şi a crescut. Ferdinand a venit pe tron într-un moment dificil pentru
ţară şi a fost nevoit să ia decizia crucială: când, cu cine şi pentru ce intră
România în război. A uitat de familia şi prietenii din Sigmaringen, a uitat de
problemele inimii şi a ascultat chemarea raţiunii şi a poporului. A ales
Antanta. La rândul ei, regina Maria nu a fost doar umărul pe care a stat
fruntea monarhului în zilele de restrişte. Nu. Regina Maria a acţionat, a
participat la discuţii cu diverşii lideri politici, l-a sfătuit pe rege şi,
odată intraţi în acţiune, a mers pe front. S-a îngrijit de răniţi şi a onorat
eroii. A văzut durerea la faţa locului. Ferdinand şi Maria aveau să ajungă
regii României Mari, să rămână în cărţile de istorie drept Întregitorii
neamului.
Episodul 3.
Societatea românească, în pragul războiului: încotro? O caricatură din ziarul
„Adevărul“, 14 iulie 1916, prevede cursul evenimentelor în lunile următoare
Opinia publică românească la începutul secolului XX era firavă: majoritatea
populaţiei trăia la sat, se ocupa cu agricultura, era analfabetă şi, în
general, înţelegea puţin din mersul lucrurilor la centru. Orăşenii cu educaţie
se lăsau purtaţi de valul dezbaterilor publice, în diverse grade de interes
real. Presa centrală era cea care modela percepţiile publice, care avea puterea
de a stabili direcţiile de interes. Cele mai mari publicaţii erau „Universul“,
ziar de informare de centru-dreapta, şi „Adevărul“, cu ediţia sa matinală,
„Dimineaţa“. Erau ziare care susţineau cauza românească alături de Antanta,
pentru unirea cu Transilvania. Existau şi publicaţii mai mici, care promovau
mai agresiv direcţiile de partid ori viziunile directorilor editoriali: „Epoca“
lui Nicolae Filipescu şi „Acţiunea“, condus de Victor Ionescu, fratele lui Take
Ionescu, erau două dintre cele mai active ziare în promovarea ideilor
antantofile. Ziarele germanofile, precum „Ziua“, cu care a colaborat şi Ioan
Slavici, „Steagul“, care era oficiosul facţiunii conservatoare a lui
Marghiloman, „Seara“ şi „Minerva“, erau mai puţin căutate de public, ba chiar
agresate uneori.
Episodul 4.
Germanofilii, cei care ar fi putut avea dreptate Opinia publică românească nu a
fost unanimă în opţiunea pentru Antanta. Oameni de cultură şi politicieni –
majoritatea din Partidul Conservator, unul dintre cele două mari partide ale
României – au adus la masa dezbaterilor publice opţiunea unei alianţe cu
Puterile Centrale. Petru P. Carp, Titu Maiorescu şi Alexandru Marghiloman, toţi
oameni de stat şi intelectuali cu coloană vertebrală şi opere de necontestat,
erau cei mai proeminenţi lideri conservatori care au împărtăşit sentimente
germanofile. Argumentele lor erau, în acel moment, solide şi porneau de la
premisa că România nu ar trebui să se întoarcă împotriva tratatului semnat în
1883 şi să se alieze cu Rusia. Imperiul ţarilor era marele duşman dintotdeauna
al României şi acest lucru nu se putea schimba. O Românie fără Basarabia nu era
un ideal împlinit, iar o Românie doar cu Transilvania, dar aflată sub bocancul
rus, era un fapt împlinit în zadar. Era o prudenţă onestă în opţiunea pentru
Puterile Centrale, care în timpul celor doi ani de război dovediseră o oarecare
superioritate pe diversele fronturi din Europa. Istoria şi hazardul au făcut să
nu aibă dreptate, iar peste manifestul lor din acei ani – să se aşeze mult
praf.
Episodul 5.
