16 iulie 2018
Organele fiscale și-au depășit atribuțiile, intrând în sfera abuzului de putere, atunci când au intervenit în contractele de asistenţă juridică încheiate între avocat şi justiţiabili şi au stabilit contravaloarea prestaţiilor într-un alt cuantum, cu consecinţa modificării termenilor contractuali în privinţa unui element esenţial al contractului de asistenţă juridică, respectiv cuantumul contraprestaţiei activităţii de asistenţă juridică.
Extras din considerentele deciziei nr. 3313/2017 a Curții de Apel Alba Iulia:
”Prin sentința nr.(…) pronunțată de Tribunalul Alba – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ, Fiscal și de Insolvență a fost admisă cererea formulată de reclamantul C.I.A. – B.G.C., în contradictoriu cu pârâta A.J.F.P.A. , ANAF – D.G.R. F.P.B. şi în consecinţă s-a dispus anularea Raportului de Inspecţie Fiscală nr.(…), a Deciziei de impunere nr.(…) şi a Deciziei nr.(…) privind soluţionarea contestaţiei administrative, toate emise de pârâte, cu obligarea acestora la plata în favoarea reclamantului a sumei de 50 lei cu titlu cheltuieli de judecată, reprezentând taxă timbru judiciar.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, că în urma Raportului de inspecţie fiscală nr.(…) întocmit de pârâtă a fost emisă Decizia de impunere nr.(…) prin care s-au stabilit în sarcina reclamantului obligaţii suplimentare de plată în cuantum total de 12.238 lei reprezentând diferenţe de impozit pe venitul net anual şi accesoriile aferente, reținându-se că, în perioada 01.01.2012 – 31.12.2014, a încheiat în calitate de titular C.I.A.-B.G.C. un număr de (…) contracte de asistenţă juridică cu un onorariu de 10 lei, astfel că organele de inspecţie fiscală au considerat că aceste documente prezentate precum şi informaţiile furnizate sunt nerelevante, incomplete, ceea ce a condus la estimarea valorii veniturilor pentru contractele mai sus indicate, realizându-se un calcul tip media aritmetică ce a fost stabilită ca şi onorariu al contractele de asistenţă juridică. (…)
Analizând sentinţa instanţei de fond prin raportare la cadrul legal incident speţei dedusă judecăţii, precum şi prin prisma criticilor formulate împotriva acesteia, Curtea a constatat că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce succed:
Preliminar, Curtea consideră necesar a evidenţia particularităţile profesiei de avocat şi ale contractului de asistenţă juridică, din perspectiva prevederilor conţinute de Legea nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (în continuare Legea) şi de Statutul profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea nr.64/2011 a Consiliului Uniunii Barourilor din România (în continuare Statutul), publicat în Monitorul Oficial nr.898/19.12.2011, precum şi a tratamentului fiscal aplicabil acestora, respectiv a prevederilor art.11 alin.1 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal şi art.6 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Astfel, Curtea relevă că, potrivit prevederilor art.122 alin.1 lit.d) din Statut, contractul de asistenţă juridică trebuie să cuprindă în mod obligatoriu şi onorariul, lipsa acestui element din conţinutul contractului atrăgând, potrivit alin.2 din cuprinsul aceleiaşi norme, nevalabilitatea contractului, dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi altfel înlăturată.
Conform prevederilor art.31 alin.1 din Lege şi art.127 alin.1 din Statut, pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său.
Onorariile se stabilesc liber între avocat şi client, în raport cu dificultatea, amploarea sau durata cazului şi în toate situaţiile vor fi prevăzute în contractul de asistenţă juridică ce urmează să fie încheiat în formă scrisă, după cum rezultă din prevederile art.127 alin.2 şi art.128 alin.1 şi 4 din Statut, iar unul dintre elementele determinante ale stabilirii cuantumului onorariilor este reprezentat de situaţia financiară a clientului, element enumerat la litera h) din cuprinsul art.127 alin.3 din Statut.
