(Geopolitică aplicată, ep. 09) 16 iulie 2016,
Turcia nu este numai o destinaţie a vacanţelor noastre all-inclusive la preţuri rezonabile, ci şi un aliat la Marea Neagră. Ceea ce va urma după noaptea de 15-16 iulie a.c. este chiar mai important decât ceea ce a fost.
Ce lecţie va trage preşedintele Recep Tayyip Erdogan?
– iată ceva ce va determina nu numai soarta Turciei în viitor, ci şi bună parte din soarta zonei (în care se află şi România) şi a lumii occidentale şi orientale deopotrivă.
Nici loviturile de stat militare nu mai sunt ce erau odată – ar putea spune cineva acum, în urma încercării unei părţi a armatei turce de a schimba regimul din Turcia, în noaptea de 15 spre 16 iulie a.c. Numai că ceea ce s-a întâmplat acolo merită o analiză ceva mai detaliată. La ora la care citiţi aceste rânduri, nu cunoaştem toate datele problemei – singurul lucru cert în ziua de 16 iulie, în care scriu acest text, era că lovitura de stat militară a eşuat.
Din punctul meu de vedere, ceea ce va urma este chiar mai important decât ceea ce a fost, ce va determina nu numai soarta Turciei în viitor. Precum bine spunea comentatorul român Petre Munteanu (”Foreign Policy România”) pe un cont privat, "tot Occidentul susţine forţele alese democratic din Turcia (cu toate derivele de la democraţie ale regimului Erdogan, cum a ajuns să fie numit modul în care majoritatea AKP exercită şi păstrează puterea) - dar toată lumea democratică occidentală are nevoie de armata turcă".
Într-o situaţie neclară, în eventualitatea (ipotetică) în care conducerea actuală a Turciei ar acuza deschis vreun stat partener că s-ar afla în spatele recentei încercări de lovitură de stat... atunci lucrurile ar putea, realmente, scăpa de sub control.
Drept care, în ceea ce urmează, nu voi face o analiză a loviturii de stat (eşuate? manipulate?). Ea va fi făcută, de alţii, pe măsură ce datele se vor sedimenta. Ceea ce vă propun aici este o perspectivă geopolitică şi geoistorică – pentru că cine vrea să înţeleagă prezentul Turciei trebuie să înceapă cu istoria ei, măcar cea recentă.
1. Care e problema?
O societate divizată, pe mai multe falii Turcia contează mult pentru noi, în România. Pe multe linii ce ţin de realismul politic pe care îl promovez aici, Turcia este un stat foarte important pentru noi şi pentru aliaţii noştri. Prin datul hărţii, nu ne poate fi indiferent ce se petrece acolo – pentru că, pe termen mediu şi lung, reuşitele sau eşecurile lor ne vor influenţa. Această realitate trebuie să ne predispună la mai multă atenţie acordată acestei (mari) ţări din Sud-Est. Ei nu sunt creştini, nu sunt latini, de acord...
Dar Turcia nu este numai o destinaţie a vacanţelor noastre all-inclusive la preţuri rezonabile, ci şi un aliat la Marea Neagră. Drept care mai multă atenţie pentru acest spaţiu, dacă se poate fără clişee sau băşcălie (termen turcesc?), ar fi binevenită.
În alegerile legislative din 7 iunie 2015, Partidul Dreptăţii şi Dezvoltării (AKP) nu a câştigat majoritatea care să-i permită să facă singur guvernul. Rezultatul a fost considerat o înfrângere pentru premierul de atunci, Ahmet Davutoglu (fost ministru de Externe, intelectual considerat a fi unul dintre părinţii neo-otomanismului cu care unele analize caracterizează doctrina naţională actuală a statului turc), dar mai ales pentru preşedintele (şi fost prim-ministru, de câteva ori consecutiv) R.T. Erdogan, al cărui stil de conducere a fost contestat în interiorul societăţii locale şi criticat deseori chiar şi de către aliaţii şi partenerii occidentali ai Turciei. Personal, l-am întâlnit pe dl Erdogan în anul 2007, pe când ministrul său de Externe era dl Abdullah Gül (viitor, pentru ani buni, preşedinte al Turciei, 2007-2014); trebuie să spun că raportarea dlui Gül la România, ca ministru, a fost, cel puţin în termenii oficiali pe care îi cunosc, fără reproş (prima dată ne-am întâlnit la Belgrad).
