Suntem în acea perioadă a anului, când mulţi dintre noi - mai mult sau mai puţin din convingere - ne întoarcem către credinţă.
Am trăit o perioadă de timp în Dubai, Emiratele Arabe Unite, ţară cunoscută drept musulmană. Cu toate acestea, toleranţa pe care am întâlnit-o în acea ţară îndepărtată, faţă de alte religii decât cea musulmană. M-a surprins şi totodată mi-a servit una din lecţiile pe care e bine să le reţină oricine - despre acceptare - fără emiterea unor judecăţi de valoare atât de plăcută nouă oamenilor.
Printre minunatele moschee albe, strălucitoare - modest, dar deloc ascuns - se înalţă biserica catolică St Mary,s Church într-un cartier din centrul Dubaiului (Deira). Arhitectura bisericii este un amalgam de stiluri. Simplitatea bisericilor protestante îmbinată cu pompa bisericilor catolice, presărată cu culori şi modele orientale, conferă un iz nemaivăzut de mine până atunci acestei biserici.
Uimirea mea de până atunci s-a intensificat şi mai mult, când am intrat în curtea interioară.Era Ziua de Paşti - de acord - dar nu m-am aşteptat ca într-o ţară musulmană, oamenii să se calce efectiv pe picioare deja în curtea bisericii. Nu exagerez, când spun că drumul meu până la intrarea în biserică s-a transformat într-o adevărată "via dolorosa" datorită îmbrâncelilor şi vacarmului îngrozitor.
Mii de oameni se îmbulzeau în faţa statuii Maicii Domnului şi mai mulţi în jurul bufetelor încărcate de bucate - deloc tradiţionale cum ne aşteptăm de Paşti - în schimb foarte aromate şi foarte orientale. În difuzoare urla muzica, o melodie foarte antrenantă în limba tagalog (vorbită în filipine).
Da, la acea oră era slujba în limba tagalog. În fiecare perioadă a zilei se ţinea slujba într-una din limbile multitudinilor de naţii conlocuitoare din Dubai (să fi fost mai multe zeci).
Mi-am explicat totodată, de ce eu eram eu singura persoană, cu înfăţişare europeană din întreaga mulţime. Ajungând în sfârşit în incinta bisericii m-am dumirit şi cu locul şi rostul acelui cântecel vesel din difuzoare, era de fapt Ave Maria.
Cert este că emoţiile m-au cuprins şi din suflet am început să rostesc şi eu rugăciunea,mai târziu mi-am dat seama, cu voce tare, pe limba mea maternă, evident şi năpădită de lacrimi. Micii şi simpaticii mei vecini asiatici, mi-au făcut câteva complimente la adresa limbii mele melodioase nemai auzite de ei până atunci.
N-am înţeles nimic din slujbă, n-a avut aproape nimic în comun cu ce cunoşteam eu de acasă despre slujbele Pascale şi totuşi am participat până ce a luat sfârşit toată liturghia şi mărturisesc, cu o emoţie şi înduioşare a căror intensitate n-am mai simţit-o până în acel moment, cu toată educaţia mea de bun creştin.
Credinţa primeşte noi dimensiuni în exil! Biserica - indiferent de ce rit ar fi ea - este o bucăţică de ”acasă”, un liant important indiferent de profunzimea credinţei fiecăruia dintre noi.
Şi acum ştiu, că există zone pe mica noastră planetă unde Koranul şi Psalmii sălăşluiesc în pace împreună.(Imola Urban, profesor).
