Dacă soseşti în orăşelul Teceu (Técső, Tiaciv) din regiuni care aparţineau monarhiei, te vei simţi acasă, ba chiar o să ai sentimentul de deja vu. În centrul localităţii biserica reformată cu casa parohială domină piaţa, rezămându-se parcă pe cea romano-catolică, care se găseşte alături. La poalele bisericilor statui şi memoriale maghiare: una care aminteşte de cei 1100 de ani trecuţi de la Descălecatul maghiarilor, celălalt în amintirea pictorului Hollósy Simon, membru fondator al Şcolii de Pictură Băimăreană (Nagybányai Festőiskola).
Stând în faţa acestor memoriale nu este greu să faci turul virtual istoric al fostului orăşel a monarhiei, arătând spre clădirile frumoase şi întreţinute, gândindu-te, care dintre clădiri era prefectura maghiară, care era primăria, care clădire era cea a băncii sau altor instituţii ungureşti.La un moment dat, căutând repere noi, m-am simţit ca la Târgu Secuiesc, sau Turda, sau Huedin.
Aceeaşi schemă urbanistică a oraşului, aceeaşi arhitectură burgheză...
Pe băncile din centrul oraşului doamne mai în vârstă discută despre probleme cotidiene în limba maghiară. Spunând că suntem din Cluj, amândouă îşi ridică vocea ca semn de empatie: „Ooo, Kolozsvár, Mátyás király... Ce departe e... "
Le povestim despre maghiarii din Cluj-Kolozsvár şi când pomenim de faptul că procentajul maghiarilor a scăzut sub 20 la sută, doamnele îşi fac ochii rotunzi de mirare: „Păi în anii 70 fiecare al doilea clujean era maghiar...” La întrebarea mea, referitoare la procentajul maghiarilor din Teceu, îmi spun cu mândrie vizibilă, că se apropie de 30 la sută. – Harminc körül vagyunk...
Discuţia noastră este întreruptă de un vârstnic maghiar, care ne întreabă, dacă am văzut bustul lui Kossuth de pe strada Kossuth, adică Kosutova. Ne îndeamnă să-l vizităm, să vedem că e plin de coroniţe cu tricolorul maghiar şi nimeni nu are treabă cu asta.
În faţa bustului Kossuth mă simt un pic emoţionat, deşi tematica revoluţiei din 1848-49 mă găseşte de partea lui Széchenyi – „cel mai mare maghiar”, care vroia binele neamului său nu cu ajutorul sabiilor, ci cu arma economiei, a politicii şi a diplomaţiei de mare clasă.
Mă uit la bustul lui Kossuth Lajos la Teceu şi privirea îmi fuge în fundal, unde înscripţiile în limba chirilică iar îmi dau de lucru: de zile bune învăţ ucraineana şi nu sunt capabil să citesc nici ceea ce văd la o prăvălie... Bustul e micuţ, dar totuşi îmi aduce aminte de momentul când am oprit în New York, pe Riverside la grupul statuar al lui Louis Kossuth, „champion of liberty”.
Şi iată, deşi sunt într-un mediu „ucrainean” plăcut, gândurile îmi fug departe, la statui.
Oare de ce se rezumă în istoria românilor anul revoluţionar 1848-49 din Europa la conflictul local din Ţara Moţilor? De ce nu se vorbeşte despre acei români paşoptişti care erau de partea revoluţiei europene? Eftimie Murgu? Cezar Bolliac? Aceşti „champions of liberty” de ce nu pot deveni eroi naţionali?
Când o să avem în România zeci de statui ale lui Eftimie Murgu şi Cezar Bolliac, pline de coroniţe, aşa cum are Kossuth în Teceu ((Técső, Tiaciv)?
