Cristian Unteanu 10 octombrie 2015,
Jean Claude Juncker FOTO AP
Discursul pronunţat la Passau, în Germania, de Jean Claude Juncker, Preşedintele Comisiei Europene, poate fi considerat, în actualele condiţii geo-politice, drept Discursul Mileniului. Anunţă o etapă nouă ce poate fi decisivă şi cu consecinţe pe termen lung, nu numai în relaţia UE-Rusia ci şi, ceea ce într-adevăr poate fi fundamental, poate determina o resetare majoră a raporturilor de putere pe plan internaţional.
«Europa ar trebui să trateze Moscova cu mai mult respect şi să lucreze pentru ameliorarea relaţiilor cu Rusia, asta în loc să cedeze diktatelor venite de la Washington...
Trebuie să facem eforturi pentru a avea o relaţie concretă cu Rusia. Nu este o chestiune sexy dar aşa trebuie să se întâmple, lucrurile nu mai pot continua astfel...Trebuie să înceteze influenţa SUA asupra relaţiilor dintre UE şi alte ţări...Da, spun cu mare sinceritate acest lucru, trebuie să-i tratăm pe ruşi în mod corect. Din conversaţiile mele cu Putin ştiu că nu acceptă fraze precum cele în care Barak Obama a afirmat că Rusia este o putere regională. Ce vrea să spună asta? Rusia nu poate fi tratată astfel!...
Rusia vrea să fie tratată de la egal la egal şi, în această privinţă, ruşii au dreptate...nu trebuie să-i împingem din rândul întâi al scenei deoarece, aşa cum am văzut, vor face foarte repede să se vorbească despre ei..». Adăugând însă şi că Rusia este obligată să «facă progrese masive».
«Modul în care a acţionat în problema Crimeei, este ceva care nu poate fi acceptat». Demult, foarte demult nu s-au mai auzit asemenea vorbe la Bruxelles. Demult nu a mai devenit oficial un asemenea vânt de revoltă împotriva «diktatelor» impuse de Washington, acuzat acum, la modul cel mai direct de către şeful executivului european, că intervine şi vrea să controleze politica europeană în raport cu alte state, în acest caz cu Rusia.
Demult nu am mai auzit o cerere atât de directă de recalibrare în urgenţă a relaţiilor cu Rusia, fapt care are, în acest moment, o conotaţie strategică cu totul specială în contextul evenimentelor din Siria şi, mai general, în cadrul repoziţionării de putere care are loc între marii actori internaţionali în ce priveşte Orientul Apropiat. Şi nu numai.
Şi acum, ce urmează să se întâmple?
Scenariul prim, minimal, priveşte regimul sancţiunilor, cele care ar trebui reînnoite la finele acestui an, continuând o reacţie de forţă comună SUA-UE după invadarea Crimeei şi implicarea Rusiei în Ucraina. Vor fi anulate sancţiunile? Vor fi restrânse la un nivel simbolic? Încă prea devreme pentru un răspuns definitiv, dar avem deja un semnal foarte important economic şi politic, recentul acord pentru reluarea livrării de gaze din Rusia către UE pe tranzitul prin Ucraina, acord intervenit cu nu mult timp în urmă la Bruxelles.
Scenariul secund, deja cu mult mai mai important, ar presupune crearea unei poziţii de forţă cu totul noi a europenilor care, întăriţi printr-o nouă «relaţie concretă» cu Rusia, ar deveni actori care să poată acţiona în teren în zonele fierbinţi ale Orientului Apropiat, de data asta cu acordul şi eventuala susţinere, mai ales la nivelul informaţiilor militare, a Federaţiei Ruse.
Al treilea scenariu este cu mult mai amplu şi presupune o întoarcere la discuţii, proiecte şi negocieri mai vechi, generate, toate, pe vremea Comisiei Prodi. Dacă vă mai amintiţi, atunci când UE şi-a anunţat proiectul «Politicii de vecinătate», cea din care a evoluat mai apoi Parteneriatul Estic, Rusia a decis să nu adere la sistemul propus de europeni, solicitând statutul de «partener egal», alegând însă, atunci, să coopereze în mai multe domenii, acum toate îngheţate din cauzele binecunoscute: un spaţiu economic comun (desfiinţarea barierelor comerciale), un spaţiu comun de libertăţi, securitate şi justiţie (facilitarea obţinerii vizelor, lupta coună împotriva terorismului, traficului de droguri, spălării de bani), un spaţiu comun de securitate externă (multilateralism, neprokiferarea armelor nucleare şi non-ingerenţa rusă în conflictele-războaie «îngheţate» din Transnistria, Ossetia de Sud, Abhazia şi Karabahul de Nord), un spaţiu comun al cercetării ştiinţifice, educaţiei şi culturii (programul TEMPUS).
