Dorin Dobrincu: „Elitele politice și administrative nu au o viziune pentru dezvoltarea Moldovei”

Istoricul Dorin Dobrincu, președintele asociației Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei

Dorin Dobrincu, președintele Asociației Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei, crede că măsurile pentru reducerea decalajului între Moldova și celelalte regiuni ale țării nu vor veni de la politicieni, ci în urma unor presiuni sociale

Reporter: Cum ar trebui să privim de fapt ziua unirii, 24 ianuarie, ce este de sărbătorit?

Dorin Dobrincu: Strict istoric, 24 ianuarie 1859 a fost ziua în care Adunarea Electivă de la București l-a ales domnitor al Valahiei pe Alexandru Ioan Cuza. Cu puțin timp înainte, mai precis la 5 ianuarie 1859, colonelul Cuza fusese ales domnitor al Moldovei de Adunarea Electivă de la Iași. Cele două țări își păstrau instituțiile, aveau adunări (să spunem parlamente) diferite, capitale diferite, fiind practic unite prin persoana domnitorului și prin constituirea unei Comisii Centrale, cu sediul la Focșani, care avea misiunea de a elabora legi comune pentru cele două părți. În termeni tehnici, noua creație politică era o confederație. S-a folosit mai întâi numele de Principatele Unite, apoi cel de România. În același timp, s-a impus – într-un mod autocratic, fără consultare, dar nu fără proteste interne, în special în Moldova – un model politic administrativ imitat după cel francez, și anume cel centralist. De altfel, Cuza însuși îl imita pe Napoleon al III-lea, fapt vizibil inclusiv în portul uniformei, în aranjarea bărbii etc.

Treptat 24 ianuarie s-a impus ca sărbătoare oficială. Unitatea a fost sublimată, fiind opusă particularității, specificității regionale. Deși legată factual doar de București, această zi a fost în cele din urmă mutată simbolic în principal spre Iași. După 1989, și în special în timpul mandatelor unor primari lipsiți de anvergură, incompetenți și/sau implicați în scandaluri de corupție, care păreau să caute compensații și perdele de fum, Iașul a devenit locul unor festivități cu aspect de pelerinaj secular. Aici pot fi văzute mărimile politice din centrul puterii, în căutare de legitimitate populară sau de mascare a neputinței de a pune în practică promisiunile aruncate generos de la tribună.

De ce nu s-au schimbat politicile care defavorizează Moldova nici după 1989?

Moldova a fost defavorizată încă din a doua jumătate a secolului XIX în privința stabilirii politicilor de dezvoltare. Adoptarea modelului centralist a avut impact asupra distribuirii resurselor bugetare, indiferent că era vorba de infrastructura feroviară sau rutieră, de educația publică, de favorizarea investițiilor private. În timpul regimului comunist, mai ales în a doua parte a acestuia, s-a avut în vedere un fel de „dezvoltare armonioasă” a teritoriului, însă pornind tot dintr-o perspectivă centralistă. Adică la București se decidea unde și cum trebuiau făcute investiții, până la nivel de cătun, de multe ori fără legătură cu realitățile locale și fără impact cuantificabil și durabil.

După 1989 s-au schimbat multe în România, țara a devenit una democratică, a intrat în cluburi de valori – NATO și Uniunea Europeană –, în acest fel primind și garanții de securitate fără precedent, fiind influențată în sensul transparenței instituționale, având acces la fluxuri de capital, a avut loc o evidentă îmbunătățire a calității vieții. În același timp, din punct de vedere al alcătuirii interne, anumite lucruri nu s-au schimbat, au continuat să meargă pe același făgaș. Peste toate, corupția este vivace, în pofida unor intense – și pare-se trecute – acțiuni de combatere a acestui flagel profund dăunător instituțiilor statului și societății.

Se remarcă accentuarea decalajelor de dezvoltare dintre regiuni. În condițiile instalării treptate a concurenței teritoriale, judeţele vestice ale României, beneficiind de o accesibilitate mai bună la nucleul economic european, au avut posibilitatea de a-şi valorifica mai eficient avantajele comparative şi competitive, devenind atractive pentru investițiile străine. Izolate de marile fluxuri continentale, judeţele Moldovei au fost ocolite de implantările economice ale marilor companii.

Elitele politice și administrative postcomuniste nu au avut o viziune pentru dezvoltarea Moldovei. Cele de la București erau interesate doar de ceea ce avantaja centrul, iar cele județene și locale au fost total incapabile să gândească regional. În fapt, elitele județene și locale „moldovenești” joacă rolul de ieniceri ai centrului, urmărind doar beneficii personale sau de grup. Schimbarea politicilor ce defavorizează Moldova nu poate veni de la actualele elite de pradă.

La sfârșitul secolului XIX și în perioada interbelică s-au constituit alianțe ale parlamentarilor moldoveni, din toate partidele, care luptau pentru atragerea de investiții publice în Moldova. Mai e posibil așa ceva în ziua de azi?

Într-adevăr, în fața defavorizării Moldovei la nivelul deciziilor luate la București, care o plasau în plan secund din punct de vedere politic, instituțional și al investițiilor publice, au existat în a doua partea a secolului XIX și în prima parte a secolului XX reacții dinspre regiune, dintr-o perspectivă explicit sau implicit regionalistă. Acestea au pus alături oameni politici din diverse partide, intelectuali din universități sau școli secundare, jurnaliști, proprietari, antreprenori ș.a.m.d. Astfel au fost constituite, spre exemplu, Comitetul pentru apărarea intereselor economice și culturale ale Moldovei, în 1891, sau Frăția Moldovei Unite, în 1918-1919. Gazetele epocii și arhivele sunt pline de informații, luări de poziție, memorii, rapoarte, comentarii și polemici. Ignorarea deliberată a regionalismului moldovenesc, din motive ideologice, timp de aproape un secol, a luat sfârșit în condițiile unei societăți libere, unde opinia informată și dezinhibată e asumată și propusă publicului interesat.

