Cititnd articolul de mai jos cititorul ar ptea avea impresia că citește despre o ficțiune sau cel puțin ceva care s-a nțscut intr-un creier cu probleme nu este scris de un editorialist care ani de zile făcea emisiuni despre probleme europene. De ce spunem asta? De la acest redactor nu prea putem aștepta să fie așa de limitat încât să confunde Catalonia cu Ținutul Secuiesc. Dacă în Ținutul Secuiesc întră doar 2-3 județe locuite de secui în Catalonia locuiesc mult mai multe catalni care au deja o autonomie. Faptul că au cerut separarea de Spania are la bază un refuz de a mai servi interesele guvernului central, care s-a cam folosit de economia catalană, care este mult peste cea spaniolă și asta în primul rând pentru că au folosit la maxim posibilitățile europene. Alunecarea spre stângă a catalanilor a fost posibilă datorită guvernului spaniol, iar creșterea celor care doreau o separare se poate pune în cârca celor care au ”conlucrat” cu guvernul central. Trebuie să specificăm însă că separatiștii au avut succes și celor care erau indiferenți și care au stat pe tușă neprezentând la alegeri.
Revenind la scriitorul articolului se pot pune multe întrebări, dar de la depărtare este greu să știi ce se întâmplă cu adevărat în Spania. A face însă legătura între cele două teritorii este total greșit și neproductiv$ Domnia sa nu face altceva decât ațâțare unora asupra altora(din articolul lipsea, doar sloganul cum că ”secui sunt de vină”)
Intenția autorului de a instiga cu pericolul în urma căruia secuii vor face ”harcea-parcea” este lipsit de orice urmă de realitate. Articolul dă impresia că autorul recunoaște că românilor ar fi frică că vor pierde ceva ce nu ar fi a lor.
Autorul cu acest articol prevestește o putere nemărginită a secuilor, dar oare așa este? Necunoaștere corectă sau lipsa informațiilor poate duce la dezinformare - vroită sau nu.
Unui editorialist de renume îi stă bine dacă se informează și nu dezinformează.
Domnului editorialist de renume îi propunem să citească documentele europene despre organizarea administrativă a țărilor UE care sunt cuprinse în NUTS, adică Normele Unității Teritoriale Statistice. Acolo v-a putea citi că există regiuni NUTS2 cu statut special cu autonomie, chiar unele chiar sunt numite provincie (ținut) autonome, de ex. Provincia Autonoma Bolzano sau Provincia Autonoma din Trento. Ambele provincii sunt categorisite regiuni NUTS2, care pot depune proiecte proprii de dezvoltare independente de Țara Mamă. Era să incheiem aici dar mi-am adus aminte de un alt articol al autorului de mai jos din anul 2013. Atunci domnia sa a scris: ”Este imposibil să ne imaginăm că între ţări UE şi membre NATO se pot naşte conflicte teritoriale sau se poate ca cineva să spere la naşterea unor ţări formate din reunirea prin forţă a unor teritorii asupra cărora există revendicări istorice.”
Adică domnia sa cunoaște foarte bine că ce scrie este defapt o aberație, dezinformează și ațâtă spiritele.
A se face referire la o separare dacă o parte din populație ar dori autonomie este greșit și autonomia nu este echivalent cu separare!
Conform dreptului internațional, o regiune se bucură de o deplină autonomie politică dacă nu depinde de nici o legislație, putere executivă și putere judiciară decât acelea care îi sunt proprii. Teritoriile au mai fost numite autonome, dacă se pot guverna singure pe plan intern, chiar dacă pe plan extern sunt reprezentate de alte state.
HZ
10 februarie 2018,Cristian Unteanu
Poate aţi uitat de Catalonia şi de Carles Puigdemont, foarte ciudatul şi interesantul erou al unei noi „revoluţii permanente“ care se apropie peste câteva zile de momentul său culminant, parte a unui scenariu foarte bine pregătit şi care se poate foarte uşor transforma într-un precedent juridic cu urmări catastrofale pentru Europa. Inclusiv pentru România. Iată rezumatul situaţiei.