Antantofilii şi responsabilitatea războiului Majoritatea populaţiei s-a
pronunţat în anii neutralităţii în favoarea alianţei cu Antanta. Guvernul
liberal condus de Ion I.C. Brătianu (foto dreapta) a rămas în expectativă,
aşteptând momentul oportun pentru a înmâna declaraţia de război. Negocierile cu
puterile Antantei erau asidue, la fel şi presiunile venite din partea Puterilor
Centrale, care erau favorizate chiar şi de o neutralitate română, dacă nu de o
alianţă. Ionel Brătianu şi guvernul său erau, pe de o parte, sub presiunea
opiniei publice care cerea intrarea în război imediată, şi pe de altă parte,
sub constrângerile venite din exterior. Guvernul controla decizia, el avea
responsabilitatea războiului, iar o mişcare greşită putea arunca toată ţara în
aer. Printre antantofili au existat, totuşi, şi câţiva membri ai opoziţiei, iar
printre cei mai vocali în epocă au fost consevatorii Nicolae Filipescu şi Take
Ionescu.
Episodul 6. Clipa zero:
14/27 august 1916 Ziua în care România a
decis intrarea în Marele Război a fost plină de evenimente din zori până în
seară: Consiliul de Coroană de dimineaţă, anunţat din timp şi de la care se
aştepta o hotărâre definitivă, manifestaţiile de bucurie ale cetăţenilor
Bucureştiului pentru intrarea în război şi pentru Coroana română, închiderea
traficului la frontiera româno-austro-ungară şi înmânarea declaraţiei de război
Austro-Ungariei de către ambasadorul român la Viena, Eduard Mavrocordat,
decretarea mobilizării şi discursurile încurajatoare şi sfaturile prudente ale
liderilor ţării către populaţie. În sfârşit venise ceasul cel mare, începea o
nouă etapă pentru România.
Episodul 7. Armata
română, nepregătită România s-a avântat în prima conflagraţie mondială cu
conştiinţa faptului că armata sa era nepregătită să facă faţă unui război
total, care angrena resurse militare şi umane într-o măsură fără precedent.
Organizarea şi dotarea armatei erau, de fapt, o hârtie de turnesol pentru întreaga
societate română. În plus, România trăise cu iluzia recentei victorii din
timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic, care s-a încheiat cu pacea de la
Bucureşti. Liderii români se hrăneau din iluzia importanţei geostrategice a
ţării şi nu se concentrau pe modernizarea corpului de armată. Vintilă Brătianu
vorbea în 3 decembrie 1914 despre contabilizarea acestei poziţii strategice:
„România îşi va păstra şi mâine marele interes european pe care ea îl
reprezintă la gurile Dunării, oricare ar fi situaţia statelor dinprejurul
nostru. Dacă ea va avea, în noile condiţii în care va fi pusă, şi forţa
necesară pentru îndeplinirea menirii ce i-o dă soarta ei geografică atunci
negreşit că interesul tuturor statelor mari va fi să ne ajute pentru nevoile
europene dela gurile Dunării să fie salvgardate“.
Episodul 8. Jaful
foştilor aliaţi: tezaurul românesc în Rusia Tezaurul a fost transportat
la Moscova cu trenul În timpul Primului Război Mondial, tezaurul românesc a
fost trimis în Rusia pentru a fi păstrat în siguranţă pe perioada războiului.
Tezaurul a fost trimis în două transferuri şi includea tezaurul Băncii
Naţionale a României, valori aparţinând unor diverse bănci private româneşti,
colecţii de artă, bijuterii, ar-hive. În februarie 1917, a iz-bucnit revoluţia bolşevică
în Rusia, relaţiile româno-ruse s-au acutizat după ce Armata română a trecut
Prutul în Basarabia pe 20 ianuarie 1918. Pe 26 ianuarie, comisarul afacerilor
externe rus, Lev Troţki, anunţa ruperea relaţiilor diplomatice cu România.
Tezaurul depus la Moscova devenea „intangibil pentru oligarhia română –
guvernul sovietic îşi asuma răspunderea pentru păstrarea acestor fonduri“.