În fața realității unei regiuni destructurate teritorial, lipsită de pârghii administrative, cu o coeziune internă precară, defavorizată de politicile centraliste, au existat încercări politice alternative. Poate cea mai cunoscută a fost înființarea Partidului Moldovenilor, în 1997, de Constantin Simirad, primar Iașului. Era însă mai degrabă o soluție de avarie a unui personaj aflat în căutarea unui colac de salvare. Formațiunea nu avea baze solide, nici intelectuale sau ideologice, nici politice sau de masă, așa că la câțiva ani după aceea s-a topit, din cauze de oportunism cras, în PSD, supa primordială a politicii românești în postcomunism.

Coaliții ale politicienilor din Moldova în vederea susținerii unor proiecte esențiale pentru dezvoltarea regiunii nu prea s-au văzut, poate cu excepția celei tacite pentru votarea Legii 291/2018, privind construirea Autostrăzii Unirii/A8, Ungheni-Iași-Târgu Neamț-Târgu Mureș. Însă și aceasta a fost mai degrabă rezultatul presiunii remarcabile venite dinspre societatea civilă, în mod special a asociațiilor civice prodezvoltare. Contraselecția din partidele actuale, educația precară, cultura politică primitivă și interesul doar pentru propria chiverniseală și pentru jocurile interne și din fiefurile electorale, incapacitatea organizatorică și corupția extinsă, ei bine, toate acestea fac improbabilă capacitatea majorității politicienilor actuali de a se reuni în mod real pentru susținerea dezvoltării Moldovei.

Care sunt principalele efecte ale sărăcirii Moldovei?

Aș aminti trei efecte ale sărăcirii Moldovei: scăderea influenței acesteia în blocul geopolitic românesc, izolarea și depopularea prin migrația masivă. Într-un stat dominat de diverse oligarhii, cu baza mai ales în București, Muntenia și Ardeal, vocea Moldovei nu se aude din punct de vedere politic. Cum am mai spus, nu întrevăd nicio șansă de schimbare cu actuala clasă politică, obedientă în fața liderilor de partid din sediile centrale de la București. Izolarea regiunii afectează economia și populația, investitorii nu vin acolo unde nu sunt autostrăzi și căi ferate moderne, unde rețelele electrice ori de gaz sunt subdimensionate, dar și unde mediul de afaceri nu este prietenos. Asta par să nu fi înțeles cei mai mulți politicieni. Nu întâmplător, ideea dezvoltării regionale, cu autostrăzile în prim-plan, a fost promovată îndeosebi de asociațiile civice moldovenești.

În privința depopulării, reamintesc că Moldova a cunoscut încă din timpul comunismului o migrație consistentă a forței de muncă spre regiunile și orașele industrializate ale României, îndeosebi spre București, Brașov, Timișoara, Hunedoara și Valea Jiului, cu toții aflați în căutarea unor oportunități economice. Și câteva centre regionale au atras oameni din județele Moldovei, mă gândesc în mod special la Iași și Galați. După un recul cauzat de contracția economică a anilor 1990, migrația moldovenilor a luat o amploare nebănuită în anii 2000, mai ales după intrarea în Uniunea Europeană, de această dată spre Occident. Astfel s-a ajuns ca, potrivit datelor disponibile, în mai puțin de două decenii unul din cinci moldoveni să nu fie în regiune, nici măcar în România, ci în afara țării. A fost vorba și de o supapă socială, pentru că migranții și-au putut rezolva probleme personale presante, în plus mulți dintre ei au fost influențați de societățile gazdă, preluând idei și comportamente specifice lumii moderne. Dar a fost și o pierdere, pentru că era vorba de oameni activi, de multe ori cu inițiativă, care în alte condiții ar fi lucrat aici, măcar unii dintre ei ar fi fost implicați în viața comunităților lor, ar fi contribuit la ridicarea acestora.

Cum se poate schimba această situație, ce soluții există?

Dezbaterea publică, democratizată prin creșterea importanței mass-media online și apariția rețelelor sociale, a permis nașterea, conturarea și difuzarea în spațiul public a unei perspective de jos în sus. O viziune regională, de pe poziții explicit regionaliste, a venit în ultimul deceniu dinspre societatea civilă. Va fi însă nevoie de mai mult de atât, inclusiv de o expresie politică, în care ideile liberale și democratice, inclusiv cele regionaliste să se combine cu pragmatismul, organizarea solidă și acțiunea eficace. Soluțiile pentru ieșirea din subdezvoltare – care are cauze politice, administrative și sociale – sunt la îndemâna noastră

Descentralizarea în punctele esențiale și mai ales regionalizarea par să fie respinse de guvern și chiar respinse de o parte a populației. Având în vedere această situație, există măsuri pe care le poate lua guvernul central pentru a diminua decalajul între regiunile României?

Guvernele românești postcomuniste au luat unele măsuri de descentralizare, deși cu întârziere, uneori lipsind de putere entitățile descentralizate, alteori pasând responsabilități, însă cu resurse insuficiente sau inexistente. Cât despre regionalizare, despre aceasta s-a tot vorbit în ultimii 25 de ani, însă nu s-a depășit faza discuțiilor. Așa-numitele „regiuni de dezvoltare” nu pot fi luate în serios. Sunt în cel mai bun caz niște unități statistice decupate în birourile din București, în 1998, ținându-se rareori cont de geografie, istorie și comunicații. Ideea regionalizării a scos în evidență atât spaimele din societate, legate de autonomie, autoguvernare regională, cât și incompetența și lipsa de curaj a partidelor politice ajunse la guvernare.

Nivelurile intermediare lipsesc în acest moment din sistemul administrativ românesc. Am în vedere mai întâi regiunea, situată între nivelul național și cel județean, apoi ceea ce ar trebui să existe între comune și județe, ceva asemănător plășilor, existente în România până în 1950. Având în vedere că majoritatea absolută a unităților administrativ-teritoriale (UAT) nu se pot susține financiar, ar fi indicată trecerea guvernanței locale la cel din urmă nivel. Nu susțin că regionalizarea reprezintă un panaceu, însă aceasta mi se pare esențială pentru o reală coeziune regională, pentru o bună administrație și pentru dezvoltare. Iar în cazul Moldovei cred că e obligatoriu ca întregul teritoriul dintre Carpați și Prut, Siret și Focșani să se regăsească în aceeași regiune. În privința numelui, acesta există, este cel istoric, nu e cazul să se inventeze nume după punctele cardinale. Geometria își are rolul său, însă nu în privința entităților și identităților regionale.

