Democrația Directa - politica Elveției, un Model pentru România ?

Articol de Daniela Bovel

Am părăsit România la 29 de ani în 1999 și trăiesc in Elveția de mai mult de 25 de ani.

Am putut constata în direct binefacerile democrației directe din țara mea de adopție.

Aș dori prin prezentul document să vă atrag atenția asupra acestui tip de politică și eventual să vă conving de schimbarea actualei forme de organizare politică in România.

A) Constituția Elveției începe cu afirmația: „În numele Dumnezeului Atotputernic!”
Această formulare : „În numele Dumnezeului Atotputernic!” - evidențiază faptul că Elveția nu este, în sens strict, un stat laic, întrucât textul său fundamental face referire directă la Dumnezeu (Iehova – Regele tuturor dumnezeilor).

În același timp, principiul libertății religioase este garantat, permițând coexistența armonioasă a diferitelor confesiuni și credințe.

De-a lungul istoriei, credința creștină a avut o influență crucială asupra evoluției politice, sociale și culturale a Elveției. Multe dintre valorile care stau la baza societății elvețiene — respectul pentru lege, responsabilitatea civică, solidaritatea și demnitatea umană — își găsesc originea în ethosul creștin. Actuala prosperitate și stabilitate a țării pot fi văzute, cel puțin parțial, ca rezultat al muncii și dedicării oamenilor credincioși care au modelat instituțiile naționale.

Chiar dacă procesul de laicizare se accentuează în prezent, creștinismul continuă să fie un element identitar esențial.

Din perspectiva mea, prezența liderilor creștini la conducerea unui stat reprezintă un factor fundamental pentru bunăstarea acestuia.

Experiența istorică a epocii comuniste și ateiste demonstrează ce se poate întâmpla atunci când conducerea este în mâinile unor persoane lipsite de credință: sărăcie, corupție sistemică și nemulțumire generalizată în rândul populației.

B) În câteva cuvinte Politica în Elveția: cum funcționează?

Elveția este o democrație directă, ceea ce înseamnă că cetățenii participă activ la deciziile politice.

Este și un stat federal: este format din 26 de cantoane (județe la noi), fiecare având o anumită autonomie (legi, impozite, educație etc.).

Elveția are trei niveluri de putere

•   Confederația (național): se ocupă de afacerile întregii țări (armată, monedă, politică externă etc.).

•   Cantoanele/ Județele (regional): au propriul guvern și parlament.

•   Comunele (local): se ocupă de serviciile de proximitate (școli, drumuri, etc.).

Parlamentul elvețian are două camere:

•   Consiliul Național (200 de membri): reprezintă poporul.

•   Consiliul Statelor (46 de membri): reprezintă cantoanele/județele.

Legile sunt votate de ambele camere.

•        Guvernul federal elvețian numit Consiliul Federal, este format din 7 membri, aleși de Parlament.

            Nu există un președinte cu puteri supreme: președintele Confederației se schimbă în       fiecare an și nu are mai multă putere decât ceilalți membri.

• Guvernul unui canton elvețian, numit și Consiliul de Stat este compus din 5 până la 7 membri, aleși de poporul cantonului pentru un mandat de, în general, patru ani.

            Deciziile sunt luate colectiv, ceea ce înseamnă că toți membrii guvernului participă la         procesul decizional. Un președinte este ales dintre membrii guvernului pentru un      mandat, de obicei anual sau bienal.

• Guvernul unei comune, adesea numit municipalitate, este organul executiv responsabil pentru gestionarea afacerilor zilnice și implementarea deciziilor luate de consiliul comunal.

Acesta este, în general, compus din 3 până la 9 membri, aleși de cetățenii comunei și prezidat de un sindic sau sindicat.

Membrii municipalității sunt aleși pentru 4 ani; aceștia trebuie să depună jurământ față de Constituția Federală și constituția cantonală înainte de a prelua mandatul.

Consiliului  comunal este organul deliberativ al comunei/orașului (Parlamentul).

Este compus din 100 de consilieri, aleși pentru cinci ani de către electoratul comunei/orașului.

Este organul „deliberativ” al municipalității, adică stabilește reguli, dar nu și legi.

Consiliul Federal este compus din mai multe partide (sistem de concordanță) pentru a asigura stabilitatea.

În Elveția, formarea partidelor politice este relativ simplă și liberă, deoarece legea nu impune condiții stricte. Un grup de persoane cu idei și valori comune poate decide să creeze un partid pentru a influența viața politică.