Tezaurul românesc nu a mai fost recuperat în
totalitate, însă au fost primite o parte din bunuri în trei tranşe:în 1935, în
1956 şi în 2008. Încă se poartă tratative în comisii speciale româno-ruse, în
care domnesc mai mult neîncrederea şi scepticismul.
Episodul 9. Gherila literară:
Marele Război a lăsat în urmă multe pagini de
literatură: memorii şi jurnale, poezii, cântece şi scrisori de pe front. Sunt
istorii mici şi personale, fără de care nu s-ar fi putut scrie istoria cea
mare. Sunt fragmente care compun imaginea de ansamblu a războiului la faţa
locului, care dezvăluie emoţia, patosul, jalea ostaşului român. La rigoare,
memoriile de război pun lupa pe situaţia armatei române, a conducătorilor ei,
pe felul în care a fost câştigată întregirea ţării. Alteori, sunt pur şi simplu
episoade care, dacă nu s-ar fi întâmplat cu adevărat, s-ar fi putut vedea
oricând într-o producţie cinematografică artistică despre avântul luptătorului
pentru neam şi patrie – cum ar fi acest fragment din memoriile lui Polihron
Dumitrescu, „Ascultând chemarea“: „Chiar în zorii zilei decretării mobilizării,
două nave de război (monitoare) austriece s-au postat la câteva sute de metri
în faţa portului Turnu Severin şi au început să bombardeze şantierele noastre
navale. În acel moment, soldatul Tiviş Constantin era de santinelă pe unul din
potoanele de îmbarcare-debarcare ale portului. Găsindu-se în faţa unei situaţii
cu totul neaşteptate, el nu stă o clipă pe gânduri; ia poziţia de tragere în
genunchi şi ripostează cu puşca, primind lupta cu monitoarele duşmane, cum s-ar
spune, de unul singur. Şi trage, trage cât mai repede că doar ţintele erau
destul de mari! Execută «foc de voie», cum învăţase la instrucţie, şi goleşte
încărcător după încărcător. Stânjeniţi probabil de gloanţele soldatului român,
darmai ales înfuriaţi de «obrăznicia» lui, servanţii tunurilor de pe
monitoarele inamice trimit câteva lovituri şi spre pontonul cu pricina. Ostaşul
nostru trage însă mereu. Obuzele îi şuieră pe deasupra, dar el nu se clinteşte
de pe ponton; trage într-una, trage, până când se prăbuşeşte străpuns de
schije. Câteva ore mai târziu, după alungarea navelor de război duşmane de
către artileria noastră, de pe ponton a fost ridicat corpul neînsufleţit al
santinelei. În jurul său se aflau împrăştiate încărcătoare şi zeci de cartuşe
trase. Soldatul Constantin Tiviş a fost cel dintâi ostaş al companiei
mele căzut la datorie, primul erou al Regimentului 1 vânători.“
Episodul 10. Un final cu noroc:
După doi ani de război, de sărăcie, de
epidemii, în care România aproape dispăruse ca stat, după o pace de compromis
dezastruoasă, se împlinea idealul naţional, pentru care intraserăm în luptă, şi
chiar mai mult de-atât. Se năştea România Mare: în 27 martie 1918, Sfatul Ţării
a votat unirea Basarabiei cu România, iar pe 1 decembrie 1918, Marea Adunare
Naţională de la Alba Iulia a decretat unirea provinciilor Basarabia, Bucovina,
Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Sătmar cu Regatul României. Oamenii
politici din toate provinciile româneşti erau în freamăt, se organizau
consilii, se dădeau proclamaţii şi se organizau ceremonii somptuoase pentru a
marca cum se cuvine marea realizare. Alba Iulia a devenit, simbolic, a doua
capitală a ţării şi societatea românească a intrat într-un proces amplu de
transformare, conform noii configuraţii. Cuplul regal era mai iubit de popor
decât oricând, iar oamenii politici care au lucrat pentru unire aveau să rămână
în conducerea statului în deceniile ce au urmat.
Citeste mai mult: adev.ro/ob516e