Guvernele de la București nu au făcut practic nimic pentru reducerea decalajelor de dezvoltare dintre regiunile României. Centralismul nu a făcut decât să favorizeze concentrarea și mai accentuată a capitalurilor în centrul politic, să aloce investițiile în infrastructura modernă aproape exclusiv în zonele mai bogate și să vândă promisiuni și iluzii regiunilor defavorizate. Investițiile publice în infrastructură – spre exemplu, legarea Moldovei de Ardeal printr-o autostradă – ar fi ajutat la atragerea de investiții private în economia din regiunea noastră, ar fi oferit locuri de muncă multora dintre cei plecați în străinătate și probabil în bună măsură pierduți pentru Moldova și pentru România. Lipsa de viziune, preocuparea exclusivă pentru ce se întâmplă azi și dezinteresul față de concetățenii aflați departe de centru se moștenesc practic de la o guvernare la alta, indiferent de culoarea politică sau de declarațiile frumos ambalate.

A fi moldovean a devenit de-a lungul timpului un stigmat, aproape. De unde vine asta și ce legătură are cu educația, sărăcia, factorul politic?

Când Moldova și Valahia au pornit la drum împreună, în urmă cu 163 de ani, locuitorii celor două foste principate erau pe picior de egalitate. Moldovenii nu se simțeau inferiori celor din sud, ba în anumite privințe aveau chiar motive de mândrie, reieșite din sursele de epocă, inclusiv din cele literare sau de presă. Însă concentrarea rapidă a puterii la București i-a pus pe moldoveni în fața unei situații greu de acceptat: marginalizarea și decăderea politică și economică a Moldovei și inferiorizarea locuitorilor acesteia. Inclusiv apărarea regiunii estice a României, în fața unei probabile invazii rusești, după 1878, a fost sacrificată pentru protejarea Munteniei – promovată insidios ca un fel de „Piemont” românesc – și a Bucureștiului. Asta a și atras reacțiile amintite anterior.

Însă mai ales după Al Doilea Război Mondial s-a conturat în alte regiuni ale României – în special în Muntenia, îndeosebi la București, și în Ardeal – imaginea moldoveanului rural, pauper, needucat, un fel de român de nivel inferior. În condițiile foametei din 1946-1947, care a afectat regiunile din estul țării, au avut loc masive, deși temporare călătorii spre sud și vest ale moldovenilor sărăciți de război și de secetă, în căutare de lucru și de hrană pentru familiile rămase acasă. Ulterior, odată cu industrializarea forțată din anii comunismului au avut loc migrații ample din Moldova. Era vorba mai ales de oameni tineri, care locuiau în condiții modeste, în zone semighetoizate, și prestau deseori munci grele și necalificate. În plus, iar acesta era cazul în București, nou-veniții vorbeau o limbă considerată a nu se încadra în canonul muntenesc, acesta având pretenții normative. Toate acestea au dus la accentuarea și la consolidarea percepției negative a localnicilor despre moldoveni.

După 1989, deși migrațiile interne intraregionale s-au atenuat, luându-le locul cele externe, au apărut alte instrumente de stigmatizare, prin tabloidizarea presei, prin promovarea imaginii moldoveanului bețiv și leneș, prin identificarea „găinii ce năștea pui vii” în locuri exotice, prin aceeași aruncare în deriziune a dialectelor regionale. Acest proces de marginalizare și stigmatizare atrage însă și contrareacții, ce par să crească în coerență.

Mulți comentatori politici au constatat după rezultatele ultimelor alegeri că moldovenii s-au trezit, că opțiunile lor de vot au cunoscut schimbări semnificative, că au votat masiv altfel, contra PSD, partidul favorit în regiune. Noua alianță dintre PSD și PNL îi va adormi la loc?

Politică românească în ansamblu a cunoscut schimbări semnificative în ultimii ani. Însă cea din Moldova a atras atenția în mod special, prin scăderea ponderii votului pentru PSD, prin creșterea ponderii votului pentru PNL, prin apariția votului pentru USR. În același timp, la ultimele alegeri s-a văzut și votul pentru noul partid AUR. Aceste schimbări au fost posibile ca urmare a disputelor politice interne, a migrației, a frustrărilor acumulate în societate, în ultima etapă și pandemiei de covid-19. Așa cum e ea, scena politică din regiunea noastră mi se pare mult mai echilibrată în acest moment față de cum era în urmă cu cinci sau zece ani. Nu știm ce se va întâmpla în viitor, însă cred că acesta va fi influențat de pandemie și de criza economică, ambele în plină desfășurare, de situația externă, mai ales de cea din proximitatea noastră, de propaganda agresivă dinăuntru și dinafară, cu potențial destabilizator.

Unirea de facto a Moldovei cu țara – prin infrastructură – și dezvoltarea regiunii spun că vor și președintele Iohannis, Guvernul, PNL, PSD și USR, mai nou și AUR, că tot e 24 ianuarie. Cum separăm bunele intenții de festivism și populism?

Declarațiile bombastice sunt caracteristice politicienilor populiști de peste tot. Cei din România nu fac excepție. Aceștia sunt campioni la agățarea de un trecut idealizat și la promis investiții, autostrăzi, spitale regionale, săli de sport, facilități pentru investitori și multe altele. Asta se întâmpla mereu înainte de pandemie, într-un ritual crispat, pe scena ridicată în Piața Unirii din Iași auzindu-se periodic discursuri în acest sens rostite de președintele și premierul României, de președinții celor două camere ale Parlamentului, de miniștri, deputați, senatori, președinți de consilii județene și primari etc. La sfârșit se făcea o horă, în care se prindeau oficialii cu oamenii veniți să asiste, iar primăria ieșeană oferea un program artistic de gust îndoielnic și o farfurie cu cârnați sau plăcinte poale-n brâu. Festivismul și populismul nu lăsau loc decenței. Nu știu să fi ascultat discursuri oficiale memorabile de 24 ianuarie. Uneori am văzut dezbateri bune pe teme legate de trecut, în legătură cu această zi, însă numai acolo unde erau măcar câțiva profesioniști, nu doar propagandiști camuflați în savanți.