Cele mai importante partide politice din Elveția actualmente sunt :

- Partidul Popular Elvețian (SVP / UDC) - conservatoare, populistă de dreapta - cu 62 de locuri în Consiliul Național

- Partidul Social Democrat (SP / PS) - centru-stânga, social-democrat -  41 de locuri în Consiliul Național

- FDP – Liberalii (FDP / PLR) -  centru-dreapta, liberal economic -  28 de mandate în Consiliul Național

 - Centrul (Die Mitte / Le Centre) - centru-dreapta, creștin-democrată - 29 de locuri în Consiliul Național

- Partidul Verde ( Les Verts) -  stânga, ecologist -  23 de mandate în Consiliul Național

Pe scena politică elvețiană domină câteva partide majore, care acoperă spectrul ideologic de la dreapta conservatoare la stânga ecologistă. Sistemul multipartisan, bazat pe consens, permite coaliții largi și reprezentare proporțională, asigurând astfel stabilitate și cooperare politică la nivel federal.

Elveția este o democrație directă,  ceea ce însemnă că

Cetățenii pot:

•   Iniția o inițiativă populară: pentru a propune o modificare a Constituției (sunt necesare 100 000 de semnături).

•   Convoca un referendum: pentru a contesta o lege votată de Parlament (sunt necesare 50 000 de semnături).

Au loc mai multe voturi populare în fiecare an pe diverse subiecte.

Politica elvețiană funcționează adesea prin căutarea compromisului între partide.

C) Sistemul de impozitare în Elveția (un rezumat)

Elveția are un sistem fiscal federalist, ceea ce înseamnă că impozitele sunt colectate la trei niveluri:

1. Confederația (nivel federal)

•   Impozite directe:

•   Impozitul federal direct pe venitul persoanelor fizice

•   Impozitul pe profit pentru întreprinderi

•   Impozite indirecte:

•   TVA (taxa pe valoarea adăugată): 8,1 % (rata normală din 2024)

•   Accize pe tutun, alcool, benzină etc.

2. Cantoane (nivel cantonal)

•   Fiecare canton își stabilește propriile rate de impozitare.

•   Prin urmare, există diferențe mari de impozitare între cantoane.

•   Cantoanele colectează:

•   Impozitul pe venit și pe avere de la persoanele fizice

•   Impozitul pe profit și pe capital de la firme

3. Comune (nivel comunal)

•   Și comunele percep un impozit pe venit și pe avere.

•   Rata este adesea un procent din rata cantonală (numit coeficient comunal).

Particularități elvețiene de impozare

•   Concurență fiscală ridicată între cantoane (unele au rate foarte mici)

•   Sistem fiscal transparent și stabil

•   Impozitarea firmelor este atractivă (rate adesea mai mici decât în alte țări europene)

D) În Constituția federală elvețiană  se poate citi   „Forța unei comunități se măsoară prin bunăstarea celui mai slab dintre membrii săi”

Ajutor social cantonal și venitul de inserție

Venitul de inserție este un ajutor destinat persoanelor adulte care locuiesc în canton (cu cetățenie elvețiană sau permis de ședere) și nu au suficiente venituri pentru a-și acoperi nevoile vitale.

Acest ajutor cuprinde:

•   un sprijin financiar minim vital,

•   sprijin social personalizat,

•   măsuri de inserție socială și profesională.

Ajutorul financiar

•   Se solicită la Centrul Social Regional (CSR) din zona de domiciliu.

•   Include o sumă care acoperă :

•   nevoile de bază și chiria pentru o locuință în care poate locui singur: garsonieră sau apartament ( sumă maximă revăzută in fiecare an in funcție de contextul imobiliar si costul vieții),

•   costuri speciale (mai ales cele legate de sănătate).

•   Asigurarea medicală este acoperită printr-o subvenție specială.

Sprijinul social

•   Este oferit gratuit de asistenți sociali CSR sau din Unitățile Comune (UC).

•   Ajută persoanele cu dificultăți legate de:

•   buget, locuință, familie, muncă, sănătate, administrație etc.

•   Scopul: redobândirea autonomiei și evitarea dependenței de ajutoarele sociale.

Inserția socială și profesională

•   Se oferă formări, stagii, locuri de muncă temporare etc.

•   Obiectivul este integrarea pe piața muncii și în viața socială.

•   Beneficiarii sunt sprijiniți de consilieri în personal pentru a construi un proiect profesional realist.

Un ajutor social suficient pentru o viață demnă are mai multe beneficii, atât pentru individ, cât și pentru societate în ansamblu. Iată o sinteză:

1. Pentru individ

•   Asigurarea nevoilor de bază – hrană, locuință, îmbrăcăminte, sănătate, educație.

•   Reducerea stresului și anxietății – siguranța unui venit minim stabil sprijină sănătatea mentală.

•   Creșterea șanselor de reintegrare – un sprijin suficient permite persoanei să caute un loc de muncă fără presiune extremă și să investească în formare profesională.

•   Dreptate socială – garantează respectarea dreptului fundamental la o viață demnă.

2. Pentru societate

•   Reducerea sărăciei și inegalităților – un sistem de sprijin echitabil micșorează decalajele sociale.

