2015. február 6.
Totul ar fi fost un gest de normalitate. Ar fi sugerat faptul că voi, maghiarii, aveți parte de acea imensă prietenie și toleranță, despre care au relatat străinii care trăiesc, învață, sau lucrează aici. În schimb acest gest a spus: stați jos, și rămâneți în liniște. Acesta nu este orașul vostru.
Mă confrunt cu furtuna din interior, ce mă cuprinde. Am aflat nu demult că Primăria Cluj-Napoca a câștigat procesul intentat de fundația lui Landman Gábor cu privire la montarea tăblițelor bilingve. Decizia este definitivă și executorie. Nu pot să precizez cu exactitate cam cel fel de furtună bântuie în mine. Nici măcar dacă cuvintele dezamăgire, deziluzie, furie și durere pot să redea oare starea emoțională care mă cuprinde.
Care este de fapt durerea mea?
Nu, nu în primul rând faptul că m-am convins încă odată că România – și din păcate împreună cu ea Transilvania și Cluj-Napoca – nu este parte integrantă, cu drepturi depline a Europei. Cea mai mare durere a mea este că în continuare ne prefacem că este, că dăm în vileag câtă „bunătate" este aici, ne lăudăm, spunând:
Cluj-Napoca este inima Europei, cetatea, simbolul și marca tineretului, a multiculturalității și a toleranței.
Nu, din păcate nu este. Cel puțin în ceea ce ne privește pe noi, maghiarii care ne-am născut și cei care trăim la Cluj. Putem să venim cu investițiile străine, cu profesioniștii și studenții, cu numărul uriaș al cetățenilor străini, cu prezența dinamică a tinerilor care învață în acest oraș, totul este o iluzie. O iluzie în sensul în care această „voce"sau „putere" are impact asupra maghiarilor de aici.
Nici să nu ne imaginăm că vom apuca să vedem plăcuțe bilingve în orașul-comoară
Cu nu mult timp în urmă administrația locală a spus clar și limpede: va contesta până la capăt în procesul tăblițelor bilingve, pe care l-a pierdut în primă instanță în fața fundației lui Landman Gábor. Tot această administrație locală gestionează în acest an proiectul Cluj-Napoca - Capitala culturală a tineretului 2015, și dorește ca peste câțiva ani Clujul să ajungă capitala culturală a Europei. Câtă duplicitate, câtă ipocrizie. Iar când va trebui depus proiectul pentru obținerea titlului, probabil nu vor uita să menționeze
„ce multiculturalitate"
există aici, că maghiarii și românii trăiesc în pace, și armonie, într-o „iubire" de tip telenovelă, unul alături de celălalt, cât de mult se respectă și se apreciază reciproc. Această „voce" va spune celor de aici, și celor străini: uite, Clujul,orașul cel mai tolerant și mai prietenos al Europei, așa că tăceți din gură, noi și întreg orașul merită din plin acest titlu.
Câtă minciună, câtă ipocrizie.
Care este realitatea?
Administrația locală a fost incapabilă să accepte acea decizie juridică, conform căreia pe tăblițele de la intrarea în municipiu alăuri de „Cluj-Napoca" va trebui montată și inscripția „Kolozsvár". Ar fi fost mare lucru? Nu. Ne-ar fi făcut praf din punct de vedere material, sau ar fi fost primul pas spre „furarea" Ardealului? Cum să nu?
Totul ar fi fost un gest de normalitate.
Ar fi sugerat faptul că voi, maghiarii, aveți parte de acea imensă prietenie și toleranță, despre care au relatat străinii care trăiesc, învață, lucrează aici. În schimb acest gest a spus: stați jos, și rămâneți în liniște. Acesta nu este orașul vostru.
Nici nu s-ar putea sugera mai clar, cine este „stăpân" la Cluj
Tocmai din acest motiv este atât de dureroasă această poveste.
