4 aprilie 2014, de Florina Pop
Gillian Greenwood, în biroul său de director general la Transylvania College din Cluj FOTO: Florina Pop
De mai bine de jumătate de an, englezoaica Gillian Greenwood este director general la Transylvania College din Cluj-Napoca, după ce a ţinut frâiele altor zece şcoli din Japonia, Qatar, Zambia, Cuba şi Indonezia.
Gillian Greenwood conduce Transylvania College, din Cluj-Napoca, de aproape un an. Experta în educaţie povesteşte că atunci când a primit propunerea a fost contrariată de faptul că Transilvania nu este doar o plăsmuire a romanelor şi a producţiilor cinematografice, ci chiar există în România. „Inspectorul care se ocupă de acreditarea şcolilor britanice internaţionale din Europa de Est m-a întrebat dacă nu aş coordona o şcoală în Transilvania, România. Când mi-a zis, am întrebat: «Transilvania? Chiar există?».
E această percepţie că Transilvania e ceva imaginar, creat de filme. Inspectorul mi-a zis că Transilvania chiar există, că nu e inventată şi că e o zonă foarte frumoasă. M-a întrebat dacă aş coordona pentru două luni această şcoală.
Am răspuns: «De ce nu?»“, povesteşte Gillian Greenwood despre începutul vizitei sale la Cluj-Napoca. În iunie anul trecut, a venit în România să vadă în ce ar consta sarcina ei. O lună mai târziu, Simona Baciu, fondatoarea Transylvania College, a sunat-o şi i-a spus că doreşte să vină nu pentru două luni, ci pentru cel puţin un an ca să pună la punct şi cel mai mic detaliu legat de linia de învăţământ britanică potrivit curriculei Cambridge. „Era un pic diferit, de la două luni de consultanţă la cel puţin un an.
Am zis: «Da, de ce nu?»“, adaugă directoarea. Când fondatorii şcolii Transylvania College, Simona şi Dan Baciu, i-au cerut inspectorului care se ocupă de acreditarea şcolilor britanice în Europa de Est să le recomande o persoană care să perfecţioneze lucrurile, acesta le-a spus: „Am exact persoana potrivită pentru voi!“. „Se referea la mine“, povesteşte Gillian Greenwood, o englezoaică get-beget care a coordonat destinele mai multor şcoli britanice din toată lumea, începând cu perfecţionista Japonie, exoticele Egipt şi Zambia până la îndepărtatele Cuba şi Indonezia. Gillian Greenwood este o doamnă plină de energie, trecută de prima tinereţe, dar care, cu eleganţa tipic englezească, evită să-şi dezvăluie vârsta. Ar fi în stare să vorbească ore în şir despre şcoală, educaţie şi despre elevi. Cu multă pasiune şi umor, bineînţeles. Japonezii au poreclit-o „Doamna de Fier“ nu din cauza temperamentului său, ci a modului în care ei categorisesc oamenii. Margaret Thatcher a fost prezentă la deschiderea oficială a şcolii internaţionale britanice din Tokyo, în anii ’90.
Provocările României La început, Gillian Greenwood nu ştia la ce să se aştepte, fiindcă nu mai fusese în Europa de Est. I-a plăcut Clujul, au impresionat-o clădirile vechi, arhitectura lor şi ospitalitatea oamenilor. România e cea de-a noua ţară unde s-a ocupat de şcoli internaţionale britanice. Asta dacă pune la socoteală şi patria sa, Marea Britanie. „Fiecare ţară are provocările ei. Am fost atât de norocoasă să am şansa să merg în atâtea ţări. Nu a fost uşor, în unele ţări erau probleme fie politice, fie diverse mişcări, cum a fost Primăvara arabă. O viaţă uimitoare, cu provocări“, adaugă Gillian Greenwood. Nu ştia nimic despre sistemul românesc de educaţie până să vină la Cluj. Spune că aduce cu cel spaniol, axat, de asemenea, pe teorie. „Sistemul românesc de învăţământ e foarte asemănător cu cel spaniol în sensul că profesorii predau, iar elevilor li se cere să asculte, să memoreze şi să răspundă. Aici, ca şi în Spania, elevii din sistemul naţional învaţă să scrie şi să citească, dar nu învaţă să comunice“, afirmă Gillian Greenwood. „E la fel şi cu matematica. Sistemul românesc e foarte puternic, dar e focusat pe calcule şi nu pe rezolvarea problemelor“, întăreşte directoarea. „Presiunea uriaşă“ din sistemul japonez Însă nici în Spania şi nici în România nu există problema sinuciderilor în rândul elevilor din cauza stresului foarte mare, aşa cum se întâmplă în Japonia. „Acolo