După dl Gül, ministru de Externe al Turciei a fost (din 2007) Ali Babacan, cu care am colaborat foarte bine în perspectiva summit-ului NATO ce urma să aibă loc la Bucureşti, în primăvara lui 2008. Aş putea anexa fotografii de atunci, diplomatice şi amicale, cu dl Babacan aflat în vizită în Capitala noastră, dar ştiu că cititorii blogurilor Adevărul nu asta caută.
Ceea ce e mai important e că, preşedinte din august 2014, dl Erdogan nu şi-a ascuns intenţia de a transforma bazele politice ale ţării – în primul rând, prin implantarea unui regim prezidenţial (pe care să-l conducă) şi prin modificarea sistemului de justiţie şi a coordonatelor de funcţionare ale mass-media locale.
Sunt ani de zile de când premierul, ulterior preşedintele, Erdogan este criticat (în Turcia şi în afară) pentru tendinţe autoritare, pentru islamizarea societăţii şi pentru îndepărtarea de ceea ce părea a fi sacru în Turcia – adică moştenirea lui Kemal Attatürk, fondatorul (în octombrie 1923) al actualei republici (vezi mai jos).
Sunt ani de zile de când rapoartele anuale ale Amnesty International critică maniera în care, în Turcia, “media înfruntă presiuni fără precedent din partea guvernului, libertatea de exprimare online şi offline având de suferit semnificativ”, iar “independenţa justiţiei a fost continuu erodată” prin “numiri sau mutări motivate politic ale judecătorilor şi procurorilor”[1] etc.
Ajuns la putere în noiembrie 2002, AKP şi liderul său Erdogan (premier din martie 2003) au fost aleşi şi realeşi democratic de atunci, iar, după trei mandate ca prim-ministru, acesta din urmă a devenit preşedinte, cum spuneam, în vara anului 2014.
Popularitatea dlui Erdogan a fost mai presus de orice dubiu.
Următoarea miză devenea, în aceste condiţii, modificarea Constituţiei – ceea ce a stârnit reacţii diverse la nivelul societăţii şi politicii locale. Dl Erdogan nu putea mulţumi simultan pe toată lumea – şi nici toţi concetăţenii nu doreau să-l mulţumească pe el. Protestele de stradă masive din vara lui 2012 au fost un semnal politic de alarmă; la fel, scandalurile de corupţie din 2013; la fel, acuzaţiile de “cooperare” cu jihadiştii din Siria, în 2015 (acuzaţii aduse de Moscova, cum vom vedea mai jos, dar nu numai) – dar, la vot, majoritatea populaţiei a fost în toţi aceşti ani de partea sa.
Câteva cuvinte despre opoziţia din Turcia:
în linii mari, există trei partide care, în diverse forme, se opun politicii dlui Erdogan şi AKP-ului. Unul este Partidul Republican al Poporului (CHP), care se prezintă ca fiind fanionul moştenirii kemaliste; un altul este Partidul Acţiunii Naţionaliste (MHP), a cărui doctrină este cea care decurge clar din titulatură; iar altul este Partidul Democratic (HDP), partid al importantei minorităţi kurde din Turcia (circa 18% din populaţie).
Dar un factor de opoziţie (non-politic) faţă de politica dlui Erdogan a fost (chiar după spusele acestuia din urmă) un segment (nu ştim cât de important) din armata Turciei ‒ armată care în mod tradiţional era garantul constituţional al republicii şi al păstrării statului în paradigma lăsată de Kemal Attatürk.
Relaţiile dintre AKP-Erdogan şi armată au părut a fi, inclusiv după 2002, destul de complicate. În mod constant, regimul Erdogan a acuzat în ultimul deceniu ofiţeri ai armatei că ar fi încercat lovituri de stat împotriva partidului/guvernului său.