Ce își propune Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei pentru perioada următoare legat de politicile centraliste promovate de București?

Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei are mai multe obiective: promovarea intereselor regiunii pe agenda națională, dezvoltarea, eliminarea discriminărilor în privința alocărilor bugetare, încurajarea investițiilor publice –în special în infrastructura de diferite tipuri –și private, refacerea coeziunii regionale, recuperarea patrimoniului memorial al Moldovei, modernizarea statului român. Susținem regionalizarea României, ca proiect important atât pentru o mai bună administrație, cât și pentru economie. Vom insista în mod deosebit în privința regionalizării, cu atât mai mult cu cât politicienii români nu par capabili să susțină mai mult de două-trei clișee legate de acest subiect. Asociația va monitoriza în continuare cum se derulează proiectele vitale pentru regiunea noastră, spre exemplu, autostrăzile, ceea ce se întâmplă cu anumite instituții din administrația centrală, județeană și locală, va semnala discriminările regionale și derapajele politicienilor.

Interviu realizat de Cătălin MORARU, apărut în Monitorul de Botoșani, 24 ianuarie 2022

Dorin Dobrincu, președintele Mișcarea ptr. Dezvoltarea Moldovei: „România are o mare hibă, este excesiv de centralizată”

https://www.miscareamoldova.ro/tvr-iasi-romania-are-o-mare-hiba-este-excesiv-de-centralizata-video/

O discuție despre stadiul proiectelor de infrastructură rutieră din Moldova, despre ultimele demersuri pe care asociațiile civice pro-autostradă și pro-dezvoltare le-au avut pentru a reintroduce pe lista priorităților autostrăzile A7 și A8 a avut loc luni, la TVR Iași, cu participarea lui Dorin Dobrincu, președinte al asociației „Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei”, și a lui Ionel Apostol, preşedintele asociaţiei „Împreună pentru A8”.

În legătură cu impactul unor proiecte de infrastructură asupra regiunii Moldovei și nu numai, Dorin Dobrincu a subliniat faptul că autostrada A8 „nu servește doar interesele Moldovei, servește și interesele estului Transilvaniei și, în același timp, dacă ne gândim la un nivel mai mare, putem spune că servește interesele României pentru că ne-ar ajuta să legăm Republica Moldova mai mult de Uniunea Europeană”.

În ceea ce privește rezultatele demersurilor recente privind repunerea autostrăzii A8 pe lista priorităților naționale, liderii celor două asociații civice și-au exprimat scepticismul că va urma o accelerare a demarării investiției, având în vedere că, potrivit lui Dorin Dobrincu, „oamenii care sunt la putere în acest moment nu vor pune în practică aceste proiecte decât dacă există o presiune majoră dinspre cetățeni asupra lor”.

La rândul său, președintele asociației „Împreună Pentru A8”, Ionel Apostol, a menționat direcțiile de acțiune ale organizațiilor civice din perioada următoare. „Noi va trebui să monitorizăm și de acum încolo acest proiect, inclusiv execuția, inclusiv finanțarea. Trebuie să fim foarte atenți pentru că, din păcate, clasa politică din regiunea noastră nu-și face datoria”, a declarat Ionel Apostol.

O altă temă abordată a fost centralizarea excesivă a statului și perspectiva regională care ar trebui să ghideze acțiunile parlamentarilor din regiune, ale partidelor politice sau ale Executivului de la București atunci când vine vorba de politici publice și dezvoltare.

„România are o mare hibă, este excesiv de centralizată. Sistemul actual, ultracentralizat, în care decizia pentru orice amărât de drum se ia la Ministerul Transporturilor la București ne dezavantajează sistematic ca regiune”, a afirmat Dorin Dobrincu.

Pe ce se bazează Rusia când face cereri inacceptabile Occidentului şi NATO?

Autorul articolului de mai jos crede că are toate informațiile în mâneca și ofera o serie de argumente din cauza cărora Rusia ar dori să invadeze țara vecină, dar se înșeală. Din argumentele expuse și chiar din cele arătate înaintea argumentelor se poate crede că din considerente de slăbiciune rușii ar avea de suferit, însă...

Însă avem în față o problemă mult mai vastă decât invadarea Ucrainei. 

Peninsula Crimeii este un teritoriu, care fostul conducător al URSS-ului a făcut cadou Ucrainei țări prietene, nu numai componentă al Uniunii. 

Dată fiind numărul masiv de locuitori vorbitorii limba rusă sau chiar de naționalitate rusă, cca 10 millioane de ruși locuiau și în 2014, anul complotului sau al Maidanului, organizat de șoroșiști  

Pierderea datorată politicii antiruse coordonat din umbră de cei care sunt adepții lui Șoroș care erau împânzite în ONG-uri ucrainene.

Crimea, deci era componentă decisivă în strategia de apărare al URSS-ului de odinioară, care era defapt un loc de supt al conducerilor, dar și al mafiei ucrainene. Prin despoirea Crimeii, descompunerea flotei ucrainene primită/luată de la URSS, strategia de apărare a dispărut și puterea de apărare al Rusiei după formarea noilor state provenind din fosta URSS-ul a scăzut.

Nemulțumirea locuitorilor a devenit o problemă vitală, lucru, care n-a fost observat de conducerile de după formarea statului Ucreaină. 

După evenimentele de la ”maidan” noua conducere de la Kiev a mai pus pe jar și problema interzicerii limbilor minorităților! O țară care are peste 10 milioane de ruși și este vecină cu Rusia nu avea voie să aducă o lege a limbii din moment ce minoritatea rusă respecta hotăririle ucrainene. Adică erau loiali lucrau la uzinele și în minele zonei în care locuiau, adică considerau țara de baștină și nu se impotriveau nici mafiei și nici aberațiile guvernanților(care au fost nenumerate...) 