•   Prevenirea problemelor sociale – cum ar fi criminalitatea, excluziunea socială, lipsa educației.

•   Stimularea economiei – beneficiarii cheltuiesc sprijinul în bunuri și servicii locale, susținând economia.

•   Coerență socială – un sprijin minim comun reduce tensiunile dintre clase sociale.

•   Crearea de condiții suficiente pentru persoanele fără activitate profesională de a inventa, crea.

•   Stiați că Elveția este o țară renumită pentru inovația sa și numărul mare de cereri de brevet pe cap de locuitor ? Elveția se remarcă în special prin numărul de brevete depuse în raport cu populația sa, poziționându-se ca țara cu cel mai mare număr de cereri de brevet pe cap de locuitor. Ajutorul social suficient în caz de nevoie, care permite oamenilor să aibă un spirit liberat de grijile de trai zilnic (actual sau viitor), contribuie fără indoială la acest număr mare de invenții și progres tehnologic. Şi cine spune progres tehnologic, spune și bunăstrare, bogație.

3. Pentru stat

•   Reducerea costurilor pe termen lung – investiția într-un trai demn scade cheltuielile viitoare legate de sănătate, justiție sau intervenții de urgență.

•   Consolidarea încrederii cetățenilor – un stat care sprijină oamenii la nevoie își întărește legitimitatea.

Demnitatea umană în Elveția

În Elveția, demnitatea umană este un drept fundamental protejat de Constituția federală

(articolul 7). Aceasta înseamnă că fiecare persoană trebuie tratată cu respect, fără discriminare, umilire sau tratamente degradante.

Tribunalele și comisiile veghează la respectarea acestui drept și sancționează încălcările.

Demnitatea umană este în centrul valorilor elvețiene și al sistemului juridic, asigurând dreptul fiecăruia de a fi respectat și protejat în toate situațiile.

E) De ce democrația directă, ca în Elveția, este una dintre cele mai bune forme de guvernare ?

 1. Poporul are puterea

•   Cetățenii nu votează doar pentru a alege politicieni.

•   Ei pot decide direct asupra legilor prin voturi populare.

•   Asta oferă mai mult control și responsabilitate poporului.

2. Mai multă participare civică

•   Prin referendumuri și inițiative populare, fiecare poate participa activ la viața politică.

•   Astfel, oamenii sunt mai bine informați și mai implicați.

3. Decizii mai bine acceptate

•   Când poporul votează el însuși o lege, este mai ușor de acceptat rezultatul, chiar dacă nu toți sunt de acord.

•   Acest lucru întărește coeziunea socială și reduce conflictele.

4. Aleși care ascultă mai mult

•   Deoarece cetățenii pot anula o lege prin referendum, politicienii sunt obligați să asculte vocea poporului.

•   Asta reduce abuzurile de putere și lipsa de transparență.

5. Un sistem stabil și pașnic

•   Elveția are o tradiție îndelungată de pace și stabilitate.

•   Sistemul de democrație directă încurajează compromisul între regiuni, limbi și partide.

6. Diversitatea este respectată

•   Fiecare canton și comună are o mare autonomie.

•   Asta permite respectarea particularităților locale și a minorităților.

Concluzie

Democrația directă elvețiană oferă voce poporului, limitează abuzurile, întărește stabilitatea și încurajează dialogul.

Guvernele lucrează în echipă, iar totul se bazează pe dialog și respectarea opiniei cetățenilor. Uneori este lent, dar este stabil și democratic.

          Demnitatea umană fiind un drept fundamental protejat în Elveția, face că fiecare persoană             este tratată cu respect, fără discriminare, umilire sau tratamente degradante.

          Sărăcia crudă, ca în România, unde avem actualmente oameni ai străzii și fără venituri      suficiente, este eradicată în Elveția.

          Oamenii în Elveția pot crea și visa, pot inventa fără a fi încărcați greu cu grija zilei de       mâine. Şi cine spune invenții, spune progres tehnologic, spune bogație.

 

Elveția este un model care ar trebui să inspire multe țări din lume printre care și țara noastră dragă, România.

 

Inscrierea și confirmarea CD-ului Asociației HANGYA (Furnica) la Judecătoria Huedin

După cum s-a anunțat, în data de 12 martie 2025 a avut loc Adunarea Generală a Asociației HANGYA.

Membrii Aduhnării Generală au ales noua conducerea adică membrii Consiliul Director, adică:

-Horváth Ioan Zoltán: președinte

-Búzás István Attila: vicepreședinte

-Ioana Ana Mocan: secretar

La propunerea noului președinte s-a mai ales un la doilea vicepreședinte în presoana domnului Mezei Ernő Zoltán din comuna Biharea, Domnia sa v-a coordona departamentele care nu au sediu în Gârbău

Tot la propunerea președintelui s-a mai ales pentru conducerea Departamenmtului ptr. Femei doamna Mezei Erika .