Presa turcă, mai ales cea favorabilă actualului preşedinte, a glosat intens despre Operaţiunea “Sledgehammer” (un presupus complot militar care urma să-l înlăture pe Erdogan) sau despre Operaţiunea “Ergenekon” (un complot similar, dar organizat de civili din opoziţie, din ONG-uri etc.).
În legătură cu acest din urmă dosar (şi cu altele), unul dintre presupuşii inamici politici (şi ideologici) ai dlui Erdogan ar fi Fethullah Gülen ‒ un fost cleric, predicator, imam, ulterior activist social-politic, autoexilat în 1999 în Statele Unite. Iniţial apropiat în vederi politice de partida dlui Erdogan, relaţiile dintre aceştia s-au deteriorat considerabil în ultimul deceniu şi mai ales în anii 2012-2013 – până într-acolo încât Gülen este astăzi prezentat ca fiind adversarul din oficiu al regimului Erdogan; chiar şi în dimineaţa zilei de 16 iulie a.c., unii dintre partizanii liderului Erdogan au sugerat că recenta lovitură de stat militară ar avea legătură cu Gülen – lucru negat de acesta din urmă.
Contururile tuturor acestor operaţiuni sunt vagi, inclusiv pentru faptul că presa turcă nu excelează totdeauna prin obiectivitate.
2. Context geopolitic şi demografic: plusuri şi minusuri
Toată istoria contemporană a Turciei trebuie “citită” prin prisma enormei importanţe pe care acest stat o are în zona sa. Cu cea mai mare armată din NATO după S.U.A., cu o poziţionare pe hartă care practic o face de neocolit în toate schimburile dintre Europa şi Asia & Orientul Mijlociu, cu o putere militară care o face actor în tot ce ţine de Marea Neagră, de Mediterana Orientală şi de aşa-zisa zonă MENA (Middle East and North Africa), Turcia culege toate roadele dar şi toate riscurile acestor vecinătăţi.
Cu o suprafaţă[2] de peste 783 de mii de kmp (de peste trei ori mai mare decât România, adică) şi cu o populaţie de peste 78 de milioane (de aproape patru ori mai mare decât a ţării noastre, să zicem), Turcia investeşte aproape 2,3% din PIB în înarmare/apărare (în hard power, cum se spune).
În deceniul şi jumătate Erdogan care se va împlini în curând, statul a investit din ce în ce mai mult în educaţie (2,9% din PIB; nivelul de alfabetizare e de 95%) şi în promovarea soft power, inclusiv (unii spun mai ales) de natură religioasă (moscheea în discuţie la Bucureşti face parte din acest plan, în acţiune în mai multe state din zona noastră şi din Balcani).
Sub regimul Erdogan, nivelul mediu de viaţă s-a îmbunătăţit (o creştere de 3,8% pe an în ultimele statistici, un PIB pe cap de locuitor de 20 400 de dolari ‒ România are 16 500; potrivit puterii de cumpărare, românii au 21 790 dolari per capita, în timp ce turcii au 20 390 dolari p.c.; atenţie, PIB-ul pe cap de locuitor şi PIB-ul în funcţie de puterea de cumpărare pot duce la valori diferite - pentru cele două ţări v. The Economist, ”The World in 2016”, p. 100).
Cu o speranţă medie de viaţă de 74 de ani şi cu o creştere demografică de 1,26 la suta de locuitori, Turcia este o societate notabil mai tânără decât marea majoritate, dacă nu toate, societăţile europene occidentale (vârsta medie[3] în Turcia este de 30 de ani; în România, de exemplu, ea se apropie de 40 de ani, iar în state precum Germania, Italia sau Suedia ea a trecut de 42 de ani).
Marea majoritate a cetăţenilor Turciei sunt de etnie turci (peste 70%), circa 18%, spuneam, sunt kurzi, iar alţi cca 10% fac parte din alte minorităţi (relativ numeroase).
Din punct de vedere religios, peste 99% dintre turci sunt musulmani, dar “numai” 80% dintre aceştia sunt sunniţi, iar 20% sunt aleviţi (de la Alawi – Ali, vărul şi ginerele lui Mahomed; unele interpretări îi leagă de şiism, dar aici este o dispută pe care nu o voi dezvolta în aceste rânduri).