După Maidan noul guvern,  care s-a instalat printre primele legi adoptate era cea a limbii. Noua lege a limbii însă a devenit benzină pe focul care mocnea încet în rândul minorităților!

În zonele locuite de minorități au fost organizate diferite forme de nemulțumire și să se hotărească soarta proprie în conformitate cu ”Principiile wilsoniene” 

In zona Donbasului chiar s-au format două ”republici”, care au declarat independența lor: Lugansk, și Donetsk. 

În Crimea însă a fost organizat un referendum în urma căruia populația a cerut anexarea lor Rusiei Mamă. 

Ambele variante reprezintă ”voința populației”, care trebuie să fie respectat de orice guvern democratic!

Ambele variante însă a fost receptate nepotrivit - chiar prost - de guvernul nou format și au trimis trupe de securitate să anihileze reacția neașteptată al minorității ruse. 

Aici este necesar să facem o precizare istorică:

În partea de sud al Ucrainei existau două tipuri de cazaci. Cei care locuiau dealungul Niprului  -numiți Cazaci Zaporojeni - și cei care locuiau de alungul Donului numiți Cazaci din Valea Donului.  Primii formau cete de panduri liberi și oferau serviciile militare celor, care plăteau mai mult Ei nu locuiau în sate adică localități fixe, față de cei din Valea Donului, care locuiau în locuri fixe și făceau agricultură pe lângă instruiri și activități militare. Ei se considerau supuși al Rusiei Mamă precum și a Țarului Rusiei. La chemarea căruia se înrolau și luptau impotriva inamicilor Rusiei, dar nu uitau nici odată de apărarea zonelor natale, pentru care se jerfeau fără nici o reținere.

Cine nu cunoaște aceste realități istorice nu prea poate înțelege de ce locuitorii din zona Donbasului pot trăi de opt ani sub focul artilierului ucrainean.

Apropo realități. Guvernul nou n-a luat în considerare faptul că în armata poporului peste 60 % dintre ofițeri sunt de origine rusă sau au învățat în scolile militare ruse. La fel au uitat că trupele masate de-a lungul graniței Rusiei aveau cam jumătate dintre armele grele în cele trei teritorii care au secesionat. 

Acest adevăr a ieșit la suprafață în Lugansk și Donetsk când  forțele de securitate trimis de Kiev au fost respinși de milițiile populare, care au contrapus tot atâtea armament greu (tancuri și tunuri, etc.) cât aveau cei care doreau învadarea lor. Cei din armata din Donbas au înțeeles ți acceptat ”voința populației” dar cei din guvern urcrainean NU!  

Deci greșelile anterioare s-au suprapus și războiul guvernului contra propriul popor! Acest lucru însă, n-a fost condamnat de cei din Vest. 

Guvernul din 2014 văzând că începea să piardă teritoriul și chiar accesul pe Marea Azovului, a cerut întreruperea luptelor!  Așa s-a creat înțelegerea de la Minsk.

Acum după trecerea a 8 ani să creadă cineva că Rusia ar vrea invadarea este dea dreptul pueril! 

Mârșăvia unei guvern, care pe zi ce trece impinge forțele armate către cele trei teritorii pierdute este numai de condamnat nici decum susținut. Fapt ce face actualmente Alianța Nordatlantică și americanii, urmând sfaturile șoroștilor și denotă o slăbiciune crasă politico-militară pe față, dar...

Dar puterile economice au încheiat în continuare afaceri cu Rusia cu ajutorul unor țări ”interpuse” după ce au fost expuse interdicții economice europene.

Din cele expue de autorul articolului cam puține stau cu piciorul pe pământ.

America a beneficiat de piețele rusești care au fost eliberate în urma interdicțiilor contra Marelui Urs.

Rusia la rândul lui a fost nevoit să întărească producția proprie anulând efectele negative ale interdicțiilor.

Deci  vorba aia cu  rămânere în izolare și singură este aiurea vezi cât de răspândit este zona de desfășurare ale acțiunilor militare din Asia Mică, Africă și chiar și în alte parte.

Revenind la ideea ca Ucraina, Modova și Georgia să devină membru al Alianței nordatlantice este firav pentru că v-a necesita o mare investiție anuală din partea europenilor și întră în contradicție cu dorința Turciei, care la indrumarea Marii Britanie vrea refacerea "Imperiul Türchistan"-ului.  În Georgia turci prin răspinderea relegiwi muzulmane. deja a obținut ca mare parte a locuitorilor să fie adeptul lui Alah. Astfel turcii nu vor vrea să imparte ”fructul copt” din Georgia cu colegii din Alianța nordatlantică. 

Mai trebuie să fie amintit și faptul că în subsolul Donbasului sunt multe avuții , pe lângă zăcământ de fier și cărbune este cea mai mare depozit de gaze de sist, care a fost deja vândut firmelor americane... Astfel se poate înțelege "marele interes" a guvernului american...

Autorul articolulul nu spune nimic despre noile trupe paramilitare de tip nazist, care au fost și la baza formării Trupelor de Recucerire Teritoriale. Ar fi bine ca autorul să citească părerile conducerii Bundestagului, ptr că ei au condamnat revigorarea nazismului confundată cu naționalism exacerbat. 

In încheiere amintim, că națio-naziști ucrainene din trupele de recucerire teritoriale care încercuisec zona Donbasului și care vor fi folosite pentru exterminarea populației ruse din Donbas pentru a obține accesul la zăcământele subterane...   

Dar să răspundem la întrebarea pusă, la ce se bazează rușii? Precizăm că odată cu liberalizarea țărilor din sfera sovietică și la acceptarea unirii celor două Germanii conducătorii Vestului au promis că nu vor accepta țările foste socialiste în alianțe militare(NATO, etc.), dar în scurt timp au fost uitate promisiunile și odată cu ruperea Blocului sovietic și a URSS/ului au fost pe rând acceptate cererile acestora în NATO și apoi UE, Deci rușii pot spune că au fost încălcate înțelegerile internaționale deci pot lua contramăsuri! 

