Claudiu Crăciun 7 mai 2015,
Protestele care se anunţă în zeci de oraşe din ţară şi străinătate pe tema despăduririlor i-au surprins pe mulţi. Amploarea preconizată i-a făcut să se întrebe de ce acum? Repetând o traiectorie similară cu a protestelor faţă de proiectul de la Roşia Montană şi faţă de mineritul pe bază de cianuri, a fost nevoie de timp pentru a se strânge o masă critică de persoane, grupuri şi organizaţii care să iasă în stradă pentru această cauză. Presa a relatat în ultimii ani sute de cazuri de tăieri abuzive, multe dintre acestea implicând retrocedări dubioase şi politicieni de toate rangurile. Informarea s-a transformat în indignare. Dezbaterile privind Codul Silvic au dat ocazia partidelor să mimeze interesul pentru păduri şi protejarea acestora. Adevărul este însă dur şi nu lasă loc de interpretări. Sistemul mafiot care a distrus pădurile româneşti este în mod egal influent în toate partidele şi în special în cele care au guvernat până acum. Banii obţinuţi prin abuzuri şi încălcarea legii ajung direct în conturile liderilor politici şi uneori şi în visteria partidului. Pădurile au fost victimele predilecte ale tranziţiei. Iar pentru a le salva trebuie să ducem o luptă dificilă cu cei care au construit acest sistem şi îl menţin cu profituri uriaşe. Dezbaterea este, deci, mult mai largă decât cea legată strict de Codul Silvic, care rămâne pilonul oricărei politici în domeniu. Atât timp cât exploatarea abuzivă a pădurii umple buzunarele politicienilor şi altor potentaţi chiar şi cel mai curajos Cod va avea un impact limitat. Cum se explică faptul că miile de reclamaţii făcute prin Radarul Pădurilor nu au fost anchetate? Cum se explică faptul că retrocedările însoţite de despăduriri nu au fost deranjate, cu mici excepţii? Arestarea lui Viorel Hrebenciuc într-un astfel de dosar este o excepţie şi nu e parte a unui efort care să arate înţelegere, asumare şi combaterea sistematică a fenomenului. Ca şi în cazul Roşiei Montane, DNA-ul doarme. Poliţiei pare că i s-a prescris neputinţa. Protestele pe această temă ar trebui să îi trezească, cel puţin parţial, pe cei care ar trebui să asigure respectarea legii. În egală măsură, chestiunea pădurilor priveşte politica privind resursele naturale şi chiar modelul socio-economic pe care România îl practică. Ca şi în cazul RMGC şi Chevron, principalul beneficiar al despăduririlor foloseşte un discurs public care seamănă a şantaj. Dacă nu ne lăsaţi sa exploatăm resursa X - se vor pierde locuri de muncă! Şi continuă – investitorii străini vor părăsi sau evita România; vom da în judecată statul roman în baza tratatelor bilaterale; economia nu se va dezvolta! În cazul Schweighofer, vor părăsi ţara în favoarea altei ţări est europene. Acest discurs de şantaj nu mai merge. România este o ţară săracă, dar nu atât de săracă încât să sacrifice pentru avantaje de moment mediul şi bogăţiile durabile de care depindem pe termen lung. Intrarea companiilor austriece pe piaţa românească şi ocuparea unor poziţii dominante a scos de pe piaţă companii mai mici, răspândite prin ţară, care angajau din comunităţi locale dar care nu aveau puterea de lobby şi capacităţile de prelucrare ale austriecilor. Se estimează că s-au pierdut aproximativ 50.000 de locuri de munca din acest motiv. Localităţi întregi se confruntă cu problema şomajului masiv. Dezvoltarea economică pe orizontală, pe care o clamează zgomotos companiile, este firavă. Adăugăm aici şi alunecările de teren şi inundaţiile care produc pagube însemnate. Industria locală a mobilei supravieţuieşte cu greu, având acces limitat la masa lemnoasă din cauza concurenţei cu iz monopolist al marilor companii. Circuitul sub-dezvoltării este completat de export – o mare parte din lemn, puţin sau deloc prelucrat, iese din ţară. Exportăm lemn brut pentru a-l prelucra şi pentru a-l vinde alţii ca produs finit mai scump. Întrebarea e simplă: de ce exportăm cantităţi imense de lemn în Egipt, Turcia, Siria, China, Ungaria, Italia, când am putea sa îl prelucrăm în ţară, în cadrul unei politici sustenabile şi economic avantajoase? Exportul masiv de lemn brut nu pare o strategie de dezvoltare economică nici pentru cel mai naiv şi entuziast promotor pieţei libere. Este însă o excelentă strategie de a umple buzunarele unei elite economico-politice. Priorităţi? Schimbarea Codului Silvic – interzicerea tăierilor la ras, limitarea cantităţii de lemn pe care o procură o companie, politica activă de reîmpădurire şi anchetarea abuzurilor şi ilegalităţilor. Dar e momentul să gândim toată politica într-un singur pachet, care să cuprindă exploatarea sustenabilă a lemnului, co-interesarea proprietarilor de păduri în protejarea acestor, dezvoltarea de proiecte economice locale alternative la tăierea lemnului, dezvoltarea industriei româneşti de prelucrare, refacerea fondului forestier şi politica de comerţ exterior. Nu există soluţii miraculoase şi pe termen scurt, deşi un moratoriu pe exploatare şi interzicerea sau limitarea, pe termen lung, a exportului de lemn brut sau puţin prelucrat ar putea fi măsuri eficiente. Pe termen lung, legislaţia şi atitudinea guvernanţilor trebuie să ţintească exploatarea la o rată de reîmpădurire a României (în aces moment suprafaţa împădurită este în scădere) şi integrarea resursei de lemn într-un lanţ domestic de producţie de bunuri finite. Politicienii din opoziţie sau de la guvernare, dacă sunt într-adevăr interesaţi de soarta pădurilor, pot intra în concurenţă propunând măsuri pe tot acest circuit. PNL-ul poate insista asupra întâririi industriei autohtone. PSD-ul asupra locurilor de muncă. Din păcate, preocuparea lor de moment este să dea vina unii pe alţii şi să îşi ascundă scheletele din dulap. PSD-ul îl acuză pe Iohannis că doreşte un Cod Silvic care să avantajeze marile companii, PNL acuză PSD că susţine mafia pădurilor. Singurii care rup acest cerc de blamare sunt cei care protestează, furioşi pe faptul că toate partidele s-au finanţat din banii obţinuţi din lemnul tăiat abuziv. Tentativele unora de a se folosi de protestele legitime ale societăţii civile vor fi sortite eşecului.
PSD, PNL, PDL, UDMR, UNPR, PC sunt toate vinovate şi responsabile pentru dezastrul pădurilor româneşti. Ca şi în cazul Roşiei Montane sau al exploatării gazelor de şist, societatea dă un semnal puternic: că nu mai putem distruge orice pe altarul „dezvoltării economice“. Generaţia matură ce a trebuit să înfrunte în plin tranziţia cu toate tensiunile şi dramele ei a fost numită „generaţie de sacrificiu”. E momentul să spunem că sacrificiul acesteia nu a fost în van, dar şi că nu mai avem nevoie să sacrificăm pe nimeni de acum încolo. Avem îndeajuns de multe idei, resurse şi posibilităţi ca ţară să ne dezvoltăm economic, protejând mediul, comunităţile locale, drepturile fundamentale şi, mai ales, şansele generaţiilor ce vor urma. Vremea economiei de sacrificiu a trecut.
Citeste mai mult: adev.ro/nnzh15