La nivelul anilor 2007-2010, în cel de-al doilea mandat al premierului Erdogan, Turcia părea că merge din succes în succes.
1.i) Din punct de vedere economic, Turcia era văzută ca o ţară emergentă, capabilă în viitor să se alăture BRIC-ului despre care se vorbea atât de mult atunci.
1.ii) La nivelul politicii externe, doctrina naţională era sintetizată în formula “zero probleme cu vecinii”.
1.iii) În politica internă, situaţia era stabilă şi relativ previzibilă. Cu toate că dl Erdogan era din ce în ce mai acuzat de populism şi autoritarism, răspunsul său era că doreşte să facă din islam ceea ce este creştinismul în politica de esenţă creştin-democrată din Europa.
1.iv) Parteneriatul constant dintre Turcia şi S.U.A. şi rolul crucial al Turciei în NATO păreau ancore pe termen lung. E drept că problema kurdă (în care Turcia de azi vede principala ameninţare la adresa graniţelor sale) mai crea mici disensiuni în acest tablou, dar ele nu păreau a fi de natură să schimbe peisajul de ansamblu.
1.v) În plus, lucru deloc de neglijat, Turcia a reuşit – după sfârşitul Războiului Rece – o recalibrare spectaculoasă a relaţiilor sale cu Rusia. Din inamici în cvasi-contact pe graniţe şi la Marea Neagră la nivelul anilor ʼ80, Turcia şi Rusia şi-au racordat apoi interesele, devenind parteneri economici, cu beneficii reciproce. Totuşi, câţiva ani după 2010 au fost suficienţi pentru ca această situaţie promiţătoare să alunece în criză.
2.i) Un prim eveniment a fost criza diplomatică intervenită în 2009-2010 cu Israelul (stat cu care Turcia avea un fel de parteneriat privilegiat, bine privit de S.U.A.)[4].
Premierul Erdogan a avut cuvinte grele faţă de Israel (şi faţă de liderii evrei de atunci), inclusiv comparându-le uneori politica faţă de palestinieni cu politica de altădată a lui Hitler faţă de evrei – aprecieri care evident că l-au făcut pe dl Erdogan foarte popular în lumea arabă, iar Israelul a răspuns dezvoltând legături inedite cu... Grecia şi Cipru (ţări care nu sunt cunoscute a fi printre cei mai apropiaţi prieteni ai Turciei...)[5].
Totuşi, această criză diplomatică a avut şi reversul ei, cu atât mai profitabil (dar mai discret): acordurile militare turco-israeliene din 1996 nu au fost rupte nici o clipă, exerciţiile militare comune au continuat, iar volumul comerţului bilateral a trecut de la 2,3 miliarde euro în 2009 la 4,9 miliarde euro în 2014![6]
2.ii) Turcia s-a poziţionat grăbit şi pare-se eronat în siajul revoluţiilor arabe şi mai ales în contextul conflictului din Siria, după 2011. De unde iniţial Turcia părea a fi (în viziunea noastră, a occidentalilor) ţara-model după care ţările arabe din MENA (Egipt, Tunisia, Libia etc.) ar fi putut să se inspire spre un regim laic-republican, mai nou şi-a făcut loc întrebarea dacă nu cumva Turcia copiază fragmentarea politică şi religioasă din acele state! Concret, Turcia a pariat (greşit) pe căderea rapidă a regimului lui Başar Al-Assad din Siria (e adevărat, nu a fost singura), iar relaţiile sale, după unele analize ambigue, cu jihadiştii au produs suspiciuni în Occident[7].
În paralel, Ankara a pariat şi pe Fraţii Musulmani din Egipt – ceea ce face ca, după 2013, relaţiile sale cu actuala conducere militară de la Cairo (care i-a înlăturat pe Fraţi de la putere) să fie problematice. Cum s-a poziţionat categoric împotriva lui Başar Al-Assad, Turcia şi-a tensionat şi relaţiile cu Iranul – unul dintre principalii susţinători ai regimului de la Damasc. Aşadar, ideea “zero probleme cu vecinii” a rămas, deocamdată, doar amintirea unei ambiţii frumoase.