Prin urmare, acesta este cadrul juridic specific în interiorul căruia organele de inspecţie fiscală trebuiau să transpună practic, la situaţia de fapt rezultată din activitatea reclamantului în privinţa contractelor de asistenţă juridică în al căror cuprins cuantumul onorariului a fost identificat la suma simbolică de 10 lei, prevederile art.11 alin.1 Cod fiscal referitoare la neluarea în considerare a unei tranzacţii care nu are scop economic sau reîncadrarea formei unei tranzacţii pentru reflectarea conţinutului său economic, precum şi prevederile art.6 din Codul de procedură fiscală.
Ceea ce atribuie particularitate cauzei de faţă constă tocmai din specificul activităţii reclamantului care exercită o profesiune liberală.
Din această perspectivă, organul de inspecţie fiscală ar fi trebuit să acorde importanţă declaraţiei contribuabilului reclamant potrivit căreia contractele în cauză sunt gratuite, iar indicarea unui onorariu simbolic în cuprinsul acestora se datorează tocmai îndeplinirii condiţiilor de valabilitate ale contractelor în sensul prevederilor legale mai sus evocate în cuprinsul prezentei.
Deşi dezvoltată de mulţi ani în ţări cu tradiţie democratică, în unele dintre acestea existând şi facilităţi fiscale pentru servicii pro bono, în România, munca de această natură, în domeniul juridic nu este reglementată, nefiind însă nici interzisă.
Serviciile juridice pro bono (din latinescul pro bono publico, adică pentru binele public), sau avocatura pro bono, se referă la asistenţa juridică oferită în mod gratuit de către avocaţi persoanelor vulnerabile, fără mijloace financiare sau care fac parte din grupuri marginalizate, fiind distincte de serviciile acordate în cadrul asistenţei judiciare publice pentru care există un cadru de reglementare.
Prin urmare, nu există nici un impediment legal care să determine reclamantul să stabilească cuantumul onorariilor la o anumită valoare, de esenţa acestei operaţiuni fiind libertatea negocierii între avocat şi client ţinând seama de criteriile enumerate la art.127 alin.3 din Statut, printre care se numără şi situaţia financiară a clientului asupra căreia numai avocatul este îndreptăţit să facă aprecieri la momentul încheierii contractului de asistenţă juridică.
Astfel, exercitarea în concret a dreptului de apreciere deţinut de organului fiscal, în temeiul art.6 din OG nr.92/2003, a avut loc în speţa de faţă cu depăşirea limitelor prevăzute de lege intrând astfel în sfera abuzului de putere, la baza acestuia nefiind avute în vedere toate împrejurările edificatoare în cauză, potrivit celor anterior reţinute.
În plus, dreptul autorităţilor fiscale de a nu lua în considerare o tranzacţie sau de a reîncadra forma unei tranzacţii/activităţi pentru a reflecta conţinutul său economic, a fost exercitat abuziv, cu nesocotirea specificităţii activităţii desfăşurate de reclamant.
Aceste principii nu pot fi aplicate unitar, pentru orice fel de activitate chiar supusă regimului fiscal al impozitării, ci trebuie făcută circumstanţiat, după cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de fond.
Avocatul are dreptul la onorariu, drept care în anumite situaţii poate rămâne nevalorificat, astfel că perceperea acestuia nu poate constitui întotdeauna o obligaţia prin raportare la legea fiscală.
Prin urmare, stabilirea bazei de impunere prin estimare de către organul fiscal, în condiţiile art.67 din OG nr.92/2003, respectiv prin stabilirea unei medii aritmetice a veniturilor încasate în anii fiscali anteriori celor supuşi verificărilor, se dovedeşte a fi o operaţiune nejustificată, fiind total lipsită de criterii obiective având în vedere particularităţile contextului factual.” (Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia de contencios administrativ şi fiscal – Decizia nr. 3313/13 octombrie 2017, portal.just.ro)
