4 octombrie 2017, Marius Diaconescu
Mai este Catalonia un model pentru autonomia ungurilor din România?
Liderul UDMR, Hunor Kelemen, clama sus şi tare în urmă cu câţiva ani că Catalonia trebuie adusă în Ardeal, considerând-o un model care trebuie urmat de ungurii din Transilvania. Astăzi, declaraţiile altui politician maghiar par să şteargă din memorie cele spuse în trecut. Oare unii politicieni au probleme de memorie?
Zilele trecute, deputatul UDMR Attila Korodi „a negat, la Adevărul Live, orice asemănare între referendumul declanşat de catalani pentru independenţă şi problema autonomiei Ţinutului Secuiesc. Korodi spunea că minoritatea maghiară îşi apără identitatea în interiorul României, în timp ce catalanii nu se considerau minoritate a Spaniei, ci alt popor“.
Afirmaţia sa foarte fermă mi-a adus aminte de o altă declaraţie a şefului său de partid, Hunor Kelemen, din martie 2014, prin care acesta susţinea că ungurii trebuie să aducă Catalonia şi Tirolul de Sud în Ardeal.
Declaraţiile politicienilor UDMR se schimbă după cum bate vântul, ceea ce mă face să mă întreb câtă valoare şi câtă credibilitate au aceste declaraţii. Profit de ocazie şi pentru a prezenta un istoric al autonomiei Cataloniei, pentru a înţelege mai uşor pasul mic de la autonomie la independenţă, în ciuda drepturilor şi libertăţilor asigurate prin statutul de autonomie. Sistemul politic al comunităţilor autonome din Spania
Războiul civil din Spania din anii 1936-1939 a instaurat pentru aproape patru decenii regimul dictatorial al generalului Franco. După moartea sa în noiembrie 1975, a început procesul de tranziţie spre democraţie, caracterizat prin mişcări radicale de stânga, respectiv altele neofasciste, dar şi prin resuscitarea revendicărilor autonomiste sau de independenţă ale unor regiuni din Spania, în special Ţara Bascilor şi Catalonia.
Pentru a evita dezmembrarea ţării sau alunecarea ei spre conflicte interne, prin Constituţia din 1978 s-a recunoscut autonomia Ţării Bascilor, Galiciei şi Cataloniei printr-o formulă de compromis:
Spania a fost reorganizată administrativ în „comunităţi autonome“,
sintagmă aleasă special pentru a evita termeni de genul regiune sau provincie autonomă, care ar fi deschis astfel discuţia spre separatism. Practic, pentru ca să nu fie doar cele trei comunităţi autonome în care mişcarea pentru autonomie sau chiar independenţă era pronunţată, s-a decis formarea comunităţilor autonome pe baza identităţii lor istorice şi culturale, prin libera opţiune a cetăţenilor.
Formarea acestor 17 comunităţi autonome avea două viteze: primele erau Ţara Bascilor, Galicia şi Catalonia, cărora le erau delegate de la început prerogative administrative descentralizate, iar celorlalte le-au fost delegate treptat aceste atribuţii, în funcţie de opţiunile lor.
Dintre cele 17 comunităţi autonome, Ţara Bascilor, Galicia şi Catalonia, iar ulterior şi Andaluzia, se autodefinesc drept naţionalităţi, restul doar ca regiuni istorice sau culturale. Spania nu a devenit un stat federal, caracterul unitar al statului spaniol fiind clar definit în Constituţie. În ciuda acestei soluţii de compromis a comunităţilor autonome, cu grade diferite de descentralizare şi cu nivel ridicat al autonomiei în Ţara Bascilor, Catalonia, Navara şi Galicia, Spania este în continuare într-o luptă permanentă pentru menţinerea unităţii statului.
Fiecare comunitate autonomă are propria Adunare legislativă, un Consiliu guvernamental cu atribuţii administrative şi executive, condus de un preşedinte ales de Adunarea Legislativă şi confirmat de regele Spaniei, precum şi o Curte de Justiţie, subordonată Curţii de Justiţie a Spaniei.
Autonomia comunităţilor spaniole este de fapt o descentralizare în grade diferite pentru fiecare comunitate.
Constituţia le garantează dreptul la autoguvernare, dar fiecare comunitate este liberă să îşi aroge atribuţii pentru guvernarea locală, în limitele constituţionale.
Ţara Bascilor, Galicia şi Catalonia au mai multe libertăţi, ca de exemplu dizolvarea Parlamentului comunităţii de către Preşedintele Consiliului şi convocarea alegerilor anticipate.