2.iii) Poziţia constant anti-kurdă din ultima vreme a regimului turc a introdus note delicate şi în relaţia cu S.U.A. şi aliaţii acestora – mai ales după ce realitatea din teren a luptei împotriva “Statului Islamic” (sau Daeş) a arătat că respectivii kurzi (din Irak şi Siria) sunt luptătorii cei mai de nădejde împotriva jihadiştilor.
2.iv) Turcia a avut, potrivit unor analize, o poziţie la fel de ambiguă şi în timpul crizei refugiaţilor, din ultimii ani (cu un “vârf” în 2015). Pe de o parte, este clar că Turcia a primit pe teritoriul său cca 2,5 milioane de refugiaţi (sirieni, în mare majoritate) şi înfruntă cu stoicism propriile probleme ce decurg de aici. Pe de altă parte, unii analişti spun că Turcia pare a folosi acest exod, deschizând “uşa” refugiaţilor către Grecia (id est Uniunea Europeană), pentru a obţine concesii la Bruxelles în privinţa propriului său dosar european. Pe 23-24 mai a.c. avea loc la Istanbul primul summit umanitar mondial, care-şi propunea să abordeze problema refugiaţilor generaţi de conflicte precum cel din Siria sau Irak. Preşedintele Erdogan a co-prezidat acest summit alături de principala sa parteneră de negociere din UE, cancelara Angela Merkel – cea care a susţinut constant (chiar cu riscuri politice asumate acasă) necesitatea unui acord între Turcia şi UE în acest dosar[8].
Oricum, relaţiile pragmatice dintre dl Erdogan şi dna Merkel nu au împiedicat Parlamentul german să recunoască (la începutul lui iunie a.c.) “genocidul” armean de care Imperiul Otoman s-ar fi făcut vinovat în 1915 (cuvântul “genocid” fiind total respins în context de Turcia contemporană şi evitat în limbajul diplomatic de cea mai mare parte a aliaţilor Turciei). Rămâne de văzut în ce măsură promisiunile făcute reciproc de Ankara şi Bruxelles via Berlin se vor materializa şi cum. Oricum, Turcia rămâne un stat de importanţă crucială în soluţionarea dosarului refugiaţilor şi migranţilor ce ţintesc spre UE. Viitorul ne va arăta dacă Ankara va fi la înălţimea acestei provocări (sau Bruxelles-ul).
2.v) În fine, dar nu în ultimul rând, tot din cauza conflictului sirian Turcia a ajuns cu Rusia, în ultimul an, la nivelul cel mai modest al relaţiilor bilaterale de după Războiul Rece. Cum în septembrie 2015 Rusia a intervenit militar în susţinerea regimului Al-Assad, Turcia s-a văzut în tabăra opusă; şi nu a mai fost decât o chestiune de timp până ce aceste două puteri zonale s-au aflat aproape pe buza unui conflict armat: pe 24 noiembrie 2015, aviaţia turcă a doborât un avion SU-24 rusesc (care, foarte probabil, violase spaţiul aerian al Turciei - şi nu e clar dacă era pentru prima dată...), iar restul lumii şi-a ţinut răsuflarea în speranţa că Rusia nu va reacţiona militar (ceea ce, din fericire, nu s-a întâmplat). Acestea fiind spuse, este foarte adevărat că, recent, Ankara şi R.T. Erdogan au făcut o mişcare la fel de spectaculoasă. Pe 5 mai a.c., premierul turc Ahmet Davutoglu a fost forţat (cel mai probabil, de dl Erdogan) să demisioneze; în locul său, la conducerea partidului AKP a fost numit, pe 22 mai a.c., dl Binali Yildirim, un (alt) apropiat al preşedintelui Erdogan – care, peste câteva zile, a ocupat şi scaunul de premier. Cu sau fără legătură cu această demisie/demitere a dlui Davutoglu, la finalul lunii iunie a.c. Turcia şi-a reluat legăturile diplomatice cu Israelul şi, în aceleaşi zile, a “prezentat scuze” Moscovei pentru povestea cu avionul doborât în toamna trecută. Prin aceste două mişcări simultane, dl Erdogan semnala, cel mai probabil, încercarea sa de a scoate Turcia dintr-o izolare regională care devenea periculoasă prin ea însăşi.