De acum este şi mai clar că România are o problemă gravă Marea provocare la adresa României europene şi euroatlantice
Chiar vrem să ieşim din joc?
Se poate Pentru a redeveni preşedinte al Cataloniei, Puigdemont ar trebui, conform celor prevăzute în Constituţia spaniolă, să depună un jurământ în faţa Parlamentului spaniol de la Madrid. Ceea ce nu doreşte să facă deoarece ştie bine că, în secunda în care va pune piciorul pe pământ spaniol, va fi arestat pentru acuzaţiile de rebeliune, incitare la rebeliune şi malversaţiuni fiscale. Drept care a anunţat că doreşte să depună jurământul respectiv la Bruxelles, prin teleconferinţă pe 18 februarie, fapt unic în istoria europeană şi care, odată petrecut şi admis ca atare, s-ar constitui ca precedent juridic care, literalmente, ar fi punctul de plecare al unei adevărate dezvoltări explozive a mişcărilor autonomiste de pretutindeni.
Mai mult chiar, Puigdemont vrea să formeze, la Bruxelles, un „Guvern în exil“ care să se constituie drept executivul catalan care, la rândul său, să lucreze cu Parlamentul catalan de la Barcelona unde Puigdemont va fi reprezentat de o persoană al cărei nume va fi anunţat tot pe 18 februarie. Puigdemont spune acum că, imediat după ce va depune jurământul, va prezenta şi componenţa noului organism denumit „Consiliul Republicii Catalane“, adevăratul guvern al Cataloniei, acel guvern în exil care ar trebui să reprezinte interesele poporului catalan ca entitate independentă şi suverană. Este posibil? Nu, dacă luăm în considerare prevederile legislaţiei actuale. Dar, practic, este extrem de posibil ca, în virtutea prerogativelor sale, Parlamentul catalan să viteze o schimbare a legii care să prevadă apariţia funcţiei de „preşedinte al Consiliului Republicii" şi care să permită depunerea jurământului în cadrul unei teleconferinţe ţinută într-o altă ţară dar, aşa cum se pot petrece lucrurile pe 18 februarie în prezenţa aleşilor locali catalani aflaţi în vizită de lucru la Bruxelles. Atunci când, spun unele surse, vom afla şi că persoana care-l va reprezenta pe Puigdemont în Catalonia va fi Elsa Artadi , fosta purtătoare de cuvânt a partidului Junta per Catalunya. Chestiune internă a Spanie şi nimic altceva? Absolut deloc.
Ceea ce vedem acum este, aşa cum spuneam, încercarea de a scrie un nou capitol cu profundă semnificaţie juridică în legislaţia actuală europeană şi poate constitui punctul de la care să fie turate la viteză maximă motoarele mişcărilor independentiste de pretutindeni. Şi ar trebui să ne intereseze, zic eu, chiar în regim de urgenţă, modul în care se poate dezvolta în imediat scenariul acum în evoluţie în Catalonia. Asta fie şi numai deoarece Catalonia a fost exemplul invocat mereu de separatiştii de la noi drept (şi nu degeaba) ca un model de urmat pe viitor. Ce conţine el şi de ce este un risc direct pentru destabilizarea multor State Membre din UE?
1. Se instituie posibilitatea ca o mişcare separatistă să poată fi reprezentată legal şi să fie condusă direct din străinătate de către o persoană acuzată şi sub mandat de arest în ţara sa natală pentru chemare la revoltă împotriva statului, cea mai gravă acuzaţie posibilă în raport cu obligaţia firească de recunoaştere a ordinii constituţionale. Ceea ce duce, mai departe, la recunoaşterea posibilităţii ca activităţile unui partid politic naţional dintr-o ţară să fie conduse, organizate şi desfăşurate de către un organism aflat în afara ţării respective. Un "Guvern în exil" a cărui reprezentativitate să fie recunoscută de alte partide aflate în aceeaşi situaţie şi care să poată forma eventual un Partid European al independentiştilor şi care, logic, să poată cere recunoaşterea politică ce i-ar putea deschide pe mai departe un drum legal înspre Parlamentul European. Beneficiind deci şi de susţinerea financiară generoasă pe care o prevăd statutele acestei organizaţii.