În fine, ca opţiune teoretică maximală, ar mai exista un al patrulea scenariu, de foarte multe ori şi foarte serios evocat de personalităţi remarcabile ale scenei politice europene, rezultat al unor proiecţii (pe dimeniunile politic, economic, social şi de securitate) realizate în ideea unei posibile aderări a Rusiei la UE.
Nu uitaţi ce afirma Silvio Berlusconi (la acea vreme Preşedintele Consiliului de Miniştri al Italiei) în mai 2002: etapa următoare a integrării Rusiei cu Occidentul va trebui s-o reprezinte aderarea acesteia la UE. A repetat acest lucru în noiembrie 2005 când s-a referit la perspectiva acestei aderări «fiind convins că, chiar dacă nu este vorba decât despre un vis, nu este foarte departe şi se va petrece într-o bună zi». Repetând, mai recent (octombrie 2008): «consider Rusia drept un stat occidental şi planul meu pentru Federaţia Rusă este ca ea să devină membru UE în anii următori». În acelaşi sens a pledat, mulţi ani de-a rândul, fostul cancelar german Gerhard Schröder care a spus că «într-o perspectivă pe termen lung, Rusia trebuie să-şi găsească locul atât în NATO, cât şi în UE şi, cu toate că toate condiţiile sunt create pentru ca aşa ceva să fie posibil, un asemenea lucru nu poate fi considerat viabil economic în viitorul imediat». Semnale au venit şi din partea Rusiei. Aveţi aici un text care a circult mult la Bruxelles, studiu elaborat în 2013 sub egida foarte influentului Consiliu rus pentru afaceri internaţionale vorbind despre potenţialul de cooperare economică între Federaţia Rusă şi UE, etapa considerată cea mai importantă pentru o nouă «relaţie concretă».
Posibil oare ca toate aceste scenarii să fie parte a unuia nou, de acumulare în trepte a elementelor care ar permite o resetare completă a jocurilor şi crearea condiţiilor unui nou spaţiu geo-strategic de dimensiuni enorme şi cu o influenţă pe măsură? S-a discutat despre asta, este una dintre variantele demult desenate ale unui Mare Plan al epocii post-mondializare. Este însă şi o variantă de lucru care să aibă şi oarece şanse realiste de implementare?
Mai este o variantă de scenariu.
Un contra-scenariu care ar spune că repoziţionarea anunţată de Jean Claude Juncker nu ar fi altceva decât o parte a unui joc complex de presiuni şi contra-presiuni din spaţiul euro-atlantic, vizând obţinerea unui spaţiu mai larg de joc pentru europeni în negocierile pentru Tratatul care ar trebui să dimensioneze puterea reunită a SUA şi Europei. Şi asta e posibil, chiar probabil, dar având în contrapartidă un real sentiment anti-american în continuă creştere pe Vechiul Continent în contextul amplificării forţei de influenţă a partidelor naţionaliste şi extremiste. În fine, poate este o combinaţie a toate acestea, determinată direct de nevoia urgentă a Europei de a ieşi, iată, prin mijloace chiar surprinzătoare, din starea de aşteptare şi lipsă de decizii concrete care a dus-o în criza actuală. Şi aceasta este, din punctul meu de vedere, cea mai probabilă dintre variante, reconsiderarea relaţiilor cu Rusia fiind doar o primă etapă din acţiunea pe termen lung demarată de Juncker. Şi noi în tot acest tablou?
Ne-am poziţionat ferm ca marele aliat strategic al SUA pe marginea «lacului rusesc» al Mării Negre (pentru a relua imaginea folosită odinioară de Traian Băsescu, pe atunci preşedintele României), construindu-ne alte parteneriate strategice sau relaţii speciale care ne-au adus în poziţia de acum în raport cu instituţiile europene, priviţi şi criticaţi ca parte a grupului «statelor refuzului». Relaţia cu Federaţia Rusă este la un stadiu politicos, dar nu se integrează, nici măcar de foarte departe, în priorităţile anunţate de Comisia Europeană. Este opţiunea noastră naţională care trebuie respectată ca atare. Să vedem cum va evolua în noul context. Vom alege să intrăm în linia principală de joc sau, dimpotrivă, vom refuza ceea ce se anunţă ca mainstream şi vom încerca să ne valorizăm cărţile cum ştim şi, mai ales, cum putem mai bine, încercând o formulă de supravieţuire de cont popriu? Foarte grea decizie. Dar, după cum se vede, va trebui luată, căci Noua Europă îşi formează acum structurile de forţă. Surprinzătoare, dar tot structuri de forţă se numesc.
