

Și dacă noi, cei de astăzi, simțim o bucurie miraculoasă atunci când descoperim pas cu pas fizionomia impunătoare a Clujului, e bine să nu uităm, că în mare parte, această strălucire a orașului-comoară, se datorează spiritului creator maghiar.
Maghiarii aceștia, pe care unii dintre noi i-ar dori stârpiți pentru totdeauna , sau alungați fie în fundurile Asiei primordiale, fie în Ungaria, sunt frații noștri , oamenii lângă care am străbătut o istorie complicată și tragică, în acest colț de Europă.
În ceea ce mă privește, ori de câte ori constat că semeni de-ai mei îi lovesc sau îi calomniază fără nici un fel de temei, îmi amintesc brusc, fie de demnitatea tăcută a stâlpilor funerari secuiești, fie de săgețile bisericilor gotice, fie de fascinanta arhitectură maghiară din Ardeal.
Totul, pe fundalul unor melodii tradiționale, amestec de disperare, resemnare și aplomb. Îmi amintesc de lungul șir de învățați , de acele centre medievale ale educației , de principii ardeleni care au slujit arta și cultura.
Zestrea materială maghiară ardeleană, rămasă acum aici, între hotarele României, ar trebui prețuită și asumată și de către noi, etnicii români.
Căci pe lângă Voroneț și celelalte bijuterii bucovinene, sufletul nostru poate rezona la fel de intens și față de satele secuiești, sau de clădirile-simbol ale Ardealului.
Aceasta înseamnă frumusețea diversității. Și un exemplu de civilizație, dar și de putere sufletească superioară.