e o presiune uriaşă asupra elevilor încă din primii ani. Au after-school unde primesc şi lecţii, nu doar îşi fac temele. Ei trebuie să intre la cea mai bună grădiniţă ca să reuşească să intre la cea mai bună şcoală, apoi la cel mai bun liceu, la cea mai bună facultate. La ei, totul trebuie să fie cel mai bun, cel mai potrivit, de aceea şi rata sinuciderilor printre elevi este foarte mare“, spune englezoaica. Japonezii au un sistem de educaţie bazat pe memorare, după cum explică Greenwood. Însă, în ziua de azi, e practic imposibil să predai la şcoală tot. Planurile strategice Gillian Greenwood povesteşte că directorii de şcoli îşi fac planuri strategice pe termen lung, dar, la cât de repede evoluează tehnologia, e greu de estimat care vor fi nevoile elevului peste 10 ani. „Asta mă îngrijorează legat de viitor. Nu putem prezice ce va apărea, ce va mai fi“, arată Gillian Greenwood. Directoarea povesteşte că atunci când era elevă, ea învăţa lucrurile de bază care ar fi trebuit să o ajute apoi în viaţa de adult. Totodată, consideră că acum e imposibil ca un profesor să-i predea elevului toate cunoştinţele din lume. „Nu e posibil! Ce avem noi de făcut e să-l învăţăm aptitudinile de studiu, de cercetare, ca să ştie cum să afle lucruri, cum să evalueze o informaţie. Pe aceste obiective trebuie să ne concentrăm mai mult decât pe învăţare, memorare şi repetare. Nu putem prezice ce va fi mâine, ce va urma. Cine ar fi prezis că azi vom avea tablete şi vom putea lua legătura cu oameni de pe întreg globul?“, subliniază Gillian Greenwood.
Prin anii ’98-’99, Gillian Greenwood conducea o şcoală internaţională britanică din capitala Zambiei, Lusaka. Când a ajuns acolo, a fost sfătuită să nu oprească la culoarea roşie în trafic deoarece s-ar fi trezit cu un kalaşnikov aţintit asupra sa. „Şi dacă păţeai asta, tu trebuia să cobori din maşină, să zâmbeşti şi să le dai cheile şi te lăsau să pleci. Până când am plecat eu din Zambia, te împuşcau pe loc, nu mai era timp să le dai cheile. Aşa am pierdut mulţi profesori şi părinţi“, povesteşte Gillian Greenwood. Maşina împrumutată Cel mai şocant pentru ea a fost să vadă ce „criminal“ tăcut e SIDA. Zilnic mureau oameni din familiile profesorilor pe care îi coordona. Sfatul referitor la kalaşnikov şi experienţa rudelor bolnavilor de SIDA au trezit-o şi mai tare la realitate şi au făcut-o să privească altfel lucrurile. „Cel mai şocant pentru mine în Africa a fost să văd ce înseamnă SIDA. Am citit despre asta, dar nu m-am confruntat direct cu efectele ei. Şcoala avea o regulă: dacă unul dintre membrii familiei murea, şcoala le împrumuta o maşină pentru înmormântare şi le dădea o sumă de bani“, povesteşte Gillian. Aproape zilnic cineva venea în biroul ei să-i ceară maşina. „Mă gândeam: «Oi fi blondă, dar ei chiar mă cred atât de proastă? Şi am început să ţin o evidenţă şi mi-am dat seama, în timp, că nu mă păcăleau. Chiar atât de mulţi oameni mureau zilnic în Zambia din cauza acestei boli“, completează Gillian Greenwood. A fost un adevărat şoc pentru ea când a realizat acest lucru. „Asta schimbă felul de a vedea viaţa, te face să vezi altfel şi acele mesaje cu magneţi pe care le pui pe frigider gen: «Nu irosi ziua de azi, pentru că nu ştii câte mai ai!»“, mărturiseşte englezoaica. Tot în Zambia, a construit o şcoală într-un sat, ea împreună cu elevii ei. Era una dintre sarcinile pe care elevii au ales să o facă în folosul comunităţii. Tot copiii au făcut rost de bani, au cumpărat ciment, cărămizi şi tot ce mai trebuia, iar vineri după-amiza se urcau în autobuzul şcolii şi mergeau în satul respectiv şi se apucau de construit. „O experienţă excelentă. Îţi dă o perspectivă diferită asupra vieţii şi a elevilor“, adaugă Gillian Greenwood. Cel mai bun sistem de educaţie Educaţia e evoluat enorm în ultimii 50 de ani, iar procesul continuă. La fel şi sistemele de învăţământ. Dacă o întrebi pe Gillian Greenwood care crede că e cel mai bun sistem, ea spune că încă nu s-a ajuns la perfecţiune. Însă, crede ea, cel mai ofertant sistem educaţional ar fi cel britanic. Şi nu spune asta din pur patriotism, ci în