Aparut in Dilema veche, nr. 870, 10 - 16 decembrie 2020
Sînt foarte nostime mirările unora dintre specialiștii noștri în păreri, perplexitățile care i-au lovit, odată cu rezultatul numărării voturilor. Brusc, pe scena politică au apărut unii, pe care cunoscătorii fenomenului nu-i știu. „Dom’le, ce interesant...” Dar ceea ce e cel mai de rîs e că știutorii nu văd nici o problemă în faptul că, mirîndu-se în halul ăsta, nu fac decît să-și expună suficiența. Să arate în toată splendoarea prăpastia care ne desparte de lumea reală pe noi, toți ăștia care mai avem, din cînd în cînd, păreri. Totuși, unii dintre „experți” din asta trăiesc. Din faptul că „se pricep”. Deci te-ai aștepta să vadă ceva mai mult din tabloul pe care-l comentează zilnic. Nu că noi, chibiții de la periferiile fenomenelor, am avea circumstanțe atenuante să batem cîmpii. Dar, teoretic, te-aștepți de la niște „meseriași” să-ți explice chestii, nu să se mire ritos și să se izmenească, de parc-ar fi dat peste ei un bolovan venit din cosmos. E ca și cum un medic de gardă ar fi uluit că, de sărbători, sala de așteptare e plină cu români care-au făcut indigestie.
Un partid nou-nouț se pregătește să-și preia locurile din cele două Camere ale Parlamentului. Sînt reprezentanții legitimi a peste cinci sute de mii de compatrioți care i-au votat. E o ieșire la lumină, căreia pandemia i-a pus motoare de rachetă. Și nu atît molima în sine, cît gestionarea proastă a situației, bîlbele nenumărate, comunicarea abisal de rudimentară și lipsa de scrupule lăbărțată, atît ziua la vedere, cît și noaptea ca hoții. În plină criză gravă de sănătate, aleșii noștri și-au văzut de joaca obișnuită. S-au făcut că gestionează nenorocirea, dar de-adevăratelea n-au stat decît cu ochii pe miliardele care trebuie să vină „de la Europa”, să repare catastrofa. Credința că pot face orice pe scena publică, înrădăcinarea convingerii că se pot scălămbăi oricît în fața unor idioți, aroganța nemăsurată și prostia insondabilă au produs lanțuri întregi de gesturi umilitoare la adresa „poporului”. Sau a „românilor”. Că așa le place să-și numească supușii. Încă nu ne ridicăm la rangul de compatrioți, nici la cel de concetățeni. Așa că, în loc să gestioneze situația foarte grea în care ne găsim, au dat un spectacol mai ieftin decît luptele în noroi. S-au dovedit capabili să facă aproape orice pentru a-și atinge scopurile personale și de partid. Dacă se putea ceva mai rău, au transformat și ultimele urme de speranță în coclauri întunecate și mizerabile.
Lăcomia, obsesia pentru căpătuiala rapidă, alcătuirea din topor și nesimțirea de dimensiuni epice sînt ingredientele de bază ale unui cocktail de mare succes. Se freacă menta și se sifonează bani decenii în șir, cu afișarea unei neobrăzări imposibil de descris în cuvinte. Apoi, în preajma unor alegeri, se-ncepe heirup-ul ceaușist de dare în folosință a unui fragment de autostradă. E un praf aruncat în ochi, cu o insolență demnă de studiile generațiilor viitoare de specialiști în comportament. Ești tratat, ca cetățean al acestei țări, aidoma bieților băștinași descoperiți de exploratori în insulele Pacificului. E ca și cînd ni s-ar da cioburi de sticlă colorată, mărgele și chiloți folosiți. Iar noi ne bucurăm și sărbătorim cu lacrimi în ochi că aleșii noștri ne-au oferit favoarea de a-și face un micron din datoria pe care o au față de comunitate, ca să ne mîne frumușel spre urnele de vot. Ce umilire cruntă. Ce șiruri de insulte oribile aduse bunului-simț. Ce valuri de afronturi suverane, pălmuind orice formă de minimă inteligență.
Pe de altă parte, minunații progresiști de meserie. Unii, destul de puțini, s-au strecurat pe diferite uși și-n politică. Există exemplare umane care, în absența oricărei calități, excelează în oportunism. Nu se pricep să facă mare lucru, dar sînt mari artiști la atașarea de o cauză. Se ia cauza aia în brațe. Se defilează cu ea cît mai zgomotos. Se face atîta larmă încît să se contureze statutul de activist. Cum apar niște bani publici din programe specializate, cum scade larma, iar consolidarea statutului de activist devine mai importantă decît cauza în sine. Activiștii reali, oamenii și organizațiile care salvează lumea rămîn în cea mai cruntă beznă a anonimatului. Sînt excepții fericite care ies la vedere, dar sînt foarte puține. Prim-planul scenei e ocupat de niște unii care umilesc, la rîndul lor, așa cum se pricep. Pentru că s-au instalat în propriul statut, iar acum au loc berechet de manifestare. Bunăoară, zilele astea, dacă ești ortodox sau faci greșeala de a fi și practicant, ești un „retardat”, un „habotnic”. O persoană gay, care-și cere în mod cît se poate de firesc și de legitim drepturile, e „o ființă care merită respect”. Un ortodox, care-și cere, la rîndul lui, drepturile, e un „rudimentar”. (Scoatem din discuția asta rătăciții de serviciu, și din Biserică, și din afara ei.) Cum să te miri că lumea se-mparte în tabere care se urăsc visceral? Sigur, e o simplificare ultraforțată a descrierii situației, dar arată felul necioplit, isteric, radical în care ne-am obișnuit să privim lucrurile.
Cum să te miri că apare un partid al celor care se simt jigniți și umiliți „în propria lor patrie”? E ceva firesc, urmînd tendințele din toate celelalte țări ale Uniunii. După legendarele prezențe ale „lu’ domnu’ Dan în direct” și ale „Tribunului”, vine și forma articulată contemporan, construită mai atent și alfabetizată digital. E perfect normal ca unii oameni să se îndrepte spre ceva despre care cred că îi respectă și îi reprezintă. Altminteri, de unde vor fi venind știința asta de articulare rapidă și multe alte chestiuni mai umbroase, astea-s alte subiecte. Dar apariția, în sine, pe scenă, e un fenomen firesc. Și nu e atît de izvorît de sub rubașca neprietenilor de prin vecini, cît din lățirea iresponsabililor, ticăloșilor și izmeniților de-acasă. Deci să completăm pe orizontală: metal prețios, din trei litere. Mmnu… Nu „fer”.