Ţara Bascilor, Navara şi Catalonia au propriul corp de poliţie. Doar Ţara Bascilor şi Navara, pe baza recunoaşterii unor privilegii din epoca medievală, beneficiază de autonomie fiscală. În ciuda acestei soluţii de compromis a comunităţilor autonome, cu grade diferite de descentralizare şi cu nivel ridicat al autonomiei în Ţara Bascilor, Catalonia, Navara şi Galicia,
Spania este în continuare într-o luptă permanentă pentru menţinerea unităţii statului. Dacă mişcarea ETA din Ţara Bascilor a compromis mişcarea de independenţă a bascilor din cauza opţiunii sale spre acte de terorism, în Catalonia, în schimb, mişcarea de independenţă a evoluat pas cu pas prin acţiuni politice paşnice, sistematic şi atent gestionate de liderii naţionalişti catalani.
O scurtă istorie a autonomiei
Cataloniei Începuturile Cataloniei datează din perioada francilor, sub dominaţia cărora s-a format în secolul al VIII-lea Comitatul de Barcelona, numit mai târziu Catalonia. Comitele de Barcelona era vasal al francilor, stăpânind peste o regiune cu rol de barieră în faţa arabilor, care cuceriseră aproape întreaga Peninsulă Iberică. Dominaţia francilor a durat până la finele secolului al X-lea.
În urma unei alianţe matrimoniale, comitatul de Barcelona s-a unit cu Regatul de Aragonia în 1137, constituind mai târziu un principat în cadrul coroanei aragoneze. Regatul Aragoniei s-a extins treptat prin încorporarea altor teritorii eliberate de sub stăpânirea arabă.
În 1469, printr-un mariaj între Ferdinand de Aragon şi Isabela de Castilia, s-a realizat unificarea celor două regate, care însă au rămas cu administrare separată, fiecare păstrând propiile instituţii şi legi. În perioada medievală s-a format Curtea Generală a Cataloniei, o instituţie parlamentară care legifera în numele stărilor politice şi limita autoritatea legislativă a regelui.
Pentru colectarea taxelor, Curtea Generală a înfiinţat în 1359 instituţia numită Generalitat, care era formată dintr-un număr de delegaţi cu atribuţii permanente de guvernare. În ciuda războaielor din secolele XVI-XVII, sistemul politic din Spania, care se baza pe păstrarea instituţiilor regionale, ale principatelor şi regatelor unite sub coroana Spaniei, a funcţionat.
După războiul de succesiune din 1700-1714, noul rege Filip V de Bourbon a reorganizat regatul Spaniei ca stat centralizat: a anulat toate instituţiile, libertăţile şi sistemul juridic regional; a impus folosirea exclusivă a limbii spaniole în administraţie; a impus utilizarea exclusivă a sistemului juridic din Castilia, dar în schimb a permis tuturor cetăţenilor Spaniei să efecttueze activităţi comerciale cu coloniile din America, privilegiu deţinut până atunci doar de locuitorii din Castilia. Astfel s-a pus capăt instituţiilor locale din Catalonia, dar s-a interzis şi folosirea limbii catalane în administraţie.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în Catalonia a început proto-industrializarea, ceea ce a transformat regiunea în câteva decenii în una dintre cele mai dezvoltate din punct de vedere economic. Industralizarea a avut ca efecte urbanizarea şi formarea unei clase muncitoare numeroase, la care au prins ideile revoluţionare, combinate cu proiectele autonomiste din jurul anului 1900 promovate de intelectualitatea catalană.
Centrul Catalan înfiinţat în 1882 a coalizat resursele intelectuale şi politice catalane, inclusiv prin condamnarea implicării catalanilor în partidele politice cu centrul la Madrid.
A organizat primul congres catalan la Barcelona în 1883, care reunea orientări politice diverse. Prin Programul politic din 1883 se cereau recunoaşterea limbii catalane ca limbă oficială, adoptarea şi reforma dreptului civil catalan, formarea unei Curţi de Justiţie catalane, administraţie catalană, promovarea protecţionismului economic şi consolidarea caracterului comercial al Cataloniei.
Mişcarea politică catalană a fost marcată în primele decenii de convulsii determinate de diferenţele ideologice dintre grupările implicate, de interesele unor grupuri economice, dar şi de disputele dintre lideri.
În baza Constituţiei spaniole din 1978, Catalonia a adoptat Statutul de autonomie în 1979, potrivit căruia, Catalonia este definită ca naţionalitate, care îşi exercită autoguvernarea prin constituirea unei comunităţi autonome. Între 1914-1925 catalanii, împărţiţi până atunci în patru provincii administrative, au format o comunitate (Mancomunitat), recunoscută legal, cu competenţe administrative, fără absolut nicio competenţă legislativă.
Ea avea trei instituţii: Preşedinţia, Consiliul Permanent şi Adunarea Generală.
Consiliul Permanent era format din 8 consilieri, cu atribuţii în domeniile Drumuri şi porturi, Cultură şi învăţământ, Agricultură şi silvicultură, Servicii de caritate şi sănătate, Lucrări hidraulice şi căi ferate, Telefonie, Politică socială şi Finanţe.
De fapt prin această Mancomunitat cele patru provincii catalane au administrat în comun atribuţiile administrative delegate de guvernul spaniol fiecărei provincii din Regatul Spaniei. Dar prin această Mancomunitat s-a recunoscut, după două secole de la anularea instituţiilor catalane, existenţa unei entităţi catalane, care a avut apoi un rol foarte important în dezvoltarea conştiinţei politice a catalanilor în demersurile lor spre autonomie şi independenţă.
Această formă de autonomie a fost desfiinţată de dictatorul Miquel Primo de Rivera.
După moartea lui în 1930 a fost proclamată Republica Catalonia, care însă s-a integrat la scurt timp în cea de-a doua Republică Spaniolă cu statut de autonomie.
Prin instaurarea dictaturii lui Franco autonomia catalană a fost anulată şi utilizarea limbii catalane în şcoli şi administraţie interzisă.
După anii 1950 regimul de la Madrid a acceptat utilizarea limbii catalane în teatre şi a tolerat editarea presei catalane.
În baza Constituţiei spaniole din 1978, Catalonia a adoptat Statutul de autonomie în 1979, potrivit căruia, Catalonia este definită ca naţionalitate, care îşi exercită autoguvernarea prin constituirea unei comunităţi autonome. Generalitat-ul comunităţii autonome din Catalonia are jurisdicţie exclusivă în domeniile cultură, protecţia mediului, comunicaţii, transport, comerţ, siguranţa publică şi guvernarea locală. Domeniile educaţie, sănătate şi justiţie sunt administrate în comun cu Guvernul de la Madrid. În domeniul juridic, în Catalonia se aplică dreptul civil catalan, fiind singura comunitate autonomă care are un cod propriu de legi
Drumul spre independenţă: conflictul constituţional dintre Barcelona şi Madrid
În 2006 a fost adoptat un nou Statut de autonomie al Cataloniei, care a provocat intense dezbateri politice şi juridice şi, după patru ani, a fost amendat de Curtea Constituţională a Spaniei.
Intervenţia Curţii Constituţionale a aprins spiritele în Catalonia, unde partizanii independenţei au câştigat un nesperat sprijin popular pentru proiectul de independenţă.
Noul statut din 2006 a fost atacat în instanţă şi la Curtea Constituţională de partidul de opoziţie, Partidul Popular, şi de comunităţile autonome învecinate, Aragon, Valencia şi Insulele Baleare, atât din cauza patrimoniului cultural comun, cât şi din cauza interpretării diferite a principiului solidarităţii regiunilor Spaniei în domeniul educaţiei şi în cel fiscal.
Noul Statut de Autonomie are 223 articole.
Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale 14 articole, în mare parte din cauza unor sintagme care contraveneau Constituţiei. În alte 27 articole a intervenit în reformularea unor propoziţii, pentru a se evita interpretări neclare.
În Preambulul statutului, Parlamentul catalan defineşte Catalonia ca naţiune, dar Constituţia Spaniei recunoaşte realitatea naţiunii catalane doar ca naţionalitate.
Curtea Constituţională a Spaniei a acceptat în 2010 definirea Cataloniei ca naţiune, dar a restrâns interpretarea acestei sintagme doar la sensul ei cultural şi istoric, fără nicio valoare legală, deoarece singura naţiune din Spania recunoscută prin Constituţie este cea spaniolă. Judecătorii au încercat şi aici o soluţie de compromis, provocând însă dezbateri în spaţiul public despre sensul termenului naţiune. Un alt subiect fierbinte a fost limba catalană.
După căderea regimului Franco, în timpul căruia utilizarea limbii catalane a fost interzisă, autorităţile de la Barcelona au luat măsuri ferme pentru ceea ce ei au considerat normalizarea lingvistică, adică reintroducerea limbii catalane în administraţie, şcoli şi în viaţa publică.
Oficial, potrivit Statutului din 1979, ambele limbi, catalana şi castiliana (spaniola) aveau un statut egal. În fapt, învăţământul a devenit obligatoriu în catalană, fiind prevăzute doar două ore săptămânale de limbă spaniolă. Prin aceste măsuri de forţă pentru impunerea limbii catalane, s-a format o nouă generaţie după 1979, formată în mediul limbii catalane, care a schimbat proporţia vorbitorilor de catalană.
Potrivit Statutului din 2006, limba catalană are un statut preferenţial faţă de limba spaniolă. Curtea Constituţională a acceptat că limba catalană este obligatorie, dar a decis că este neconstituţională prevederea potrivit căreia catalana este limbă preferenţială. Un alt articol controversat era legat de administrarea finanţelor, mai exact de dreptul Cataloniei de a stabili nivelul impozitelor.
Din punct de vedere economic, Catalonia este printre cele mai dezvoltate regiuni din Spania, dar după Madrid şi mult în urma Ţării Bascilor. Încă de la finele secolului al XIX-lea corporaţiile catalane erau interesate într-o politică protecţionistă pe teritoriul Catalaniei. Perspectiva unei politici protecţioniste în favoarea firmelor catalane ar fi adus dezechilibre în economia spaniolă, din care cauză Curtea Constituţională a anulat acest articol.
Celelalte articole anulate se referă în cea mai mare parte la atribuţiile Curţii Supreme de Justiţie din Catalonia, care, potrivit Statutului din 2006, ar fi primit prerogative care o scoteau practic de sub autoritatea Madridului.
Este interesant cum a fost manipulată opinia publică catalană.
Presa, de obicei, a insistat pe discuţia legată de recunoaşterea Cataloniei ca naţiune, precum şi pe statutul preferenţial al limbii catalane, respetiv dreptul de stabilire a impozitelor. Restul aspectelor a fost de obicei trecut doar la cantitate, fiind important numărul articolelor respinse sau amendate de Curtea Constituţională în manipularea opiniei publice. Dezbaterea noului Statut al Cataloniei a durat patru ani din cauza subterfugiilor prin care au fost recuzaţi unii membri ai Curţii Constituţionale. Amânarea prelungită a deciziei Curţii Constituţionale a fost în beneficiul mişcării de independenţă, deoarece de-a lungul celor patru ani au fost intense dezbateri în presă, care au întărit catalanismul.
Administraţia catalană urmăreşte lunar evoluţia catalanismului prin sondaje de opinie care au scopul final de a creşte numărul susţinătorilor independenţei.
Oare câţi din cei chestionaţi despre satisfacţia lor faţă de nivelul de autonomie al Cataloniei cunosc problema în mod real?
Decizia Curţii Constituţionale a Spaniei de amendare a Statutului de Autonomie din 2006 a fost publicată în 9 Iulie 2010, iar a doua zi, în 10 Iulie, a fost organizată la Barcelona o demonstraţie de protest împotriva limitării autonomiei. Numărul participanţilor la această demonstraţie este estimat între 1,5 milioane potrivit organizatorilor, 1,1 milioane după evaluarea poliţiei şi la doar 425.000 conform ziarului spaniol El Pais.
Probabil că între cele două extreme estimarea poliţiei se apropie mai mult de realitate. Este oricum impresionant numărul demonstranţilor, fiind practic aproape a şasea parte din populaţia Cataloniei. Este evident că marşul a fost organizat din timp de organizaţiile catalane, care au exploatat momentul emoţional al publicării deciziei Curţii Constituţionale.
Circa 1600 de organizaţii non-guvernamentale au participat la organizarea acestui marş, alături de majoritatea partidelor catalane, de două federaţii economice, de o federaţie sindicală şi de ... FC Barcelona.
Pe fondul dezbaterilor politice despre Statutul Cataloniei, s-a format o alianţă politică formată din partide politice şi asociaţii culturale, Junts pel Si, cu scopul obţinerii independenţei. Majoritatea susţinătorilor indepdendenţei din rândul electoratului sunt grupaţi în jurul acestei alianţe politice.
După câştigarea alegerilor şi formarea guvernului, a fost adoptată în 27 Septembrie 2015 Declaraţia pentru iniţierea obţinerii independenţei, iar în 9 Noiembrie 2015 Curtea de Justiţie a Cataloniei a probat planul de secesiune a Cataloniei până în 2017.
Deşi acest plan a fost suspendat de Curtea Constituţională a Spaniei, guvernul catalan îl urmează în continuare. Administraţia catalană urmăreşte lunar evoluţia catalanismului prin sondaje de opinie care au scopul final de a creşte numărul susţinătorilor independenţei. Oare câţi din cei chestionaţi despre satisfacţia lor faţă de nivelul de autonomie al Cataloniei cunosc problema în mod real? P
entru că, de exemplu, la 67% nemulţumiţi, doar circa 42% susţin independenţa Cataloniei, în timp ce alţi 21% ar opta pentru federalizarea Spaniei. Între sondajele de opinie realizate de guvernul catalan, respectiv de cel spaniol, sunt diferenţe de până la 15% în evaluarea opţiunilor de vor în favoarea independenţei. Guvernul catalan a decis organizarea în 1 Octombrie a unui referendum pentru independenţă, în ciuda opoziţiei autorităţilor de la Madrid. Curtea Constituţională a declarat organizarea acestui referendum neconstituţională, însă separatiştii au fost hotărâţi să meargă până la capăt. Rezultatul îl ştim deja, presa a fost mai atentă la imaginile senzaţionale din 1 Octombrie cu catalanii bătuţi de poliţiştii care încercau să oprească desfăşurarea referendumului decât la miezul problemei. De la autonomie până la independenţă a fost doar un pas.
De ce nu mai este de actualitate modelul catalan de autonomie?
Unii analişti consideră că în Uniunea Europeană, Catalonia beneficiază de cea mai largă autonomie, de cele mai largi prerogative de autoguvernare şi de instrumente legale clare care protejează drepturile catalanilor în statul spaniol.
În anii trecuţi, liderii catalani au fost curtaţi de liderii maghiari. László Tökes, cel puţin, a vizitat majoritatea, dacă nu toate autonomiile din Europa, din Spania până în Finlanda, stabilind relaţii bilaterale cu organizaţiile autonomiste.
Cu ocazia Universităţii de Vară de la Băile Tuşnad, organizată anual pentru promovarea autonomiei ungurilor din România, au participat de mai multe ori delegaţi din Catalonia. Mai puţin anul acesta, când reprezentarea externă la această Universitate de Vară a fost mai slabă decât de obicei. Dintre toate autonomiile din Europa, liderii maghiari au promovat ani la rând modelul autonomiei Cataloniei, chiar şi după ce procesul de declarare a independenţei a fost oficial lansat la Barcelona.
În condiţiile în care Catalonia vrea să fie independentă, nefiind mulţumită cu statutul de autonomie, deşi beneficiază de cele mai multe prerogative de autoguvernare din întreaga Europă, mai poate fi invocat modelul autonomiei catalane de către autonomiştii maghiari?
Hunor Kelemen este dator românilor şi ungurilor din România cu o poziţionare foarte clară, asumată atât de el personal, cât şi de UDMR, faţă de evenimentele din Catalonia. Catalonia este cel mai bun exemplu pentru evaluarea realistă a riscurilor agitaţiilor provocate de politicieni pentru autonomie. De obicei politicienii nu sunt mulţumiţi nici cu autonomia, promovând cerinţe noi pentru a-şi satisface alectoratul. Însă discursul autonomist riscă să evolueze spre cel despre independenţă, pentru că între ele nu este decât un pas. Evenimentele din Catalonia pun sub semnul întrebării sinceritatea politicienilor maghiari, din România şi din Ungaria, cu privire la autonomia teritorială pe criterii etnice pe care o cer ungurii din Transilvania.
Atitudinea liderilor maghiari faţă de modelul catalan de autonomie pentru autonomia Ţinutului secuiesc este, după declanşarea procesului de obţinere a independenţei a Cataloniei, o ipocrizie.
Liderii UDMR fac declaraţii de conjunctură, dovadă răspunsurile deputatului Attila Korodi la întrebările jurnalistului de la Adevărul. Hunor Kelemen este dator românilor şi ungurilor din România cu o poziţionare foarte clară, asumată atât de el personal, cât şi de UDMR, faţă de evenimentele din Catalonia.
Invocarea Cataloniei ca model de autonomie în trecut nu poate fi ştearsă cu buretele. Iar în privinţa modelului Tirolului de Sud, îmi amintesc că în ultimii doi ani a fost invitat la Universitatea de Vară de la Băile Tuşnad un activist al partidului Freiheit, Cristian Kollmann, care afirma foarte ferm în cadrul dezbaterilor că ei doresc independenţa. Să înţeleg că acesta este modelul promovat de politicienii maghiari din România? De la autonomie la independenţă? Pentru că altfel nu pot să înţeleg de ce nu au fost invitaţi politicieni moderaţi din Tirolul de Sud, care să prezinte statutul de autonomie al acestei regiuni fără să invoce pe un ton agresiv independenţa tirolezilor din Italia.