17 august 2017, 14:35 deRedacţia Adevărul
Preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, vine cu un drept la replică pentru Andrei Pleşu, după ce scriitorul a publicat pe blogurile adevarul.ro un editorial critic la adresa liderului maghiar, în contextul aniversării Centenarului.
Redăm integral replica lui Kelemen Hunor: Aerul, maghiarii si domnul Pleşu După ce am citit de trei ori un articol scris de domnul Andrei Pleşu (“Aerul” pe care îl respirăm), mi-am dat seama că am fost înţeles greşit. Voi face câteva precizări, cu toate că un prieten bun mi-a zis: “nu intra într-o dispută cu Pleşu, pentru că îi iriţi din nou pe toţi comentatorii politici”.
Sunt prost crescut, da, ştie toată lumea de la domnul Pleşu, de aceea nu m-am putut abţine şi am scris rândurile de mai jos.
Domnul Andrei Pleşu spune că eu nu aş accepta o sărbătoare naţională. Nu am zis aşa ceva nicăieri şi niciodată. Am spus cu totul şi cu totul altceva.
Desigur aş putea repeta şi acum, exact ce am spus, însă nu cred că ne-am putea apropia mai mult de un consens minimal în legătură cu ceea ce am afirmat eu, de fapt.
Oricum, pentru a mă linişti, domnul Pleşu se referă şi la nişte “realizări” ale statului român, toate legate de persoana mea. Nu ştiam că o dată, sau chiar de mai multe ori, după ce am fost numit într-o funcţie publică, fie de secretar de stat sau chiar de ministru, sau după ce mi-a fost acordat un premiu literar, nemaivorbind de acordarea unei distincţii foarte importante, m-aş fi obligat să recurg la tăcere, în sensul că nu aş mai avea voie să fac niciun fel de observaţii critice, uneori chiar dureroase, pentru noi toţi.
De asemenea, nu ştiam până luni dimineaţă, că sinceritatea şi dorinţa de a spune lucrurilor pe nume, discutarea unor teme considerate un fel de subiecte tabu, înseamnă proastă creştere şi lipsă de tact.
Ceea ce sugerează domnul Pleşu este că, anumite dileme, chiar şi dileme mai vechi, nu pot sau nu trebuie enunţate de maghiari, mai ales dacă sunt politicieni, pentru că vor stârni “vrajba dintre români şi nenumăraţi maghiari”…
Aşa cum domnul Pleşu mă linişteşte, în sensul că nu este un mâncător de unguri, vreau să-l liniştesc şi eu pe domnul Andrei Pleşu, precizând,că niciodată nu am avut intenţia de a jigni pe cineva. În acelaşi timp, cred că poate fi antrenată orice dispută, chiar şi o dispută legată de relaţia dintre stat şi o minoritate etnică pe care – acceptă sau nu domnul Pleşu – eu şi colegii mei o reprezentăm, în urma unor alegeri libere şi democratice. Sau crede oare domnul Andrei Pleşu, că, aşa cum a încercat dictatura comunistă, tăcerea meschină este preferabilă sincerităţii deranjante?
Eu aleg să fiu considerat mai degrabă prost crescut, dar sincer, decât un om cu mult tact, dar meschin.
Apropo de nerealizări, după cum ne reproşează domnul Pleşu - recunosc, şi noi suntem vinovaţi pentru toate nerealizările posibile, desigur, într-o proporţie de şase şi ceva la sută şi pentru toată perioada de o sută de ani.
Bineînţeles, dacă Ceauşescu ne-ar fi vândut pe bani frumoşi şi pe noi, aşa cum a procedat cu evreii şi saşii, nu ar mai fi avut nevoie de politici complicate de asimilare, iar statul ar fi avut un câştig financiar substanţial şi, implicit, vina noastră ar fi fost, proporţional, mult mai mică. România ar fi avut mai multe autostrăzi, o economie mai solidă şi în permanentă creştere, poate că şi dictatura ar fi fost mai îngăduitoare, iar după 1989, statul de drept ar fi fost mult mai solid, nemaivorbind de calitatea aerului pe care îl respirăm. Ar mai fi un comentariu minor, aparent banal, în ceea ce priveşte respectul.