Asociația a angajat un avocat să reprezintă Asociația la Judecătoria Huedin. Domnul avocat Andrei/ Călin Moldovan a depus la Judecătorie Huedin dosarul cu actele cerute.

In Ședința Camerei de Consiliu din 03 aprilie 2025 a fost acceptat Actul adițional nr. 1 din 12 martie. care atesta schimbările din CD precum și schimbările în Statutul Asociației HANGYA. și s-a eliberat INCHEIEREA CIVILA mr. 568.

Procedura fiind legal indeplinită s-a prelungit statutul de personalitatea juridică al Asociației HANGYA.

Felicităm conducerea aleasă.

Sara Zöld.

Află mai multe despre secui. Bibliografie întocmită de Edit Szegedi

https://ligaoamenilordeculturabontideni.blogspot.com/2013/02/afla-mai-multe-despre-secui-de-edit.html

Listă introductivă şi aleatorie cuprinzând literatură despre secui, pentru cei ce vor să ştie ceva mai mult decât un politician1în limba românăHermann Gusztáv Mihály, Secuii: istorie, cultură, identitate, Miercurea Ciuc 2009

Imreh István, Viaţa cotidiană la secui, Bucureşti 1982

Mikó Imre, Autonomie culturală a comunităţii secuieşti: teză de doctorat în drept în materia dreptului constituţional şi administrativ, Lugoj 1934 (extras din „Glasul Minorităţilor)

Vekov Károly, Structuri juridico-militare şi sociale la secui în evul mediu, Cluj-Napoca 2003

Vighi, Daniel; Visky, András; Vlad, Alexandru; Tabacu, Marius; Lazăr, Marius I., Fals tratat de convieţuire: trei tablouri din Secuime şi un malaxor, Cluj-Napoca 2002 (nu face parte din „literatura de specialitate“, însă este utilă de citit)

Bottoni, Stefano, Transilvania roşie: comunismul român şi problema naţională: 1044-1965, Cluj-Napoca 2010

Pál Judit, Procesul de urbanizare în scaunele secuieşti în secolul al XIX-lea, Cluj-Napoca 1999

Mihăilescu, Vintilă; Coman, Gabriela; Pozsony, Ferenc, Vecini şi vecinătăţi în Transilvania, Bucureşti 2002, 22003

Pozsony Ferenc, Kozák, Horaţiu Iuliu, Ceangăii din Mooldova, Cluj-Napoca 2002

Pozsony Ferenc, Anghel, Remus Gabriel, Modele de convieţuire în Ardeal: Zăbala, Cluj-Napoca 1999

Benkő Samu, Demény Lajos, Vekov Károly, Răscoala secuilor din 1595-1596: antecedente, desfăşurare şi urmări, Bucureşti 1978

Demény Lajos, Székely oklevéltár = Diplomatariu secuiesc: rezumatele actelor cuprinse în volumele I-III din seria nouă, Bucureşti 1994

Benkő Samu; Moga, Aurora-Eugenia, Confesiunile lui Bolyai János: monografie, Bucureşti 1976

Gaster, Moses; Miskolczy Ambrus; Păteanu, Gelu, Judaica&Hungarica“ a zsidó, magyar és román müvelődési és politikai kölcsönhatások történetéből: din istoria interferenţelor culturale şi politice dintre evrei, maghiari şi români, Budapesta 1993

Cărţi despre secui în alte limbi, cu rezumate în limba română şi engleză

Gagyi József, A krízis éve a Székelyföldön 1949 (Anul crizei în Secuime 1949), Miercurea Ciuc 2004

Niedermaier, Paul; Olasz, Gabriella; Roth, Harald, Die Szekler in Siebenbürgen: von der privilegierten Sondergemeinschaft zur ethnischen Gruppe (Secuii din Transilvania: de la comunitatea privilegiată la grupul etnic), Köln Weimar Wien 2009

Pál-Antal, Sándor, Székely önkormányzat-történet (Istoria administraţiei locale secuieşti), Târgu Mureş 2002

Pál-Antal, Sándor, Székely székek a 18. században. Kötet 1: Marosszék 1701-1722 között (Scaunele secuieşti în sec. al XVIII-lea. Vol. 1: Scaunul Mureş între 1701-1722), Târgu Mureş 2007

Pál-Antal, Sándor, Székely székek a 18. században. Kötet 2: Udvarhelyszék 1701-1722 között (Scaunele secuieşti în sec. al XVIII-lea. Vol. 2: Scaunul Odorhei între 1701-1722), Târgu Mureş 2009

Pál-Antal, Sándor, Székely székek a 18. században. Kötet 3: Csíkszék 1701-1722 között (Scaune secuieşti în sec. al XVIII-lea. Vol. 3: Scaunul Ciuc între 1701-1722), Târgu Mureş 2009