3. Puţină Istorie nu strică nimănui: Turcia în concertul european Kemal Attaturk a murit în 1938, dar vreme de aproape şapte decenii modelul său republican (bazat pe occidentalizare şi laicizare, puterea armatei şi relaţii cât mai bune cu vecinii) păruse a fi intrat în ADN-ul statului turc. Astăzi, este de domeniul evidenţei că realitatea social-politică din Turcia este în schimbare. Un diplomat român, cunoscător din intimitate al situaţiei de la faţa locului, îmi semnala faptul că în anii ʼ70 vedeai pe străzile din Istanbul mai multe mini-jupe decât la Londra; astăzi, nu mai e cazul – însăşi soţia preşedintelul Erdogan, ca şi majoritatea doamnelor de la nivelul conducerii politice, s-au reîntors la portul tradiţional din comunităţile islamice moderate. Dar acesta este doar un detaliu. În mod categoric regimul Erdogan şi-a găsit un instrument politic în religie, şi doar viitorul ne va arăta în ce direcţie acest instrument va evolua/involua el însuşi. Cu toate problemele sale, este Turcia o putere zonală? Aici nu e loc de vreun dubiu – cu siguranţă că este. Şi a fost aproape mereu, uneori chiar mai mult de atât, în ultimele secole. Într-o lucrare celebră, pe care o recomand tuturor celor ce vor să ştie mai mult (Mediterana şi lumea mediteraneană în vremea lui Filip al II-lea, publicată acum aproape 70 de ani!), marele istoric francez Fernand Braudel ne amintea cum, în secolul al XVI-lea, existau două imperii-lumi (Imperiul spaniol habsburgic şi Imperiul Otoman) care se înfruntau între ele, dar şi relaţionau în cele mai neaşteptate maniere[9].
Jocul alianţelor şi adversităţilor a fost mai complex decât ne imaginăm. Regele francez (şi creştin) François I nu a avut nici un regret în a se alia în 1536 cu otomanii lui Soliman Magnificul împotriva habsburgilor, de exemplu – aceasta este considerată a fi prima alianţă non-ideologică din istorie. Peste trei secole, în 1854-ʼ56, Imperiul Otoman intra implicit în concertul naţiunilor europene, după ce Anglia şi Franţa au susţinut-o prin Războiul Crimeei, împotriva Rusiei ţariste[10] (un război care are o mare legătură cu începutul istoriei moderne a României şi cu unirea lui Alexandru Ioan Cuza!).
De partea Occidentului în timpul Războiului Rece, Turcia a cerut încă din 1963 să intre în Comunitatea Economică Europeană (predecesoarea UE); dar, în decembrie 1997, reuniunea de la Luxembourg a Consiliului European i-a respins această candidatură. Apoi, în 1999, Turcia a devenit din nou candidată la aderarea la Uniunea Europeană – o candidatură care mai mult trenează, de atunci[11].
Desigur, candidatura Turciei are susţinătorii săi în UE (precum România ş.a.), dar numărul celor opuşi ideii pare deocamdată mai mare. Într-un interviu dat la începutul deceniului trecut, fostul preşedinte francez Valéry Giscard dʼEstaing spunea că Turcia “nu este un stat european” – din moment ce însăşi capitala sa nu este în Europa ‒ iar concluzia era că aderarea Turciei ar însemna “sfârşitul Uniunii Europene”[12].
În 2007, preşedintele francez Nicolas Sarkozy susţinea aceeaşi idee. Recent, într-un interviu dintr-o foarte influentă revistă, actualul ministru de Externe al Franţei, Jean-Marc Ayrault, spunea că “acele condiţii [pentru aderarea Turciei la UE] nu sunt reunite”[13].
4. Există ceva concluzii la această poveste? Un preşedinte salvat de Internet? Şi iată-ne astfel ajunşi din nou în contextul de la începutul rândurilor mele. Putem oare cuteza în avansarea unor concluzii, eventual prognoze? Fac precizarea că poziţia actuală nu-mi permite comentarii ce s-ar putea interpreta partizan – şi mă rezum la observaţii pe care le poate face orice om informat din surse publice. Cum spuneam, în opinia mea ceea ce contează cel mai mult acum este ce lecţii anume va trage preşedintele Erdogan din evenimentele din noaptea de 15 spre 16 iulie a.c. Va deveni el şi mai autoritar (decât deja, spun unii, era)? Sau îşi va da seama că nu e benefic întotdeauna să răspunzi forţei cu forţă?
