Or fi multe locuri în țară pe unde aurul iese din pământ, dar n-am văzut niciunul atât de opulent ca zona Ostrov, unde am ajuns cu România reală. Poate județul Călărași, unde atâția politicieni își dau la gioale pentru bucată mai mare din „the fat of the land”. În Ostrov, însă, și anii răi sunt buni, ies atâtea din pământul teraselor Dunării, de la cireșe, la piersici, caise sau nectarine, până la banalele grâu,
PORUMB
sau floarea soarelui. Adică
BANI și vorba unui localnic „în agricultură n-ai cum să sărăcești”.
Știam deja Ostrovul de anul trecut, iar acum principala diferență e că am ajuns prea târziu pentru cireșe, care nici n-au avut noroc în 2014. Ploile prea multe au stricat jucăria, fructele au crăpat de prea multă umezeală, drept pentru care că recolta a fost redusă. Dar, nu s-a plâns nimeni, și-l includ aici și pe prietenosul și volubilul Lucian Velciu, unul dintre acționarii de la Domeniile Ostrov.
Revenind la demersul nostru pietonal, zona în care am fost chiar te face să te gândești la tihna vieții de la țară. Asta pentru că nu știm, și pariem că e la fel și în cazul celor mai mulți dintre voi, ce înseamnă să muncești pământul. Oricum, din postura de băgători de seamă e superb și când simți aroma livezii de piersici, caise și nectarine, dar și când caști gura la combine și la praful auriu pe care-l lasă-n urmă.
Ceea ce e oribil sunt țânțarii, care de două zile deja – și nopți – domină totul, suntem plini de înțepături, iar campatul la aer, în libertate, și-a cam pierdut atractivitatea. Atâta vreme cât lighioanele astea sunt prin preajmă, vom prefera relativa securitate a pensiunilor dacă o să fim suficient de băftoși să le și găsim în următoare cinci zile, până când ajungem la Constanța.
Ce am văzut
Am trecut Dunărea cu bacul – o experiență pe care oricât o repeți tot rămâne e interesantă – am trecut pe lângă pădurea Cavoul Dacilor (unde a fost descoperit un mormânt dacic, normal). Tot pe aici e și o aglomerare de locuințe care depindeau de fortul roman Durostorum, aflat în partea bulgară, la Silistra, plus că am mers câțiva kilometri fix pe lângă frontiera cu Bulgaria.
Firește, deja de la câteva sute de metri de graniță, acoperirea operatorilor români de telefonie pică, intră peste bulgarii, dar și mai rău e că internetul mobil, chiar și când scapi de bulgari, e o glumă. Avem utilajele necesare de la toți și niciunul nu merge, așa că de aia am și întârziat ieri cu scrisu. Să traiască pensiunile cu internet prin cablu, care dau wireless pentru suferinzii ca noi.
Adânc între plantații – unde acoperirea pică de tot – am discutat cu șeful uneia dintre fermele de la Ostrov, care ne-a spus că simte că e ceva în neregulă, dimineața apare rouă (nefiresc pentru perioada asta a anului, noaptea e prea rece), umezeala se ridică din pământ și culturile au de suferit. De altfel, cu câteva săptămâni în urmă a lovit grindina, cu bucăți atât de mari de gheață încât frontonul, ce amintește de un templu roman, al Cramei Ostrov pare ciuruit de gloanțe.
Periplul printre fermele de la Ostrov ne-a dus și la prima plantație de kiwi din România – se muncește la ea de șapte ani – o parte a fost pierdută din cauza iernii cu care, deși parțial aclimatizat, kiwi-ul nu se împacă, dar a mai rămas un hectar, care se culege în octombrie și pleacă imediat la București.
Nu totul e, însă, roz. Satele din jur, clădirile lor, dar și localitățile în general, ar avea nevoie de intervenții, așa cum se întâmplă prin zonele unde sunt prezenți cei de la Carpatcement, companie care deține, în România, trei fabrici, 18 stații de betoane, șapte cariere șase balastiere și
AFACERI de circa 200 de milioane de
EURO anual.
Ce am auzit
Se spune că pe la Ostrov ar fi trecut și celebrul Jaqcues Yves Cousteau, interesat de zonă, în special de insula de 14 hectare care separă Dunărea de brațul Borcea, unde se află și o cetate bizantină și, spun legendele locului, niște monștri (jumătate oameni, jumătate pești, mitul sirenei e și la noi) care atrag oamenii spre apă și îi îneacă.
De altfel, unul dintre scafandrii lui Cousteau a albit în timpul unei scufundări la Ostrov (unde pare că Dunărea are cea mai mare adâncime de pe tot parcursul ei, iar apa e plină de vârtejuri și bulboane). Acesta a povestit că a văzut o gură uriașă care se îndrepta spre el. Probabil avea și dreptate, doar că monstrul era, cel mai probabil, unul dintre somnii imenși care-și așteaptă prada pe fundul apei, ajung la trei metri lungime și 150 de kilograme în greutate.
Ieșind dintre mituri ( apropo, încă se caută comori prin zonă), deși a fost doar una de trafic, nu au existat aglomerări umane mari, deci slabe șanse să găsești ceva cu adevărat important, ajungem la oameni.
Iar oamenii, la fel ca și până acum, sunt plecați în număr destul de mic din țară – bogăția pământului le asigură traiul, mulți lucrează ca zilieri la marii latifundiari ai zonei, majoritatea, firește, foști directori de IAS-uri sau angajați în agricultură, dar și demnitari locali (mai ales primari) care au reușit să controleze suprafețe mari de teren prin metode de care DNA-ul sau Parchetul ar cam trebui să se intereseze și – pentru agricultura aduce
BANI cu carul – plătesc zilierii (câteva sute uneori) cu sume ce ajung și la 90 de lei pe zi (la culesul de struguri).
Cel puțin așa ne spune unul dintre localnici, pe care n-avem motive să-l bănuim de frustrări diverse, pentru că nu-i sărac, nu și-a pierdut pământul și are serviciu, și cu care am stat de vorbă în fața unor beri.
Revenind la cei plecați, majoritatea – spun oamenii – sunt femei pe la jumătatea vârstei care au plecat să îngrijească bătrâni sau copii în special în Italia sau tinere care „s-au măritat” încă din autocar…
Vecini ciudați la sud
Foarte interesantă a fost și plimbarea pe fâșia de graniță care desparte România de Bulgaria. Pe vremuri, adică înainte de 90, era o zonă bine păzită de ambele părți și bine întreținută (curățată de buruieni sau alte plante). După 90 a început să se relaxeze relațiile dintre noi (dar și dintre grăniceri și populație), iar după 2007, când am intrat împreună în UE, paza a dispărut de tot. Există și acum un gard care delimitează România de Bulgaria, dar este acoperit de plante așa că de la o sută de metri nici nu se vede. Iar trecerea se poate face fără probleme dintr-o parte în alta.
O altă schimbare față de perioada dinainte de 1990 este ce a îngrijirii locului. Dacă înainte bucata bulgărească era foarte bine întreținută, cu case cochete și alei printre ele, acum totul este năpădit de fel de fel de tufișuri și buruieni. Bucata noastră de pământ este, în schimb, superbă, cu vie plantată până la limita de graniță.
La fel și atunci când ai în imagine orașul bulgăresc Silistra, plin de blocuri comuniste, așa cum avem și noi în toate orașele, dar care arată tare urât într-o zonă în care Dunărea se desfășoară în toată splendoarea ei.
Oricum, Ostrov rămâne o regiune superbă, care merită vizitată măcar o dată în viață.
De Epoch Times | Epoch Times România 