Domnul Andrei Pleşu mă apelează cu domnul Hunor, aşa cum fac mulţi colegi şi colege de breaslă mai tineri ai domniei sale, de altfel, toţi comentatori şi analişti rafinaţi. Sigur, în cazul domnului Pleşu nu este vorba despre lipsă de respect, în niciun caz faţă de persoana mea, pentru că ar părea, poate, cam mult să am astfel de pretenţii, dar faţă de modul în care te adresezi unui concetăţean, poate că nu ar fi exagerat să am o astfel de aşteptare; însă fiind vorba despre domnul Andrei Pleşu, evident, excludem proasta creştere sau lipsa de maniere. Poate că este doar ignoranţă sau indiferenţă. Poate că nu a avut timp să verifice care este numele meu de familie şi care este prenumele meu. Eu îl înţeleg, nu este nicio problemă, nicio supărare. Abia au trecut 99 de ani de când trăim în acelaşi stat, deci avem viitorul în faţa noastră şi tot timpul necesar de acum, să verificăm anumite lucruri şi să discutăm calm despre toate temele considerate importante. Kelemen Hunor
Andrei Pleşu „Aerul“ pe care îl respirăm
14 august 2017, 07:29
E, fireşte, binevenită crescînda exigenţă planetară faţă de sănătatea mediului în care trăim. Trebuie să ştim ce aer respirăm, ce apă bem, ce produse „naturale“ mîncăm, ce resurse globale punem în pericol, cum putem fi influenţaţi de ambianţa vieţii noastre zilnice şi cum putem influenţa, la rîndul nostru, această ambianţă.
Pe scurt, orice preocupare legată de ecologie e salutară, chiar dacă, uneori, prin derapajele retorice ale unor „militanţi“, asistăm şi la discutabile ideologizări lucrative... Ceea ce pierdem, însă, din vedere, este că ”atmosfera” sub impactul căreia ne petrecem viaţa nu include numai ”datul” natural (afectat, din păcate, de multiplele noastre neglijenţe consumiste), ci şi ”suprastructura” pe care o producem noi înşine prin limbaj, moravuri, comportament public, reguli (sau nereguli) sociale. Nu respirăm doar aerul oferit de văzduhul circumterestru, ci şi ”aerul” cetăţii, al comunităţii în care trăim. ”Aerul” acesta ne este livrat nu de atmosfera fizică a planetei, ci de politicieni, de ziarişti, de profesori, de artişti, de vecini, de comentatori volubili prezenţi ubicuu, cu alte cuvinte, de concetăţenii noştri, de ”lumea” noastră. Nu părem prea îngrijoraţi de ”poluarea” acestei zone, de aspectul toxic al scenei noastre publice, de modul grosolan, vicios, în care mulţi dintre ”actorii” spectacolului cotidian pun în pericol, fie că îşi dau sau nu seama, metabolismul nostru intelectual şi sufletesc. Într-un regim totalitar, nu respiri doar oxigenul la îndemînă. Respiri minciună, suspiciune, frică. Aşa ni s-a întîmplat tuturor, în România, între 1948 şi 1989. Cu rezultate încă perceptibile în felul nostru de a fi. Acum, ”răul” e ambalat mai comestibil, mai ”inocent”. Sursa lui este, ca şi în Raiul protopărinţilor, o potenţială virtute: libertatea. Suntem, în sfîrşit, liberi, să spunem ce vrem, aşa cum vrem, despre orice şi despre oricine. S-a dat drumul la ”opinie”, la caft generalizat şi impenitent, la dreptul de a suspenda orice tip de ”cenzură”. O probă palapabilă sunt ziarele şi televiziunile. În ce mă priveşte, contemplu cu sinceră compasiune efortul fatal al multor gazetari de a obţine, cu orice preţ, un rating necesar publicaţiei şi patronului. Trebuie să fie istovitor şi schimonositor psihologic să cauţi mereu scandalul, tîlhăria, crima, ”senzaţionalul” oricît de trivial, catastrofa iminentă, lacrima de telenovelă şi băşcălia de birt. Recunosc că ”piaţa” e foarte ofertantă. Ecologic vorbind, ne mişcăm într-un mediu sufocant, plin de impurităţi de tot soiul... Chiar şi publicaţii mai pretenţioase cad sub ispita de a practica, de pildă, ”necrofilia”. Săptămîni de-a rîndul se adulmecă agonia şi moartea cîte unei ”vedete” nenorocite. Ce-o durea, ce zicea, cît suferea, cum arăta, cum se purta soţul (sau soţia), ce-a spus şi ce-a făcut văduvul (sau văduva), cum se ceartă între ei ”cei apropiaţi”, cum a fost înmormîntarea etc. Aflu mereu lucruri pe care nu vreau să le aflu. Că soţia unui cunoscut actor a căzut în cap pe scări (regret sincer, dar cred că nici dînsa nu-şi doreşte acest tip de ”notorietate”), că a murit sora cutărei cîntăreţe, că văduvul sfîşiat de durere al altei cîntăreţe şi-a refăcut cam repede viaţa. Indiscreţia mitocănească, gustul pentru ”breaking news” de mahala, bîrfa de uliţă au fost adoptate ca ”meserie” de toată lumea. Se practică şi şmecheria ”profesională”. Pui poza unui artist cunoscut şi scrii sub ea ”A murit!” Candid, te repezi să vezi despre ce e vorba. Afli că i-a murit pisica. Pe urmă, deriva limbajului. Un ”star” de televiziune se simte ”ca acasă” în studioul emisiunii sale şi, dacă se enervează, (ceea ce i se întîmplă foarte des) se adresează public preopinenţilor ca într-o îmbrînceală din spatele blocului: ”boule!”, ”dobitocule!”, ”eşti cretinoid!”.