Pál-Antal, Sándor, Székely székek a 18. században. Kötet 4: Háromszék 1701-1722 között (Scaunele secuieşti în sec. al XVIII-lea. Vol.4: Trei Scaune între 1701-1722), Târgu Mureş 2010subiecte colaterale, însă de neocolit pentru înţelegerea secuilorMihăilescu, Vintilă; Coman, Gabriela; Pozsony, Ferenc, Vecini şi vecinătăţi în Transilvania, Bucureşti 2002, 22003

Pál Judit, Unió vagy „unificáltatás“? Erdély uniója és a királyi biztos működése: 1867-1871 (Uniune sau „unificare“? Uniunea Transilvaniei şi funcţionarea comisarului regal între 1867-1871), Cluj-Napoca 2010 (rezumat în limba română)

Gidó Attila; Horváth István; Pál Judit, 140 de ani de legislaţie minoritară în Europa Centrală şi de Est, Cluj-Napoca 2010

Pál Judit; Aldea Bogdan, Alexandru, Armeni în Tranislvania: contribuţii la procesul de urbanizare şi dezvoltare economică a provinciei = Armenians in Transylvania: their contribution to the urbanization and the economic development of the province, Cluj-Napoca 2005 (unul din centrele armenilor a fost târgul secuiesc Gheorghieni)despre Târgu Mureş (singura aşezare urbană în sensul clasic al termenului din Secuime; după ce a fost ridicat la rang de oraş în 1616, Târgu Mureş se afla teritorial în scaunul Mureş, nu însă juridic)Bota, Sorina; Ioniţă, Ion M.; Haller, Béla, Poveştile oraşului: clădiri (Târgu Mureş), Sibiu 2011

Man, Ioan Eugen, Târgu Mureş, istorie urbană, vol. 1-3, Târgu Mureş 2006-2010

Popa, Traian, Monografia oraşului Târgu-Mureş, Târgu Mureş 1932

Avram, Monica; Buda, Georgeta; Ciurcă, Mariana; Csíki, Emese, Caiet documentar elaborat cu prilejul împlinirii a 200 de ani de lectură publică la Tg. Mureş: 1802-2002, s.l. 2002

Almanahul oraşului de reşedinţă târgu-Mureş şi judeţul Mureş în limba română şi maghiară, Târgu Mureş 1939secui care au ajuns departe (chiar şi pe frontispiciul universităţii clujene)Nagy Szabó Ferenc; Gáll Mihăilescu Ştefania, Memorialul lui Nagy Szabó Ferenc din Tîrgu Mureş (1580-1658), Bucureşti 1993

Mikes Kelemen, Scristori din Turcia, Bucureşti 1980

Weszely Tiberiu, Farkas Bolyai. Omul şi matematicianul, Bucureşti 1974

Hajós József, Bolyai Farkas (1775-1856), Bucureşti 1967

Bolyai János, Appendix. Anexă, în care este expusă ştiinţa absolut adevărată a spaţiului independent de adevărul sau de falsitatea axiomei a XI-a a lui Euclid (care nu poate fi decisă niciodată apriori) pentru cazul falsităţii fiind adăugată cuadratura geometrică a cercului, Bucureşti 1954 (motivul pentru care a ajuns pe frontispiciul universităţii clujene – aşa se întâmplă, când un secui n-are bani pentru Göttingen, studiază la Viena şi ajunge la Timişoara: întoarce lumea pe dos)

Benkő András, A Bolyaiak zeneelmélete (Teoria muzicală a celor doi Bolyai), Bucureşti 1975 (cu rezumat în limba română)

Lucrările simpozionului Bolyai János organizat cu prilejul împlinirii a 165 de ani de la naştere, Cluj-Napoca 1979secuiul care a ajuns în panteonul budistKörösi Csoma Sándor, A grammar of the Tibetan Language, in English, Calcuta 1834

idem, Essay towards a Dictionary Tibetan and English, Calcutta 1834

Duka, Theodore, Life and works of Alexander Csoma de Körös. A biography from hitherto unpublished data; with a brief notice of each of his works and essays, as well as of his exstant manuscripts, London 1885

1 Toată literatura este disponibilă la BCU Cluj, vezi catalogul online (http://aleph.bcucluj.ro:8991/F).

Nădragii lui Obelix. Drapelul secuiesc şi regionalizarea - de Edit Szegedi

https://ligaoamenilordeculturabontideni.blogspot.com/2013/02/nadragii-lui-obelix-de-edit-szegedi.html?fbclid=IwY2xjawJKO3FleHRuA2FlbQIxMQABHcjRIMsdoPQZyp2bUxnTz3VuwMXBlsHJ6sFNK2OmHLXbOplNXiw0IuR_mA_aem_hE569VgF9DpsmC0F521u8Q

Szegedi Edith

Am citit undeva că nădragii lui Obelix ar fi steagul breton întors pe dos. Trecând peste faptul că steagul breton se numeşte gwenn-ha-du, adică alb şi negru, în timp ce Obelix poartă nădragi albi cu dungi albaştri, în perioada în care a fost creat personajul de către domnii Uderzo şi Gosciny, identitatea regională era considerată subversivă, însă nu în sensul simpaticilor gali care rezistă armatei romane.