3.i) Eşecul încercării de stat militare pare să îl favorizeze pe R.T. Erdogan, confirmând poate unele dintre acuzaţiile pe care el le adresa unor lideri militari sau figuri ale opoziţiei. Preşedintele turc poate să adopte ipostaza victimei apărate, în final, de poporul pe care el însuşi l-a chemat în stradă prin acea deja istorică apariţie a sa prin Internet, pe un telefon dintr-un studio de televiziune al postului CNN Turk.
3.ii) Este clar că marea majoritate a celor care au ieşit în stradă au făcut-o ca semn de sprijin pentru regimul şi persoana Erdogan; nu e foarte clar dacă militarii conspiratori s-au bazat şi ei pe vreun segment al societăţii civile – deocamdată, nu s-a văzut nimic în acest sens. Dacă au calculat că vor doborî un regim doar blocând un pod şi ocupând instituţii şi câteva posturi TV, conspiratorii nu au înţeles mare lucru din schimbarea de paradigmă adusă de noile media de comunicare în masă (nu e întâmplător, bunăoară, că preşedintele a fost salvat de... Internet, cum spuneam). Dar, repet, nu avem date acum pentru o analiză completă.
3.iii) Pe de altă parte, există şi reversul medaliei: după ani de zile în care a reprimat centrele de opoziţie din armată, după ce a pus la conducerea armatei presupuşi oameni de încredere etc., iată că totuşi s-au mai găsit câteva sute (mii?) de conspiratori, cu ceva armament greu şi aviaţie, în chiar sânul acelei armate. Să fie acesta un avertisment? Dacă purificarea totală a armatei nu i-a reuşit în anii în care era foarte popular, rămâne de văzut ce se va întâmpla în perioada următoare, în funcţie de popularitatea şi credibilitatea viitoare ale liderului.
3.iv) După impasul politic creat la alegerile din iunie 2015, când AKP nu a realizat majoritatea care să-i permită să guverneze singur, preşedintele Erdogan a adoptat o tactică de aşteptare de câteva luni, evitând numirea unui guvern de coaliţie. În perioada următoare, problemele s-au adunat: 20 iulie 2015 ‒ un tragic atentat terorist la Suruc, pe graniţa turco-siriană (cel mai probabil datorat Daeş ‒ 33 de morţi); apoi starea de tensiune cu populaţia kurdă de dincoace şi dincolo de graniţe; apoi un alt atentat terorist jihadist la Ankara, îndreptat împotriva kurzilor turci, pe 10 octombrie 2015 (102 morţi) – toate acestea au creat un prolog nefast pentru alegerile anticipate din 1 noiembrie 2015, în care AKP a recuperat majoritatea care să-i permită să facă singur guvernul: un scor electoral de 49,5 din voturi şi 317 locuri din cele 550 ale Parlamentului. Mai aproape de prezent, alte două atentate ale Daeş la Istanbul (12 ianuarie şi 13 martie a.c.), alte trei atentate atribuite unor facţiuni kurde (7 februarie, 19 martie, 10 iunie) şi, cel mai recent, atentatul de pe aeroportul din Istanbul, pe 28 iunie a.c. (atribuit unor jihadişti din Caucaz ‒ peste 30 de morţi). Pe acest fond şi după recenta încercarea de lovitură de stat militară din 15-16 iulie a.c., preşedintele Erdogan nu mai poate aştepta – şi devine foarte important cum va reacţiona în săptămânile şi lunile ce vin. Va deveni regimul său mai dur la adresa opoziţiei din politică, din presă sau din societate? Sau va ajunge la concluzia că marile crize presupun mari negocieri?