La fel este nepermis să provoci granițele și să te implici în treburile interne ale rușilor.

Istoria ne poate arăta că poporul rus este totuși un popor de respectat.

     

 Sara Verde              

Ştefan Vlaston  ianuarie 2022,

Ultimele cereri ale Rusiei, adresate NATO, sunt de-a dreptul ridicole. Rusia cere, nici mai mult nici mai puţin, ca NATO să-şi retragă trupele, armamentul şi bazele militare din România şi Bulgaria. Ce are în spate să-şi permită să facă astfel de cereri inacceptabile? O armă secretă care a scăpat serviciilor secrete străine şi supravegherii satelitare? Foarte puţin probabil, deşi nu imposibil.

Mai degrabă este un bluff, după care Rusia vrea să obţină mai puţin, dar ce o doare cel mai tare: Ucraina şi Georgia să nu adere la NATO. Frica ruşilor de intrarea acestor două ţări în NATO denotă mai degrabă slăbiciune, teama că s-ar trezi cu o destabilizare în propriile teritorii, sau în cele controlate acum de Rusia. Recentele evoluţii politice din ţări apropiate i-au speriat pe ruşi Tradiţia s-a rupt în Republica Moldova, unde populaţia a votat-o pe Maia Sandu, o prooccidentala convinsă, care îşi scoate ţara din sfera de influenţă rusă. Recentele tulburări masive din Belarus şi Kazahstan i-au speriat iarăşi pe ruşi. Populaţia acestor ţări, condusă cu mână forte de preşedinţi prorusi, nu mai este teleghidată de la Moscova. Internetul, telefonia mobilă, bunurile de larg consum provenite din occident, democraţia şi libertatea altor popoare a schimbat modul de gândire al acestor populaţii, mai ales al segmentelor tinere şi adulte. Rusia vrea acum asigurări că NATO nu se va extinde în Ucraina şi Georgia, ajungând în „pragul casei noastre”, cum se exprimă Vladimir Putin. Dar una e dorinţa, şi alta e putinţă. Nu cred că Rusia va ocupa Ucraina pe termen lung Ucraina are o populaţie de 46 de milioane de locuitori, o suprafaţă imensă şi doar un PIB de 3000 euro pe locuitor. Cum să gestioneze Rusia un astfel de teritoriu, şi cu o populaţie semi-ostilă, care se vede ca fiind de „mâna a doua”, în comparaţie cu ruşii? Costurile ar fi enorme, şi ruşii nu-şi pot permite aşa ceva, când abia se descurcă în propria ţară. Rusia doreşte doar instalarea la Kiev a unui regim obedient, similar cu cel condus de Lukaşenko în Belarus. Dacă pentru atingerea acestui obiectiv va fi necesară invazia şi ocuparea Ucrainei, chiar temporară, costurile ar fi la fel de mari pentru Rusia. Aşa că s-ar mulţumi, în locul invaziei în Ucraina, cu asigurări scrise din parte Occidentului şi NATO că Ucraina şi Georgia nu vor deveni membre NATO. Ce are de pierdut Rusia în cazul unei invazii America, UE şi NATO au înghiţit cum au înghiţit ocuparea Crimeii de către Rusia. Dar să repete istoria prin ocuparea Ucrainei este peste putinţa Occidentului de acceptare, fără să se decredibilizeze complet în ochii propriilor cetăţeni. Globalizarea îşi face acum efectul şi Rusia este legată de mâini şi de picioare când vrea să provoace acte militare de asemenea amploare, cum ar fi ocuparea Ucrainei. NATO ar profita de ocazie şi şi-ar întări puternic prezenţa militară în România şi Polonia, flancul său estic fiind considerat acum vulnerabil. Şi Rusia nu are cum să protesteze, fără să rişte un conflict militar mondial. Iar această consolidare va rămâne şi după eventuala stingere a conflictului generat acum de Ucraina. Republica Moldova ar putea accepta, de frica ocupării teritoriului său de către Rusia, unirea cu România, şi intrarea rapidă sub umbrela NATO. Rusia şi-ar vedea blocate toate activele economice, financiare, de stat, dar şi ale oligarhilor ruşi, din ţările NATO. Circuitele financiare internaţionale vor fi blocate pentru Rusia. Relaţiile comerciale cu Occidentul vor fi îngheţate, deşi Rusia obţine 50% din PIB din exportul de hidrocarburi. Populaţie Rusiei, „dedulcită” deja la produse de înaltă tehnologie din Occident, dar şi la bunuri de larg consum, va trebui să renunţe la ele. Să vedem cum va reacţiona în această perspectivă. Vor fi îngheţate toate relaţiile diplomatice cu ţările NATO, cu închiderea ambasadelor şi expulzarea tuturor diplomaţilor. Rusia va deveni o ţară izolată, contând doar pe China şi ţările asiatice deja aflate în subordinea sa. Cetăţenii ruşi, inclusiv copiii oligarhilor ruşi aflaţi acum la studii în ţări occidentale, ar putea fi expulzaţi şi trimişi acasă. Circulaţia rusă, aeriană şi de altă natură, va fi interzisă în spaţiul NATO. Nu ştiu cum îşi va menţine Rusia relaţiile comerciale cu ţări care nu sunt în NATO. Şi Germania va fi obligată să renunţe la conducta Nord Stream 2, tăind astfel cea mai importantă cale pentru exportul de hidrocarburi ale Rusiei. Bineînţeles că strategii occidentali şi ai NATO au deja stabilită o listă mult mai lungă de sancţiuni, greu de anticipat acum. Dar Rusia îşi cunoaşte, sper, vulnerabilităţile în raport de lumea occidentală. Lucrurile sunt acum extrem de greu de anticipat şi prevăzut. Occidentul şi NATO nu pot accepta cerinţa Rusiei ca ţări precum Ucraina şi Georgia să nu poată decide singure dacă vor, sau nu, să intre în NATO. Rusia nu poate accepta ca NATO să ajungă, inclusiv cu arme nucleare, până în „pragul casei noastre”, cum zice Putin. Până la urmă trebuie să fie găsită o soluţie de compromis, dat fiind că un război global, inclusiv nuclear, nu poate fi imaginat.