Dacă ne uităm mai atent, nădragii lui Obelix ar putea fi mai degrabă steagul argentinian sau uruguyan, dacă mai punem şi un soare. Dar dacă ne uităm mai atent – şi mă întreb, unde a fost vigilenţa autorităţilor române? – vedem că aceşti pantaloni sunt de fapt o aluzie la steagul secuiesc. Lipsesc doar soarele şi luna. Nădragii lui Obelix sunt, prin urmare, o provocare la adresa suveranităţii statului român. Mai lipseşte să fie arboraţi pe clădirea Parlamentului din Budapesta.

Scandalul iscat de arborarea steagului secuiesc a scos la iveală faptul, că în materie de penibil şi ignoranţă elita politică românească nu cunoaşte limite şi că acelaşi lucru se poate spune şi despre elita politică a Ungariei. Orice asemănare este intenţionată. Şi, ca să fiu consecventă şi în ceea ce priveşte comparaţia jignitoare: teoreticienii maghiari ai asimilării de la sfârşitul secolului al XIX-lea ar avea un succes imens printre politicienii români. Ar fi un gest de înalt patriotism să traducem lucrările unui Grünwald, Beksics sau Kenéz – nu de alta, dar ideile lor sunt mai bine expuse şi argumentate decât reuşesc s-o facă politicienii români ai ultimilor 23 de ani. Că sunt jignitoare la adresa românilor? Păi ce contează, când scriu atât de bine împotriva federalismului, a separatismului pe criterii etnice, a necesităţii unui stat omogen din toate punctele de vedere.

Reacţia politicienilor din Ungaria este la fel de infantilă, bazată pe cunoaşterea extrem de selectivă a istoriei – ca şi colegii lor români dealtfel. Steagul secuiesc nu este un simbol etnic (şi ar fi rău dacă ar fi un simbol etnic?). Indiferent dacă în forma actuală datează de pe vremea lui Moise Secuiul, adică de la începutul sec. al XVII-lea, sau este puţin mai veche, el reprezintă simbolul unei stări premoderne, adică a unei comunităţi politico-juridice şi sociale. Odată cu modernitatea această stare, numită în Transilvania naţiune, a devenit o categorie mai degrabă etnografică – o parte a naţiunii moderne maghiare, însă cu o conştiinţă aparte, cu o identitate proprie, care-i deosebea de maghiarii din Transilvania Centrală şi de Nord şi în acealşi timp îi apropia, în primul rând lingvistic, apoi prin conştiinţa de apartenenţă la o comunitate mai mare. Poate comparaţia cu maramureşenii sau cu nemeşii din Ţara Heţegului ar limpezi situaţia.

Un lucru foarte puţin cunoscut este faptul, că nu statul român a desfiinţat autonomia secuiască, ci statul ungar cu ocazia reorganizării administrativ-politice a Transilvaniei din 1876, când au fost introduse comitatele. Dacă saşii au protestat împtotriva desfiinţării Pământului Crăiesc, secuii în schimb, cel puţin la nivelul elitelor, au acceptat cu bucurie desfiinţarea scaunelor secuieşti. Renunţarea la identitatea specifică, regională şi supravieţuirea ei doar la nivelul folclorului, erau văzute ca biletul de intrare în modernitate. Atitudinea n-a fost specifică nici secuilor, nici Ungariei.

Abandonarea identităţii regionale n-a adus niciun beneficiu pentru secui. Secuimea a fost una din regiunile-problemă a Ungariei. Citându-mi o prietenă, politicienii au vărsat lacrimi tricolore pentru secui, dar n-au trecut de o politică a simbolurilor. Orice asemănare cu atitudinea politicienilor români faţă de Ţara Moţilor este inevitabilă.

Elita politică a Ungariei nu cunoştea istoria complicată a secuilor, ci doar miturile naţionale legate de secui. Nu ştiau că în 1848 existau iobagi secui, nu ştiau mare lucru despre sistemul proprietăţii funciare. Într-adevăr secuii au fost şi sunt greu de desluşit, mai ales dacă folosim categorii rigide şi anacronice. Ca să dau un singur exemplu: unul din clişeele care fac îngreunează viaţa oricărui istoric este cel al confesiunii secuilor. De fapt, secuii începând din sec. al XVI-lea au fost extrem de diferenţiaţi confesionali. Este drept, mulţi au rămas catolici, dar alţii au devenit protestanţi, calvini, unitarieni sau luterani. Şi au existat secuii sabatarieni care în urma emancipării evreilor (1867) au trecut la iudaism, erau deci evrei neevrei şi şi-au păstrat credinţa chiar şi cu preţul deportării la Auschwitz. Sabatarienii l-au impresionat profund pe Moses Gaster: erau dovada vie a faptului că evreitatea este legată de spiritualitate şi nu de sânge.

