8 iulie 2018, Vlad Epurescu
Discuţiile finale pe Legea Offshore au fost împinse ca la fotbal, în reprizele de prelungire. Dar parlamentarii coaliţiei PSD-ALDE, supervizaţi din umbră de Liviu Dragnea, se găsesc într-o situaţie extrem de complicată.
Cea mai mare provocare pentru aleşii din Comisia de Industrii şi Servicii a Camerei Deputaţilor este să găsească un echilibru între interesele comerciale ale investitorilor din Marea Neagră şi interesele bugetare şi strategice ale României.
Riscul şi mai mare este ca Legea Offshore să se transforme într-o poveste pescărească spusă după o partidă eşuată pe malul lacului Belina.
O nouă rundă de discuţii va avea loc astăzi şi, este cam ultima şansă pentru ca proiectul de lege să ajungă, în forma iniţială sau modificată, în plenul Parlamentului.
Concesiile fiscale ar putea deschide o Cutie a Pandorei Statul român s-a pus singur cu capul pe ghilotină.
În 1999, prin OUG160, le-a acordat producătorilor de gaze naturale din apele mai adânci de 100 de metri avantajul de a fi exceptaţi de la orice fel de impozit şi taxe vamale. Cum toate acordurile petroliere s-au semnat după acea dată, abrogarea sau modificarea OUG160/1999, fără o negociere cu titularii de concesiuni, ar putea să trimită România direct la arbitrajul ICSID. Statul, însă, nu şi-a trasat ca obiectiv niciodată să modifice acest cadru fiscal pentru offshore.
În schimb, în 2013, în timpul guvernării Ponta, a supraimpozitat prin OG6 şi OG7 toată producţia de gaze naturale, motivând că decizia este una temporară, dar fără a face o distincţie clară între producţia de pe uscat şi cea din apele adânci. Iată că au trecut cinci ani, iar impozitele au rămas în vigoare, ignorându-se acea ordonanţă din 1999.
Cine răspunde de taxarea din sectorul energetic, de la miniştri de Finanţe şi până la deputaţi, ar fi trebuit din timp să ia măsuri pentru a negocia cadrul fiscal cu producătorii din Marea Neagră. Se ştia de multă vreme că ei vor dori să ia decizia de investiţie în această vară! Or, Iulian Iancu ce-a făcut? A amânat cât a putut de mult, cu regulamentul în mână, desigur, punerea în dezbaterea la Camera Deputaţilor a Legii Offshore.
A sperat într-o înţelegere last minute dar, aparent degeaba. Ceea ce este greşit, acum, este că statul ar putea la offshore să dea concesii pe bucăţi. Dacă tot s-a creat acest cadru fiscal, eliminarea acestor felii de fiscalitate ar putea să ne ducă în situaţia în care statul să nu ştie dacă ia procentul corect din aceste exploatări.
Da, este posibil ca cei care scot gaze naturale din Marea Neagră să nu facă iniţial un profit la fel de mare pe măsura celui obţinut din onshore.
Pe de altă parte, statul riscă să nu ştie dacă suma totală pe care o încasează este şi cea corectă, dacă ar fi avut un cadru fiscal predictibil.
Decât să elimine impozitul pe veniturile suplimentare, în proiectul de guvern semnat de fostul premier Mihai Tudose putea fi specificat că această suprataxă va fi aplicată de la un prag superior al preţului de producţie al gazului, luându-se în calcul o formulă de preţ care să aibă în componenţă atât cotaţiile de pe Piaţa Zilei Următoare din Baumgarten cât şi cele de pe bursele interne.
În loc să elimine impozitul de 0.5% pe cifra de afaceri, statul putea să acorde un credit fiscal pe profitul reinvestit în România, ca să atragem noi tehnologii şi investiţii în domeniu iar producătorul să se simtă stimulat să facă explorări şi în alte perimetre sau să mai sape încă o sondă, mărind astfel ciclul de exploatare.
Totul, evident, în urma unor negocieri serioase cu producătorii din Marea Neagră. Dacă ei se vor alege cu concesiile fiscale garantate de OUG160/1999 şi de proiectul Legii Offshore, atunci se va crea un cadru fiscal diferit între producţia de gaze de pe ţărm şi cea din Marea Neagră.
Practic, vom asista la paradoxul în care statul va crea o concurenţă neloială în cadrul aceleiaşi companii. Romgaz şi OMV-Petrom vor avea atât producţie onshore, cât şi offshore. Una va fi supraimpozitată, alta nu!
Devine mai mult decât evident că este nevoie apriori de o nouă lege a redevenţelor pentru că, dacă producţia offshore ar fi exceptată, statul va fi sub o presiune constantă ca să elimine suprataxarea veniturilor suplimentare obţinute după liberalizarea pieţei gazelor şi pentru producţia onshore, mai ales că dispoziţia legală ar fi trebuit să fie una temporară.
Cum confundă Liviu Dragnea semnificaţia tranzacţionării pe bursă a gazelor cu comercializarea lor Liviu Dragnea ori face o greşeală imensă, ori a pregătit un plan să adoarmă opinia publică atunci când spune că „este foarte important să punem în lege o cotă serioasă din gazele extrase din Marea Neagră care să fie vândută transparent pe piaţa din România”.
În legislaţie, deja este reglementat ca un procent din producţia de gaze internă să fie tranzacţionat pe bursa românească.
Din 2017, el a fost de 30%, din 2019 va urca la 50%.
Dar, oameni buni, una este tranzacţionarea pe bursă, alta este să dai o lege prin care să impui ca o parte din producţie să fie dirijată într-o anumită ţară, fie că este vândută pe bursă sau prin contracte bilaterale!