Citeste mai mult: adev.ro/r63j23

REPORTAJ. Strigătul românilor din Ucraina care nu mai au voie să învețe în limba maternă: „Ne doare, că noi nu am venit de undeva, noi suntem la noi acasă”

https://www.libertatea.ro/stiri/reportaj-durerea-romanilor-din-ucraina-care-nu-mai-au-voie-sa-invete-din-acest-an-in-limba-materna-ne-pierdem-identitatea-lingvistica-3925245?fbclid=IwAR0W7tcDuoTl5KxPp3YLB6kQcHo_m9kixL8Etg9pBoNDBM2IeSoP7vA4VXI

 Adina Florea, Cătălin Hopulele, Vlad Chirea 13 ianuarie 2022, 

În Bucovina de dincolo de graniță, directorul unei școli românești vechi de două veacuri aruncă în joc opționale și cercuri de studiu pentru ca elevii să nu piardă limba română. E singura rezistență pe care și-o poate permite în fața noii legi a educației promulgate de Kiev, care va reduce drastic din toamnă învățarea în limba maternă a minorităților recunoscute. Reporterii Libertatea au mers în două comunități românești și au vorbit cu cei care se tem că asimilarea pândește de după colț în Ucraina. „Bine ați venit”, scrie cu litere roșii pe o plăcuță galbenă lipită în dreptul intrării principale a Liceului nr. 1 din localitatea Ciudei. E prima plăcuță în limba română pe care o zărim după o zi și jumătate de cutreierat prin comunitățile românești din regiunea Cernăuți, unde trăiesc undeva la 180.000 de etnici români. E la loc de cinste, bătută în cuie în peretele unei școli în care limba română se predă încă din 1816, într-o clădire ridicată de Imperiul Habsburgic. Profesorul Radu Emanoil Petrașescu își face drum printr-un strat proaspăt de omăt și deschide ușa spre o lume mult mai călduroasă. Poartă o căciulă de blană și o servietă ușoară din material textil în care sunt îndesate lucrările pe care trebuie să le noteze acasă. În anii ‘60 termina școala în aceeași clădire și apoi pleca la studii în Tiraspol. În anii ‘90 se întorcea, dar de data asta în calitate de director al Liceului nr. 1 din Ciudei. Intrarea în Liceul nr. 1 din Ciudei De atunci a rămas în fruntea școlii cu predare în limba română, singura din Ciudei. Ajuns la 74 de ani, Petrașescu trebuie să se împace cu gândul că școala pe care o va lăsa generațiilor viitoare ar putea să fie una substanțial diferită de cea moștenită în anii ‘90. O urmare a legilor stabilite la Kiev. „Copiii nu au posibilitatea să învețe română acasă” „Vedeți că legea e lege. Noi suntem ascultători, respectăm legea respectivă. Cu părere de rău, dar situația e de așa natură că se va trece la o studiere desfășurată în mare parte în limba ucraineană”, spune Petrașescu. Subiectul descumpănirii e noua lege a educației promulgată în 2017, a cărei aplicare deplină va începe odată cu anul școlar 2022-2023. În ciuda asigurărilor venite de la Kiev cu privire la faptul că „extinderea predării în limba de stat nu va reduce nivelul de cunoaștere și folosire a limbilor minorităților naționale”, următorul an școlar va aduce o schimbare drastică a modelului de predare în școlile românești din regiunile Cernăuți și Transcarpatia, unde locuiesc jumătate din cei aproximativ 500.000 de vorbitori de limba română din Ucraina. Radu Emanoil Petrașescu conduce de trei decenii Liceul nr. 1 din Ciudei „La noi în raionul Storojineț sunt 16 școli medii complete și incomplete (n.r. – gimnazii și licee) cu predare în limba română”, completează directorul Liceului nr. 1 Ciudei. În spatele său, rafturile se lasă sub greutatea cataloagelor claselor 1-11, toate etichetate în ucraineană, dar și a dicționarelor literaturii române. În mijlocul tuturor tronează DEX-ul, dar mai des îl folosește Petrașescu. „Limba literară nu prea o vorbesc copiii. Ei nu prea au posibilitatea să învețe limba literară. Acasă vorbesc limba populară ori limba de bucătărie, cum îi zicem noi. Iar pe internet e mai mult ucraineană și rusă”, spune cu amărăciune directorul Liceului nr. 1. Prin urmare, nu-i este greu să vadă cum lucrurile s-ar putea înrăutăți începând cu septembrie 2022, când legea educației va introduce cote obligatorii de predare în limba ucraineană. Dacă copiii de școală primară vor învăța concomitent în limba maternă și în cea ucraineană, odată ajunși în clasa a V-a, aceștia vor trebui să studieze cel puțin 20% din discipline în ucraineană. Acest procent va crește anual, iar până în clasa a IX-a va fi de minimum 40%. O clasă a Liceului nr. 1 din Ciudei În practică, legea procentelor va însemna că elevii de clasa a X-a și a XI-a din școlile românești, poloneze ori maghiare vor studia limba și literatura maternă doar două ore pe săptămână. De când s-au înjumătățit orele de limba română, normal că s-a înrăutățit și nivelul limbii vorbit de copii. Și se va înrăutăți în continuare. Și ne doare, că noi nu am venit de undeva, noi suntem la noi acasă. Radu Emanoil Petrașescu, director al Liceului nr. 1 din Ciudei: Etnicii români își pun speranța în Guvernul de la București Directorul Liceului nr. 1 speră în continuare la o intervenție a Bucureștiului în disputa noii legi a educației din Ucraina. „Noi contăm pe faptul că ceva se va schimba. Mai avem o speranță. Mai visăm pe o intervenție mai concretă, mai dură, mai respectabilă, a patriei noastre istorice, a președintelui”, spune Radu Petrașescu. Radu Petrașescu, într-o clasă a liceului pe care-l conduce Etnicii români își compară de multe ori soarta cu cea a celor 150.000 de maghiari din Transcarpatia. Declarațiile Budapestei vizavi de noua lege a educației au fost în repetate rânduri extrem de dure. În 2020, ministrul ungar de externe a spus că situația etnicilor maghiari din țara vecină este