De ce scriu despre sabatarieni? Pentru că îi văd ca pe exponenţii prin excelenţă ai identităţii secuieşti: secole de-a rândul sabatarienii din Eliseni şi Bezidu Nou erau şi creştini şi evrei, neînţeleşi de amândoi, neintegraţi pe deplin, suspectaţi de autorităţi şi persecutaţi – pentru că nu se integrau în nicio categorie şi – vai – puteau fi agenţi secreţi (ai turcilor). În micile lor comunităţi au produs, tradus şi transmis literatura evreiască post-biblică, şi-au trăit credinţa în secret şi când nu mai suportau presiunea autorităţilor, emigrau.

Toate acestă diferenţierea religioasă s-a întâmplat într-o epocă în care mulţi secui au ales să renunţe la libertatea lor, pentru că nu şi-o mai puteau permite – libertatea naţiunii secuieşti era legată de calitatea de oştean. Într-o epocă în care modul lor tradiţional de viaţă fusese pus în primejdie, secuii au răspuns în moduri diferite, dar întotdeauna radicale: unii au rămas catolici, alţii au trecut la cea mai radicală formă a Reformei, întorcându-se la rădăcinile veterotestamentare ale creştinismului. Alţii s-au răzvrătit: secolul al XVI-lea a cunoscut mai multe răscoale secuieşti (1562, 1595-1596). Dacă l-au sprijinit pe Mihai Viteazul, atunci au făcut-o pentru că familia Báthory le-a atacat privilegiile.

Secuii au fost cu toţi liberi – în mod teoretic, pentru că în anumite comune procentajul iobagilor putea să atingă şi 40%. Dintre cei liberi doar foarte puţini au fost cei prosperi. Mica nobilime secuiască – şi cam tot secuiul era mic nobil – era formată din gospodari cu „şapte pruni în ogradă“ (hétszilvafás nemes). Deşi săraci, secuii au avut un sistem şcolar bine pus la punct. La Târgu Mureş a fost fondat primul colegiu protestant al Transilvaniei din afara Pământului Crăiesc. Unitarienii secui au avut în sec. al XIX-lea cel mai înalt grad de alfabetizare din Transilvania după cel al saşilor luterani şi al evreilor. În Romănia interbelică judeţele Trei Scaune (azi: Covasna) şi Odorhei (azi partea de vest a judeţului Harghita) erau printre judeţele cu cel mai înalt grad de alfabetizare din România (după Timiş-Torontal, Braşov şi Sibiu).

Oricine care cunoaşte cât-de-cât Transilvania va spune că secuii sunt doar o parte complicată a întregului complicat şi complex numit Transilvania. Iar pentru a înţelege chiar şi această parte a Transilvaniei trebuie abandonat orice urmă de naţionalism. Secuii au devenit în sec. al XIX-lea victimele conflictului (economic) dintre România şi Ungaria (războiul vamal 1886-1891). Deşi a fost afectat şi Braşovul, industria braşoveană a reuşit până la urmă să iasă invingătoare din confruntare, în schimb industria secuiască orientată exclusiv spre piaţa românească, a fost distrusă iremediabil. Secuii fuseseră deja obişnuiţi cu migraţia permanentă sau sezonieră, însă de-acum migraţia din timpul secerişului devenise pentru sate întregi singura modalitate de existenţă. Sate întregi migrau vara în Vechiul Regat. Industria românească, atâta cât era, funcţiona mai ales cu muncitori secui. Unii secui s-au aventurat până în portul Galaţi. Servitoarele din Secuime făceau parte din gospodăria oricărei familii respectabile din Bucureşti.

Probabil că România interbelică ar fi putut avea un aliat în secui, dacă ar fi dus o politică socială coerentă şi dacă politicienii români ar fi avut un dram de sensibilitate pentru problemele specifice ale regiunilor istorice. Dar în loc să se concentreze pe problemele sociale şi economice care măcinau Secuimea, statul român a dus o politică de compensaţie naţională, declarând regiunea „zonă culturală“, secuii urmau să fie întorşi spre „adevărata“ lor identitate, fiind consideraţi români maghiarizaţi. Rezultatele palpabile ale acestei politici sunt secuii cu nume oltenesc şi distanţarea secuilor faţă de statul român.