cunoştinţă de cauză. Argumentele sale sunt focusarea sistemului de învăţământ britanic pe aptitudini, pe latura practică, pe găsirea soluţiilor la probleme, pe gândire logică şi pe gândire critică. „Sistemul britanic îi face pe copii să pună foarte multe întrebări: de ce, ce, unde, când, cine. Copiilor li se reaminteşte mereu să gândească în termenii lui «de ce, ce, unde, când, cine». Îi ajută pe copii să afle ce au de făcut, le oferă o structură şi le oferă mai multă încredere în ei înşişi, îi face mai independenţi şi ei ştiu apoi ce au de făcut ca să ajungă la următorul nivel din viaţa lor. Sistemul britanic de învăţământ îi învaţă paşii spre viaţă“, explică directoarea. Ce mai e frumos la sistemul acesta, completează Gillian Greenwood, e că, în şcoala primară, spre exemplu, profesorul nu predă clasei întregi la acelaşi nivel, ci împarte elevii în grupe în funcţie de cât de bine reuşesc aceştia să asimileze informaţia. Profesorul lucrează pe diferite niveluri în aceeaşi clasă. Deci, teoretic, nu ar fi nevoie de meditaţii. „Unii părinţi din toată lumea simt că fiii şi fiicele lor trebuie să aibă un profesor care să-i mediteze acasă, un profesor privat. Uneori, fac asta pentru că aşa e moda, vecinii şi prietenii lor au astfel de dascăli. Alteori, părinţii intră în panică şi cred că fiii lor au nevoie de asta“, spune ea. Transylvania College are un corp de clădire "verde" 100%.
Camerele video, o lipsă de onestitate Nu crede în camerele video la examene. Le consideră un semn al lipsei de încredere şi susţine că dacă ţinem cont de aspectele sociale şi morale, pe lângă cele academice ale educaţiei, elevii nu vor vedea copiatul drept o opţiune normală. În sistemul britanic, la examenele echivalente Bac-ului românesc, sunt profesori supraveghetori vigilenţi, pe care nu-i vezi butonând telefonul sau citind cărţi în timpul testului. „Prezenţa camerelor le spune copiilor: «Ne aşteptăm ca voi să copiaţi, că nu avem încredere în voi»“, adaugă directoarea. Deşi sunt încă multe state ale lumii în care accesul la educaţie e gratuit, adică e susţinut de guvern, asta nu exclude excepţiile, Gillian Greenwood a întâlnit situaţii în care copiii erau nevoiţi să meargă pe jos kilometri întregi până să ajungă la şcoală. „Şi ce… nu sunt ţări unde copiii au de mers 10 kilometri până la şcoală, şi când ai astfel de cazuri ajungi să spui: «Dumnezeule, oamenii ăştia chiar preţuiesc educaţia!»“, exclamă directoarea. În şcolile de peste mări pe care le-a coordonat, nu doar în Zambia, Egipt şi Japonia, părinţii îşi sprijină copiii să înveţe, să meargă la şcoală, se luptă ca ei să aibă o educaţie bună de care poate ei nu au avut parte. „Asta încercăm să facem aici, la Transylvania College, să arătăm că lucrurile pot fi diferite. Vrem să le oferim elevilor noştri cea mai bună educaţie pe care le-o putem da“, încheie Gillian Greenwood. Cinci ani director al şcolii britanice din Havana Gillian Greenwood a absolvit Universitatea din Hull în 1968 şi pe cea din Leicester, în 1969, are specializări în Educaţie, Psihologie şi Istorie. Din septembrie 1969 şi până în august 1971 a fost învăţătoare la Brackenbury Infants School din Londra. Din septembrie ’83, a început să coordoneze şcoli internaţionale britanice din toată lumea. Prima a fost în Cuba, unde a ocupat funcţia de director al şcolii britanice din Havana timp de cinci ani. Au urmat Japonia (mai 1990-iulie 1994), Indonezia (august 1994- noiembrie 1995), Marea Britanie (ianuarie 1996-martie 1997), Qatar (aprilie 1997-februarie 1998), Zambia (august 1998-octombrie 1999), Spania (iunie 2001-august 2004, aprilie 2007-iunie 2010), Egipt (august 2011-decembrie 2012). Aproape în fiecare an, participă la numeroase conferinţe şi cursuri prin care îşi perfecţionează cariera de manager în educaţie. A făcut parte din mai multe organizaţii educaţionale precum COBIS (Council of British International Schools, Consiliul Şcolilor Internaţionale Britanice) – unde a fost membru între 2007 şi 2012, respectiv BSME (British Schools in the Middle East, Asociaţia Şcolilor Britanice din Orientul Mijlociu) – între 2011 şi 2012.
