Ratarea Schengen, sărbătorită în stradă la Cluj, cu record la Harlem Shake. Sentimentul românesc al neputințeivezi toate articolele de Mihai Goţiu
Clujenii și-au pus în cap să bată recordul mondial la Harlem Shake (dacă nu știți ce înseamnă, deschideți și voi Google). Conform unor relatări jurnalistice, duminică, în Piața Unirii din Cluj, 3.000 de de tineri s-ar fi înghesuit la agitație. Conform altor estimări ar fi fost doar câteva sute, că nu s-ar fi agitat toți, ci doar unii dintre cei prezenți. Indiferent de cifra reală, într-un mod absolut previzibil, știrea a avut mai multă trecere la televiziunile și în restul presei românești decât mitingul de protest împotriva fracturării hidraulice a gazelor de șist, care a scos în stradă 8.000 de bârlădeni săptămâna trecută. Știrea zilei a rămas, totuși, cea legată de o nouă amânare (mai mult decât probabilă) a aderării României la Spațiul Schengen.
Nu mă deranjează lucrurile gratuite. Au și ele frumusețea lor și, din când în când, sunt necesare, măcar ca vaccin împotriva monotoniei alienante cotidiene. Dar nu pot să nu remarc o simbolistică aparte între Harlem Shake-ul din Piața Unirii și noua respingere a României de la masa privilegiaților Schengen. E o adevărată frenzie în ultimii ani printre concetățenii noștri să stabilească recorduri mondiale – de la cel mai lung cârnat, cea mai mare mămăligă, cea mai mare împletitură de ceapă, cele mai multe flotări într-o oră și alte asemenea ciudățenii, care adună lumea ca la balamuc. În spatele acestei frenezii se ascunde un teribil sentiment al neputinței și, îmi permit să spun (așteptând ca sociologii și psihologii să mă contrazică), un teribil complex de inferioritate. Pentru că astfel nu-mi pot explica această goană după recorduri mondiale în tot felul de competiții în care concurăm singuri (sau maxim cu doi-trei ciudați ori grupuri de ciudați de pe întreg mapamondul). Vânătoarea de recorduri mondiale în discipline inutile exprimă o dorință de a umple cu ceva o vitrina de trofee rămasă goală. Și când nu ai acces la titlurile care sunt cu adevărat importante, te orientezi și tu înspre ce e mai la îndemână. Bunăoară către Harlem Shake – un eveniment care și-ar fi păstrat frumusețea specifică lucrurilor gratuite dacă tinerii în discuție s-ar fi dus în Piața Unirii pur și simplu doar pentru a dansa, nu pentru a stabili un record mondial. Dar nu distracția a fost, însă, mobilul principal, ci nemărturisita dorință de a demonstra lumii întregi că sunt și ei cei mai buni (sau cei mai mulți) la ceva. În speță, la agitație degeaba.
Din păcate, singurul lucru pe care l-au demonstrat astfel e că nu contează, că nu sunt printre cei mai buni, în alte domenii. Și asta doare al naibii de tare. Încă două-trei asemenea recorduri și mai stabilim suplimentar încă un record – cel al frustrării exhibate.
Și ajungem și la problema Schengen. Și la o frustrare, cel puțin în aparență, legitimă în fața încă unei amânări (chiar dacă, dacă ar fi să-i întrebi pe stradă pe români ce pierd – sau ce nu câștigă – din acest refuz, am mari dubii că ar ști să ofere un răspuns complet). O frustrare care ar putea avea efecte benefice dacă am privi problema și altfel: până la urmă ce am face dacă nu am fi în Uniunea Europeană? Cum ne-am descurca? Există suficiente argumente pentru a ne gândi la scenarii mult mai pesimiste. Dar acum mă voi opri doar la cele care ar putea produce o schimbare în bine. Dacă nu am aștepta ca totul să ne vină de-a gata (oricum nu ne vine) de la UE, dacă n-am dormi liniștiți că există un ”frate mai mare” care veghează, dacă nu ar exista plasa de siguranță a Vestului (”dacă nu ne merge bine aici, plecăm”), există toate șansele pentru o responabilizare mai mare față de ceea ce avem. Ne-ar păsa mai mult cine ne reprezintă și cum ne reprezintă. Și, zic eu, am acționa în consecință.
După cum remarca prietenul Cornel Vîlcu, cu o zi înainte ca în Piața Unirii din Cluj 3.000 de tineri să danseze Harlem Shake (mă rog, în condițiile în care ăsta e considerat dans), 500.000 de portughezi (estimarea minimă) demonstrau în Lisabona împotriva austerității. De multe ori mi-am pus (și și-au pus și alți prieteni) întrebarea de ce protestele din Londra, Madrid, Barcelona, Roma, Paris ori Atena din ultimii ani au scos în stradă zeci de mii și sute de mii de participanți, iar cele din România arareori au trecut de câteva mii. Că mai bine cu siguranță nu e le românilor. Iar educația civică deficitară nu poate fi o explicație suficientă (când îți ajunge cuțitul la os, că ai sau nu educație civică ieși în stradă). Motivul real s-ar putea să fie cu totul altul. Englezi, italieni, spanioli, catalani, francezi și chiar greci vor să schimbe ceva în propriile lor țări, nu visează și nu au (la modul serios) opțiunea de a emigra în România (sau înspre alte zări). Nici nu așteaptă soluții de la ”fratele mai mare” UE. Dansează și ei în piețe (când e de dansat), dar nu o fac cu gândul că dacă mâine nu mai e de dansat se urcă în primul Atlassib, Coțofana sau Dacos și o întind către Vest. Și asta face diferența. De-asta românii stabilesc recorduri la Harlem Shake, iar portughezii la proteste.
https://www.facebook.com/groups/clujulcivic/permalink/
Clujenii au mai doborât un record mondial inutil, la Harlem Shake - când nu contezi în competițiile care contează, le câștigi pe cele în care concurezi singur. Și de ce 500.000 de portughezi au ieșit sâmbătă pe străzile din Lisabona ca să protesteze împotriva austerității, iar duminică 3.000 de clujeni au ieșit în stradă să danseze Harlem Shake
Comentarii
Din păcate, micro-supărările cumulate pe grupe nu sunt încă soluţii pentru rezolvarea problemelor, ori majoritate nemulţumirilor sunt cauzate de nepotrivita guvernare. La nivel local este foarte greu sa formezi grupări care contează in politică, ori prin federalizare am scăpa şi de ruşinea nerealizărilor pentru admitere, dar, mai mult, ar fi bine să fim şi noi parte la formarea programului partidului nou, care şi-a propus echilibrarea condiţiilor economice pentru a evita creşterea numărului emigranţilor din ţările membre din est