Neîncredere, suspiciune şi necunoaştere reciprocă – aşa s-ar putea caracteriza relaţia dintre secui şi statul român. Câţi ştiu că stema României Mari (cea care, modificată, este şi astăzi în uz) a fost creată de un secui? Câţi ştiu că interzicând arborarea steagului secuiesc, ar trebui să interzică şi expunerea stemei României, pentru că aceasta conţine şi simbolurile secuieşti?

Isteria împotriva steagului secuiesc dovedeşte cât de puţin îşi cunosc politicienii români propria ţară şi că nici nu se străduiesc s-o cunoască. Dacă se interzice steagul secuiesc, atunci ar trebui interzise şi stemele oraşelor, mai ales al celor ardelene, căci şi ele sunt „străine“. Mai puţin a Clujului, aceea e 100% autohtonă şi ilegală – heraldicienii români nu recunosc stema. (Vechea stemă a Clujului, folosită şi de către administraţia românească în perioada interbelică, nu avea nimic etnic, fiind asemănătoare cu stema Cracoviei, a Pragăi şi a Hamburgului, însă îl deranja pe Funar). Interzicerea arborării steagului secuiesc este o dovadă în plus că România este de fapt Republica Bucureşti. În orizontul cât un bob de mazăre al politicienilor noştri, România se opreşte undeva în hinterlandul Bucureştiului. Restul e hinterlandul hinterlandului, provincia, adică tărâmul învins, cucerit şi administrat din afară.

Astfel arată şi proiectul regionalizării României, un proiect care aminteşte de studenţii care învaţă doar cât să treacă examenul. Un -5 le ajunge, mai mult nici nu vor. Harta regiunilor „de dezvoltare“ emană aceeaşi scârbă faţă de proiect. Din nou „se face ceva, pentru că e obligatoriu“. Adică, noi n-am vrea, dar altfel nu se poate. Iar incompetenţa este acoperită cu ceva vorbărie tehnocratică. Cu imensă bucurie este trâmbiţată sărăcia ţinutului secuiesc (până mai ieri polul sărăciei se afla la Vaslui…). Cu morgă este susţinută exclusivitatea criteriului economic, respins criteriul etnic, şi cu aceeaşi morgă se explică, de ce centrul Regiunii de dezvoltare Centru este Alba Iulia.

Dintre toate problemele pe care regionalizarea în forma aceasta le ridică aş vrea să mă refer la una singură: numele regiunilor. Iar pentru aceasta mă întorc la nădragii lui Obelix, căci între timp gwenn-ha-du a ajuns şi în spaţiul cosmic (primul astronaut francez a fost din Bretania), iar Franţa s-a umplut de Yann-i şi Gaëlle-e. Nu doar steagul breton, dar şi crucea tolozană (occitană), senyera catalană, capul de maur corsican, rot-und-wiss alsacian au ajuns simboluri ale regiunilor, iar simbolul Armatei Regale şi Catolice (semnul distinctiv al răscoalei din 1793) este stema departamentului Vandeea. Aceste simboluri sunt aclamate de unii, contestate de alţii. Este drept, regiunile administrative nu se suprapun cu regiunile istorice: regiunea Picardia este mai mică decât regiunea istorică Picardia, regiunii Bretania îi lipseşte centrul istoric, Nantes, iar Languedoc a rămas fără capitala sa, Toulouse.

Însă aceste regiuni au nume, au simboluri (chiar şi creaţiile pur administrative ca Pays de la Loire), rădăcini, identitate. Locuitorii pot avea o relaţie afectivă cu regiunea, se pot identifica cu ele. Anumite regiuni au identităţi mai puternice, altele mai slabe. Aceasta se poate constata şi în cazul Germaniei cu a ei tradiţie federală (întreruptă de nazişti şi apoi parţial de comunişti): anumite landuri au o identitate mai puternică, altele mai slabă. Însă toate regiunile au nume, au simboluri, sunt recognoscibile. Cu un cuvânt: au demnitate.

Exact demnitatea le lipseşte „regiunilor de dezvoltare“ trântite cu scârbă pe harta României. Regiunile nu sunt făcute pentru ca oamenii să se simtă acasă şi confortabil, ci, mai degrabă ca nişte adăposturi improvizate în cazuri de calamitate. Harta regiunilor de dezvoltare îmi sugerează clădirile de beton din anii ’70, de culoare gri-verzui şi fisuri după zece ploi. Îmi aminteşte de autogările de stat cu mirosul lor discret de urină. Apoi „unităţile de alimentaţie publică“ din anii ’80, „centrele civice“ începute tot atunci şi terminate chinuit la începutul mileniului III. Adică, văd politica ceauşistă de omogenizare dusă la împlinire de creaturile sale.

Aceste simboluri sunt aclamate de unii, contestate de alţii. Pentru unii este prea puţin, pentru alţii prea mult.