Nu contează dacă, într-un caz sau altul, bătăuşul cu pricina poate avea dreptate. Contează că se simte îndreptăţit să defileze dinaintea tuturor, după pofta inimii, în izmene. Un ”analist” indispensabil, cvasi inexistent altfel decît printr-o repetitivă proastă dispoziţie, taxează scurt spusa unui ”duşman”: ”minte ca un porc!” A devenit cool sa i te adresezi, în presă, preşedintelui ţării cu apelativul ”Nea`Klaus!”, sau să bombăni un coleg de blog numindu-l ”tîmpit cu diplomă”. Altul îi invită, suveran, pe eventualii săi critici, ”să-l pupe în c...”. A face ”polemică” a devenit scuza ”estetică” pentru a dezlănţui necuviinţa, brutalitatea, tupeul cras.
Politicienii s-au aliniat şi ei, în număr mare, la această chermeză porno. Se iau la mişto, se insultă grotesc unii pe alţii în văzul lumii, dau de pămînt cu moderatorii care i-au invitat (e drept că nici aceştia nu rămîn mai prejos…), lovesc ”la gioale”, calomniază vesel, trăiesc, bolovănos, într-o neîncetată gherilă de periferie. Apropo de politicieni: nu-mi iese din minte proasta creştere, lipsa de tact, mediocritatea contextuală a unui lider maghiar, care a ţinut să precizeze că minoritatea pe care o reprezintă nu vrea şi nu poate să participe la sărbătoarea Centenarului. Tot ce a reuşit, prin această ţîfnoasă remarcă, a fost să stimuleze exact retorica naţionalistă pe care o amendează, cînd e vorba de ”ceilalţi”.
Dl Kelemen Hunor, căci despre el este vorba, nu se simte în largul lui să accepte o sărbătoare naţională, în lipsa oricăror ”realizări” în ultima sută de ani. Nu cred că m-am manifestat vreodată ca xenofob, ca mîncător de unguri, ca susţinător al naţionalismului autohton, mai ales cînd el ia forme extreme, sau ridicole.
Dar nu pot să nu observ că unele ”realizări” am avea de raportat, totuşi, pentru a îmblînzi exigenţele dlui Hunor: de pildă, n-am ezitat să-l numim ministru al Culturii (2009-2012), după ce, mai întîi, fusese secretar de stat. Uniunea Scriitorilor din România n-a ezitat să-l premieze, pentru merite literare, în 1995, iar în anul 2000, Preşedinţia i-a oferit distincţia supremă (”Steaua României”).
Nu s-ar zice că dl Hunor a fost ”discriminat”, ca minoritar, în toţi aceşti ani (doar dacă nu cumva am vrut să-l ”asimilăm” pe şest, cum facem mereu de la 1918 incoace...).
Pe de altă parte, deputat în Parlamentul ţării de peste 16 ani, dl Hunor are şi dînsul, probabil, partea lui de răspundere, dacă e să contabilizăm ”realizările” şi eşecurile guvernărilor autohtone (cu care, indiferent de culoarea politică, UDMR s-a aliat, de regulă, fără prejudecăţi). L-aş invita, deci, fără supărare, să nu mai stimuleze vrajba dintre români şi nenumăraţii maghiari pe care, sunt sigur, nu-i reprezintă.
Să ne lase pe toţi să respirăm, prieteneşte, acelaşi aer, cu bunele şi relele lui. Rîndurile de mai sus sunt departe de a epuiza inventarul mîrlăniei generalizate care ne însoţeşte, direct sau subliminal, cu voie, sau fără voie, de dimineaţa pînă seara.
Dacă ţinem la sănătatea noastră spirituală, ar fi cazul să le acordăm cel puţin tot atîta atenţie cîtă acordăm apei contaminate, alimentelor degradate sau falsificate, oxigenării defectuoase a plămînilor noştri. Ar fi, de asemenea, cazul să nu uităm că, pentru intoxicaţie intelectuală şi morală, pentru decăderea bunelor maniere şi a decenţei publice nu există, din păcate, ”Smurd”, nu există respiraţie artificială, nu există clinici de recuperare. Mortalitatea e garantată...
