26 iunie 2017, 07:02
”(…) Ce veselie! Ce avînt! Ce entuziasm!... A! Sunt sublime momentele cînd un popor martir sfarmă obedele şi cătuşele tiraniei şi, aruncîndu-le departe, tare de dreptul său, fără ură, uitînd trecutul odios, închină des, dar sincer, pentru sfînta Libertate şi - te pupă! O!” (I.L.Caragiale, Boborul, 1896).
Mi-a venit în minte acest grandios ”moment” caragialian, cînd - după victoria moţiunii de cenzură prin care pesediştii au recunoscut, cinstit, că, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, şi-au numit în guvern miniştri de toată jena - am văzut, la televizor, lungi cozi de admiratori şi admiratoare de partid în jurul lui Liviu Dragnea. Voiau să-l pupe! Să-l pupe rău! Să-şi facă poze lîngă el. Să-l îmbrăţişeze cald. Tocmai avuseseră loc iureşul vitejesc de la Mărăşeşti, bătălia de la Oituz, ofensiva decisivă de la Rovine! Cum să nu-l pupi pe marele învingător? Pe Daddy? Pe strategul care, fie şi pentru o clipă, a făcut să răsune numele patriei, al Teleormanului, al PSD-ALDE-lui, în urechile întregii planete! Lăsînd gluma la o parte, mărturisesc, obosit, că spectacolul de-atunci oferit de parlamentarii neo-socialismului autohton mi s-a părut, stilistic, mai deprimant decît chiar miza ridicolă a întregului episod. Ce amestec de infantilism, ţopenie, slugărnicie, şmecherie ieftină, prost gust! Ideea că depindem de portretele adunate bălos în jurul marelui conducător, de zelul lor mafiot, de plecăciunile lor libidinoase nu îngăduie nici o iluzie. Pe micul ecran se desfăşura o procesiune de mediocri, o combinaţie ţanţoşă de primitivism politic, proastă educaţie, calcul interesat, gelatină umană. Aproape înduioşător era coconetul omagial. Nu le distingeam chipurile, dar le vedeam rochiţele, coafurile, braţetele lacome, posteriorul nemilos, foindu-se drăgălaş în jurul şefului. N-am inventat noi pupătura „prietenească”. Dar i-am adăugat nuanţe inconfundabile. Nu „acolada” de protocol sau de circumstanţă e specialitatea noastră. Nu îmbrăţişarea cordială. Ci ştampila udă aplicată pe obraz sau pe buze, mai ales atunci cînd ea nu are nimic de a face cu afecţiunea reală: e o perfidă afirmare de sine şi un semnal pentru ceilalţi: „Ia priviţi, mă pup cu starostele găştii, ia priviţi, mă pup, la derută, şi cu duşmanii!” „Pupat toţi Piaţa Endependenţi!” Nichita Stănescu, deşi foarte generos, era exasperat cînd tot soiul de veleitari veneau să-i ceară „binecuvîntarea”, asezonată cu două trei vorbe de laudă, rostite public: „Toţi vor un pupu dulce!” Pe Horia Bernea îl iritau diminutivele - şi ele o specialitate a „bucătăriei” naţionale. „Pupici!” - aud şi eu, din cînd în cînd, din partea cîte unui talent confratern. Horia reacţiona nervos: „Prefer «pupoaie»! Mai există şi regionalul „Ti pup dulşe!” şi apetitul mămos („Pupa-o-ar mama pe ea!) şi înjurătura mascată perfid: „Să mă pupi…!” Nu mai vorbesc de variantele peiorative aplicate „pupincuriştilor”. Firile mai ruşinoase sau mai „disciplinate” înlocuiesc, mai ales în politică, pupătura directă, acaparatoare (ca aceea aplicată de Brejnev lui Honecker), cu encomionul zemos, livrat, semnificativ, „cu limba”. Îţi vine să spui că pupătura e, totuşi, mai cinstită: e asumată la vedere, „virilă”, nefandosită, în vreme ce discursul presărat cu tandreţuri laudative pendulează între scatofagie şi senzualităţi…colaterale. Cînd vezi cîtă drăgălăşenie circulă pe coridoarele membrilor de partid fideli, cîtă perversă solidaritate îi ţine laolaltă pe guvernanţi, devii niţel gelos. Pe noi, pe simpli cetăţeni, nu ne iubeşte nimeni? Măcar un pupic, o acadea, o ocheadă. Nu „limbi”, nu promisiuni, nu strigături patriotice şi doine strămoşeşti de dor şi jale. Ci un pic de atenţie, de grijă camaraderească, de milă. Şi mai puţină neruşinare! Politicienii noştri se ocupă făţiş (şi prosteşte!) numai de afacerile lor, de răfuielile lor, de alianţele lor lucrative. Se vede cu ochiul liber că tratează ţara ca pe o simplă materie primă a ambiţiilor şi poftelor lor. Că tot ce ştiu e să se pupe între ei, să se apere obraznic unii pe alţii prin presă şi să-şi ia la mişto adversarii. Reversul pupăturii e, în acest caz, scuipatul, injuria, denunţul. Cît vom mai avea parte de blestemul acestui spectacol? Cînd vor apărea, în sfîrşit, pe scenă, nu figuri providenţiale, eroi folclorici, zîne imaculate, ci măcar oameni normali, cuviincioşi, care să nu te facă să roşeşti cînd te gîndeşti că te reprezintă?