2. Pentru prima oară după cel de-al doilea Război Mondial, dar de data asta în condiţii de pace, am vedea că apare formula "Guvern în exil". Ceea ce creează un precedent excepţional, căci vom avea o situaţie în care vom avea un "Guvern în exil" nerecunoscut de autorităţile naţionale, dar dublat de un Parlament local legitim ales, aşa cum este cel din Catalonia. Situaţie profund aberantă căci este clar că decizia politică va aprţine refugiaţilor de la Bruxelles şi că Parlamentul local va avea doar rolul de a le va legaliza la Barcelona. Numai că este la fel de clar că guvernul spaniol nu va recunoaşte nimic din deciziile politice luate de Guvernul în exil al lui Puigdemont, legal însă din punctul de vedere al Parlamentului de la Barcelona. Şi asta deschide perspectiva unor bătălii juridice internaţionale extrem de ciudate şi complicate în momentul în care acţiunile de politică externă, economice, etc ale guvernului spaniol vor fi contrazise de demersurile Guvernului în exil... Atunci, cine şi ce va recunoaşte ca legal valabil?
3. Pentru prima oară în istoria UE vom putea fi confruntaţi cu situaţia în care un "Guvern în exil" reprezentând o regiune dintr-un Stat Membru şi declarat ca ilegal în ţara respectivă ar putea fi proclamat, tolerat şi găzduit de un alt Stat Membru UE şi NATO. Iar aceasta echivalează cu o recunoaştere a legalităţii demersului respectiv care, în ţara de origine, a fost scos în afara legii, dinamitând nu numai relaţiile bilaterale ci punând chiar sub semnul întrebării modul în care funcţionează sistemul susţinerii reciproce a ordinii constituţionale la care, în principiu, sunt angajate şi la care s-au obligat toate ţările membre ale celor două organizaţii. Cu ce efecte în viitorul imediat asupra credibilităţii organizaţiilor respective? Nimeni nu ştie şi, după cum vedeţi, nimeni nu vrea să comenteze în speranţa vană că totul se va rezolva cumva de la sine. Până atunci, se adânceşte o foarte posibilă vulnerabilitate majoră de securitate.
4. Dacă lui Puigdemont îi iese jocul, atunci vom vedea imediat şi alte multe regiuni care vor invoca precedentul şi vom înţelege poate mai bine sensul unificării poziţiilor celor trei partide maghiare de la noi în susţinerea proiectului autonomiei „Ţinutului Secuiesc“. Nimic nu a fost întâmplător şi, folosindu-se de tăcerea inexplicabil de complexată a diplomaţiei româneşti şi de cooperarea unora dintre eminenţii noştri lideri politici, Ungaria deschide porţile unui asemenea teren viitor de jocuri mortale, Urmând ca eventual chiar noi să tăiem "pamblica" proiectului.
Şi Europa ce zice?
Nimic, deoarece îi este teamă. Nimic, deoarece politicienii săi nu ştiu încă dacă proiectul european revizuit de către motorul franco-german va avea succes sau dacă, dimpotrivă, viitorul va fi cel al unei Europe fărâmiţate şi explodând în ritmul apariţiei unor noi „exemple catalane“, o Europă slabă, divizată şi fără orizont tocmai datorită entităţilor microscopice care ar putea să răsară pe modelul antebelic. Cel care a generat cel de-al doilea Război Mondial. Iar asta este posibil şi, la porţi, se află deja grupaţi toţi cei care au un interes profund de a profita de explozia pieţelor europene, cu speranţa că-şi vor putea restabili vechile zone de influenţă sau de dominaţie directă. Acesta este scenariul. Şi este pe cât de real, pe atât de distrugător, generator de haos şi închizându-ne tuturora perspectivele de dezvoltare. Cum ar putea arăta o astfel de Europă divizată? Iată viziunea asupra cazului extrem:
