Cristian Unteanu
Nebănuite sunt căile politicii. Iată încă o dovadă, venită într-un moment strategic extrem de sensibil, suprapunerea între viitoarea realegere a lui Putin ca preşedinte al Federaţiei Ruse şi promisiunea fermă făcută de liderii motorului franco-german de a prezenta rapid proiectul lor pentru structurarea unei Europe de putere, cu mult mai logic-coezive, cu mecanisme specifice, adaptate nivelului anunţat al marilor ambiţii globale pentru UE.
Exact acest moment a fost ales de Juncker pentru a pune o întrebare crucială în discursul ţinut în faţa studenţilor Universităţi din Luxemburg: „Putem oare cu adevărat să gândim la viitorul Europei fără a fi atenţi la Marea Rusie?...este primul dintre vecinii noştri, ţara cu care într-un anume fel şi neuitând conflictele care există, trebuie în mod absolut să reînnodăm legăturile"
Surprinzător? Noutate absolută? Deloc.
Domnia sa a mai transmis acest mesaj în luna noiembrie a anului trecut într-un interviu pentru Euronews, atunci când spunea că: „mi-aş dori să avem înţelegeri cu Rusia care să meargă dincolo de cadrul obişnuit, aceasta deoarece, fără Rusia, nu poate exista o arhitectură de securitate în Europa. UE ocupă 5.5 milioane de km pătraţi, Rusia are 17,5 milioane. Rusia trebuie să fie tratată ca o entitate mare, ca o naţiune mândră. Avem mult de învăţat despre profunzimea Rusiei şi, în acest moment, suntm foarte ignoranţi în această privinţă...
Rusia nu este, aşa cum afirma Preşedintele Obama, "o putere regională. A fost o foarte mare greşeală de estimare“. În acest moment, Juncker, vorbind în calitatea sa de înalt oficial european şi exprimând punctul de vedere al Comisiei Europene în materie, reia ideea iniţială, dar şi explică în amănunt motivaţiile, lucru fascinant pentru publicul spectator căruia, brusc, i se oferă o cu totul altă imagine despre viitorul Europei decât cea cu care ne-am obişnuit.
Pentru că, le-a reamintit dl. Juncker, dintre cele 44 de state existente acum pe continentul nostru, 27 s-au născut doar după căderea Zidului Berlinului , iar această situaţie a determinat şi apariţia unor „conflicte încă nerezolvate, unele încă îngheţate“. La această perspectivă conflictuală încă nerezolvată, dl. Juncker a ţinut să adauge cel mai grav element de incertitudine cu care continentul nostru a început într-adevăr să se confrunte şi care, cu siguranţă, poate deveni principala sa vulnerabilitate strategică pe termen scurt şi mediu: declinul demografic şi economic. „În următorii ani, Uniunea Europeană nu va mai reprezenta decât 15% din bogăţia mondială, asta faţă de aproape un sfert în acest moment ... nicio ţară europeană nu va avea mai mult de 1% din populaţia mondială şi nici nu va mai fi membră în G7 la orizontul următorilor 25 de ani“. Cu un bemol: „dar fără să renunţăm la valorile şi principiile noastre precum anexarea Crimeii şi tot restul“. Nu am niciun fel de îndoială că, în lipsa unei schimbări majore şi rapide de viziune şi leadership, analiza domnului Juncker asupra perspectivei europene este absolut întemeiată şi corectă. Ceea ce este interesant ca semnal este legătura făcută între rezolvarea situaţiei şi amorsarea unei relaţii "reînnodate" cu Marea Rusie care, conform tuturor calculelor, va fi în continuarea Rusia lui Putin. " Revine oare marea politică europeană la spusele de odinioară ale lui Otto von Bismark: „Secretul politicii? Fă un tratat bun cu Rusia!“.
Tot ce e posibil, dar bine ar fi ca, dacă despre este vorba, să ne amintim ce s-a ales de trecutele tratate. Poate aşa să stea lucrurile şi deschiderea propusă să poată fi şi de durată, nu numai forţată de o anume conjunctură. Aceasta de acum în care UE se vede prinsă între cele trei mari ofensive: cea a Rusiei de revendicare a fostului său statut imperial, cea a Chinei în exprimarea primelor sale mari veleităţi de putere globală cu baze aşezate peste tot în lume şi cea a lui Trump care încearcă cu orice preţ recuperarea influenţei în mai multe regiuni foste aliate strategice ale SUA.
O apropiere de Marea Rusie este inevitabilă, asta gândesc acum liderii europeni inspiraţi de filozofia pragmatică tip Gerhard Schroder?
Dacă da, care dintre ei? Cu ce rezultate pentru geografia de putere a Europei?
Rusia este oare cu adevărat viitorul nostru partener natural strategic în momentul când structurile tradiţionale de securitate fie se prăbuşesc, fie se clatină îngrijorător?
Răspunsul chiar să fie cel sugerat de fotografia tip „gimmie a high five“ cu care deschid acest articol? Parcă se aude, de departe, un hohot de râs monumental, însoţind varianta rusă a melodiei „Luptăm împreună pentru pacea lumii“.