una inacceptabilă, acuzând în același timp serioase încălcări ale legii din partea autorităților ucrainene, așa cum notează Radio Europa Liberă Moldova. Iar cu un an mai devreme, Kievul a reacționat vehement după ce șeful de cabinet al lui Viktor Orban a calificat drept „semifascistă” legea educației din Ucraina. Susținerea Budapestei este și una financiară, așa cum a arătat recent și o investigație a jurnaliștilor de la Radio Europa Liberă Ucraina. În ultimul deceniu, Guvernul maghiar a investit cel puțin 115 milioane de euro în comunitățile etnice din vestul Ucrainei. Și Bucureștiul a criticat legea educației, dar cu ceva mai multă diplomație. În 2017, MAE a transmis o poziție oficială imediat după promulgarea legii, solicitând ca „autoritățile ucrainene să adopte toate măsurile pentru a asigura dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale române de a învăța în limba lor maternă”. Iar vara trecută s-au organizat inclusiv consultări pe această temă cu liderii comunității românești la MAE. În cadrul acestei întâlniri s-a discutat despre faptul că România negociază un protocol de colaborare bilaterală în domeniul educației cu autoritățile de la Kiev, potrivit Agerpres. Soluția de avarie – cercuri opționale de limba română Dar până ce lucrurile astea se vor întâmpla, există un plan ceva mai ancorat în realitate de a menține vie limba română în școala românească de două veacuri din Ciudei. „Facem ore suplimentare sub formă de cercuri ori studiu individual. Activitățile extrașcolare nu le interzice nimeni. Noi credem că majoritatea copiilor din școala noastră vor alege la opțional să studieze în limba română”, completează Petrașescu. Dar adevărul e că legea nu e singurul obstacol în calea studierii limbii române în comunitățile de peste graniță. Holul școlii românești din Ciudei „Părinții români, în ultimul timp, vor să îi dea pe copii la școala cu predare în limba ucraineană, pentru că nu văd nicio perspectivă pentru o educație viitoare. În urmă cu câțiva ani, de la noi a plecat o fetiță de clasa a VII-a. Am căutat să o conving pe mamă. I-am zis «nu da copilul așa de devreme, că nu o să o poți ajuta pe fată la teme, pentru că la rândul tău nu stăpânești limba de stat și o să decadă la învățătură». Dar mama respectivă mi-a spus că mai bine e ultima la învățătură, atât timp cât măcar studiază în ucraineană”, zice oftând adânc Radu Petrașescu. E un argument pe care directorul de școală nu-l înțelege. Simte că elevii săi sunt pregătiți deja să urmeze orice facultate vor, fie în România, Ucraina ori Republica Moldova. De altfel, dintre cei 374 de absolvenți pe care i-a avut liceul între 2007 și 2017, 65 au mers la facultate, iar aproape toți au ales Ucraina. „Oamenii nu simt amenințarea asimilării. Nu-și dau seama” Dar atitudinile părinților sunt influențate și de cum se plasează Bucureștiul vizavi de comunitatea românească din Ucraina, completează vocea Elenei Nandriș, care a condus timp de aproape un deceniu și jumătate Mahala, o comună cu 7.200 de etnici români de la marginea orașului Cernăuți. Elena Nandriș în biblioteca publică din comuna românească Mahala „Da, suntem uitați de România. Nu simțim o susținere. Existau niște burse, 200 de euro pe care îi primeau școlarii din clasele primare la început de an din partea României. Erau niște bani care tare mult ajutau și mai simțeau oamenii de aici că există și ei în ochii Bucureștiului. Anul ăsta nu s-au dat. Nici nu știm dacă le vom mai primi. Și să știți că mi-au tot intrat în birou consăteni să-mi spună: «Dar ce e cu România? Nu ne mai ajută?»”, spune Nandriș, care acum e directoarea departamentului de cultură, sport și relații internaționale din Mahala. Femeia se întoarce și privește în tăcere pe fereastră la copiii care se aleargă în fața școlii de vizavi. O fac în românește. Dar pentru Nandriș, asimilarea comunității românești pândește de mult la colț. Noua lege a educației este doar ultimul cui. „Oamenii nu simt amenințarea asimilării. Nu-și dau seama. Ei zic că de atâtea veacuri noi am fost mereu români. Lumea nu-și închipuie că poate cineva să ne distrugă. Asta e problema. Nu-și închipuie ce o să fie mai departe, că ai noștri copii oricum nu posedă bine limba română, vin acasă și vorbesc două cuvinte românești și unul în ucraineană. Eu cred că ne ucrainizează pe noi cu totul în 10 ani”, punctează Nandriș. „Pierderea identității lingvistice. Spre asta mergem” Problema e că, deși asimilarea șuieră pe la urechile tuturor, de ascultat ascultă mai degrabă liderii comunității românești, explică Marin Gherman. Marin Gherman, jurnalist și analist politic din Cernăuți „E cumva un subiect umflat de liderii comunității românești, care gândesc altfel. Strategic vedem pericolul asimilării de peste zece ani, de când mergem spre pierderea identității lingvistice. Noua lege spune că limba română nu se va mai studia ca înainte, iar asta îi va lua din prestigiu și atractivitate. Vom ajunge într-o situație proastă peste ani”, spune Gherman, care e atât analist politic, cât și jurnalist la Cernăuți, unde conduce Centrul Media BucPress. Asta se întâmplă și pentru că generația tânără are preocupări mai reale, legate mai mult de supraviețuire și mai puțin de identitate. „Foarte mulți tineri caută acum să supraviețuiască, se orientează asupra altor valori, se mută în Belgia, Franța ori Germania. Se renunță în mare parte la preocupări de identitate, de limbă, națiune, biserică, pentru că oamenii își caută cum să lucreze, cum să facă bani, cum să-și facă o casă”, încheie Gherman.