3.v) În fine, noaptea de 15-16 iulie a.c. a mai arătat ceva: un detaliu care cu siguranţă dă subiecte de meditaţie. Chiar dacă cei ieşiţi în stradă au făcut-o în apărarea instituţiilor alese democratic (printre care şi instituţia preşedintelui Erdogan, cu siguranţă ales democratic), chiar dacă marile cancelarii occidentale (şi nu numai) au susţinut stabilitatea în numele aceleiaşi idei, totuşi toate media internaţionale care contează l-au prezentat pe liderul turc drept o personalitate care a polarizat şi a divizat societatea turcă. Desigur că, într-o democraţie, un lider nu-i poate mulţumi pe toţi, în aceeaşi măsură. Dar există o limită a conflictului intern, dincolo de care societăţile reacţionează deseori paradoxal. Istoria ne arată că liderii care dau constant impresia că scindează societatea, în cele din urmă, cel mai adesea, cad pradă exact tensiunilor pe care le creează (am avut şi noi, în istoria noastră, astfel de exemple!). Toate societăţile – şi Turcia nu face excepţie – doresc stabilitate şi linişte, nu conflict permanent. Prea marea tensiune asociată cu un lider anume are darul de a se întoarce, ca un bumerang, împotriva liderului respectiv. Acest text reprezintă numai opiniile autorului şi nu implică instituţiile cu care acesta a fost sau este asociat. Sunt posibile editări, corectări şi update-ări ulterioare ale textului. Acesta este un fragment din volumul Frumuseţile şi capcanele hărţii. Fişe pentru o geopolitică a României şi a lumii de azi, volum aflat în pregătire.
[1] Vezi, de exemplu, Raportul pe anii 2015-1016, la adresa https://www.amnesty.org/en/countries/europe-and-central-asia/turkey/report-turkey/.
[2] Datele ce urmează sunt preluate după capitolul dedicat Turciei în revista Moyen-Orient, nr. 31, iulie-septembrie 2016 (număr tematic “Bilan géostratégique 2016”), p. 64-65.
[3] Vârsta medie este un indicator care găseşte linia mediană între toţi locuitorii în viaţă – de la nou-născuţi la pensionari; a nu se confunda cu durata medie de viaţă, care este cu totul altceva.
[4] În cartea mea Epoca de aur a incertitudinii, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2011, capitolul 10, am prezentat începutul crizei dintre Turcia şi Israel.
[5] Vezi Robert M. Danin, “Israel among the nations. How to make the most of uncertain times”, în Foreign Affairs, vol. 95, nr. 4, iulie-august 2016, p. 30.
[6] Jana Jabbour, “La diplomatie turque au Moyen-Orient: du «modèle» à lʼenlisement”, în Moyen-Orient, nr. 31, iulie-septembrie 2016, p. 72.
[7] Jean Marcou, “La Turquie en quête dʼun nouveau positionnement au Moyen-Orient”, în Politique étrangère, nr. 2, vara 2016, p. 63-73. [8]
*** “Crise des migrants: la politique turque dʼAngela Merkel en question”, în revista Diplomatie, nr. 81, iulie-august 2016, p. 39.
[9] Vezi Ali Kazancigil, “La Turquie dans lʼUnion Européenne: lʼaboutissement dʼune longue relation”, în vol. Cengiz Aktar (dir.), Lettres aux turco-sceptiques, Ed. Actes Sud, Paris, 2004, p. 48.
[10] Ibidem, p. 47.
[11] Pentru o sinteză a dosarului european al Turciei, vezi Serge Cordellier (dir.), Le dictionnaire historique et géopolitique du 20e siècle, Ed. La Découverte, Paris, 2002, p. 699.
[12] Interviu apărut în ziarul Le Monde, 8 noiembrie 2002, cf. Nilüfer Göle, “Turquie: un «désir dʼEurope» qui dérange”, în Cengiz Aktar (dir.), Lettres aux..., p. 58.
[13] Isabelle Lasserre, “La France, lʼEurope, le monde... Entretien avec Jean-Marc Ayrault”, în Politique internationale, nr. 151, primăvara 2016, p. 62.
Putini sunt cei care stiu ca simbolul Parisului, celebrul Turn Eiffel, a fost realizat dupa o tehnologie inventata in Romania de inginerul Gheorghe Panculescu.