Această decizie conține două mesaje. Primul este că voi maghiarii, sunteți buni până ne aduceți foloase. Până când datorită vouă, noi primim mai mult sprijin financiar, câștigăm mai multe proiecte, până când rânjim, și vă ținem de mână. Între timp aici, între noi fie spus, tăceți din gură, pentru că vă aflați pe pământ românesc, în orașul natal al „marelui rege român", Matia Corvin. Este clar? Al doilea mesaj este că practic fără argumente serioase, un caz câștigat a putut fi luat de la comunitatea maghiară din Cluj. Ne-au furat acest caz câștigat, pentru că au fost în măsură să o fure. Consilierul juridic Szőcs Izabella, care a participat voluntar în procesul cu pricina, ne-a declarat în urmă cu câteva luni:
„Dacă privim cazul strict din punct de vedere juridic, situația este clară: nu pot aduce argumente pe care nu le-au folosit în primă instanță, și deoarece în primul proces nu s-au apărat cu nimic – cum de altfel apare și în argumentație – este puțin probabil să aibă sorți de izbândă."
Iar acum privim cu gura căscată spre perete și nu înțelegem: cum este posibil ca în 2015, mult după regimul Funar, conducerea orașului – atât de decisă să deschidă spre Europa – ne-a putut face una ca asta? După cum arată lucrurile, instanța de judecată nu a privit cazul strict din punct de vedere juridic. Cine a fost luat prin suprindere să tragă un număr de ordine. Un caz – și trebuie să reiterez acest lucru – pe care l-am crezut câștigat.
Pe care l-am fi meritat.
Toate acestea se petrec unde? În centrul cultural, istoric, educațional – și desigur șirul ar putea fi continuat – al maghiarilor din Transilvania, în capitala tineretului european, și posibilă capitală a culturii europene. În cel mai tolerant și mai prietenos (!) oraș al Europei. Totul este o glumă. Sau mai degrabă o satiră. Cu toate acestea trebuie să recunoaștem:
încet-încet scădem la număr, pierim.
Nu reprezentăm nici măcar 16% din populația orașului. La fel am scăzut la număr și în Brașov, Timișoara, Sighișoara sau Bistrița. Cum este posibil ca în unul din orașele cele mai tolerante și prietenoase ale continentului, nu sunt tolerate revendicările unei minorități autohtone, parte a istoriei orașului, în timp ce la Mediaș trei copii – o româncă, o secuiancă și o nemţoaică – salută în limbile lor materne pe cei care vizitează orașul? În Mediașul unde sașii și maghiarii nici împreună nu reprezintă 16% din populația orașului.
Cum poate fi invocat ca argument în motivarea unei decizii, că (virgulă) clujenii nu au o astfel de pretenție ca cea a tăblițelor bilingve, în timp ce 3000 de semnături au fost strânse pentru susținerea acestui caz? Cum pot afirma, și pe ce se bazează când spun că
nu avem nevoie de așa ceva?
Am trăit ani de-a rândul fără tăblițele bilingve, ar putea să-mi spună oricine. Chiar mai mult, ar putea să spună că situația nu este deloc drastică, doar noi o dramatizăm.
Într-adevăr: nu au murit oameni nevinovați, și nici ecosistemul Pământului nu a fost distrus mai mult decât este în prezent. Putem să trecem cu vederea peste aceste tăblițe, spunând că există lucruri mult mai importante, decât acestea; putem – de durere sau de bucurie – să facem glume pe seama lor, însă trebuie să înțelegem odată pentru totdeauna: vorbim despre una dintre cele mai importante bastioane ale păstrării ființei noastre minoritare, iar dacă acestea se năruie, mai devreme sau mai târziu le vom urma și noi.
Cred că astăzi a murit definitiv ceva în mine,
și probabil nu sunt singurul. Pentru că de astăzi poate să-mi povestească oricine că aici la Cluj-Napoca noi, maghiarii vom fi întotdeauna tratați la fel ca românii – sau măcar la fel ca străinii aflați aici – nu-l voi mai crede. Oricine ar fi.
Sursa: Balla Sándor / traducere: Hosszú Andrea