Numai pe vremea comunismului puteai să-i impui unui comerciant unde să-şi vândă marfa. În UE, principiul liberei circulaţii a bunurilor şi mărfurilor este sfânt! Statul are la îndemână, însă, instrumentul politicilor publice.
Ce nu s-a dezbătut foarte mult este decizia ANRM-ului dată la începutul anului prin care a revizuit, la cererea Curţii de Conturi, preţul de referinţă la care se percep redevenţele la producţia de gaze naturale.
Din patru variante posibile, ANRM a ales cea mai proastă soluţie: a corelat preţul de referinţă cu cotaţiile gazului natural de pe Piaţa Zilei Următoare (PZU) din hubul Baumgarten.
Situaţia stă în felul următor. Pe BRM, principala bursă românească, preţul gazului natural variază în jurul a 78 de lei/Mwh. El este ţinut în frâu, în acest moment, de prevederile OG7/2013. În Baumgarten, pe PZU, preţul este de 120 de lei/Mwh.
Adică, 50% din producţia de gaze naturale care este comercializată în România este vândută la 78 de lei, dar taxată ca şi când ar fi vândută la 120 de lei!
Dacă acest ecart se va păstra în anii următori, pe bursa internă se va putea comercializa gaz ieftin românesc care să ia drumul atât pieţei interne cât şi exportului iar pentru cantitatea de gaze vândută prin contracte bilaterale, producătorii vor căuta, aşa cum spune orice logică de afaceri, să o vândă la un preţ cât mai apropiat de cel de referinţă.
Va fi mai profitabil pentru producători să exporte gazul la un preţ mai mare în condiţiile în care vor trebui să achite taxe de tranzit, sau va fi mai profitabil să îl comercializeze în România la un preţ mai mic, dar fără a fi suprataxat?
Ce soluţii are la îndemână statul român pentru a reţine o cantitate cât mai mare din gazul din Marea Neagră Dacă statul nu vrea să-şi dea foc la valiză şi să facă praf piaţa de gaze natural din România, ar trebui să ia rapid patru decizii: deconectarea preţului de referinţă la care se calculează redevenţele de oscilaţiile PZU din Baumgarten şi conectarea lui la evoluţia de pe bursele româneşti adoptarea unei noi legi a redevenţelor, adaptată pentru realităţile din anii următori ai producţiei de gaze româneşti şi regândirea sistemului de taxare din domeniu, să fie unul unitar, nu unul făcut din bucăţi adaptarea ulterioară a OG7/2013, pentru a permite creşterea preţului de producţie şi a preîntâmpina situaţia ca, pe bursele româneşti, să se poată comercializa la un preţ artificial gaz ieftin pentru export adoptarea unui pachet de legi pentru a proteja consumatorul vulnerabil (între 20% şi 45% din populaţie) în sensul în care să primească ajutoare de încălzire şi să fie ocrotit de la creşterea preţului la gazele naturale
Ulterior, guvernanţii ar trebui să ia măsuri pentru a creşte consumul de gaze din România. UAT-urle ar putea să atragă fonduri europene pentru a construi centrale în cogenerare de înaltă eficienţă, aşa cum s-a întâmplat la Oradea şi să conecteze cât mai multe locuinţe la reţelele de gaze naturale. Transporturile, industriile intensive (metalurgie, sticlă, petrochimie) şi industriile uşoare ar trebui stimulate prin diverse iniţiative legislative să consume gaz românesc.
Ar trebui rezolvată cât mai repede situaţia combinatelor de la Oltchim şi Arpechim. E greu de crezut că statul român nu poate găsi un investitor serios. Un exemplu este şi Romgaz, al cărui acţionar majoritar este statul român. Cei de-acolo au de recuperat foarte mulţi bani de la Interagro. În schimbul unei părţi din datorie, ar putea să preia unul sau două din combinatele chimice care produc îngrăşăminte!
Pe de altă parte, de ce nu îi întreabă nimeni pe foştii directori de la Romgaz care au fost motivele pentru care nu au negociat o participaţie în perimetrul Neptun Deep, atunci când se putea?
De ce reprezentanţii minorităţilor şi ai statului erau ocupaţi sa dea gaz ieftin care era destinat pentru populaţie către unii consumatori industriali şi să prelungească contracte bilaterale fără licitaţie? Şi azi mai caută Curtea de Conturi acel prejudiciu!
Ce impact ar avea amânarea deciziei de a exploata gaze din Marea Neagră Perspectiva abandonării acestui proiect îi va pune serioase semne serioase de întrebare oricărui investitor străin care activează sau care ar fi vrut să intre pe piaţa românească.
Dacă Exxon, care negociază în medii politice complicate şi volatile prin toate colţurile lumii şi, după o investiţie consistentă doar în explorare, nu va reuşi să ajungă la un consens cu autorităţile româneşti, atunci, ce să mai spună cei de la Renault care aşteaptă de ani de zile autostrada Piteşti – Sibiu?!
Sau cei de la Continental, care mai au puţin şi se apucă ei să construiască aeroportul din Braşov? Acest brand de ţară pe care ni l-am creat, că atragem investitori străini doar pentru că avem forţă de muncă ieftină, s-ar putea să nu mai conteze.
Probabil că mulţi investitori, ale căror afaceri depind nu numai de stabilitatea fiscală şi de interacţiunea cu mediul politic ci şi de calitatea infrastructurii, îşi vor reconsidera planurile pentru România.
Vor privi şi cu mai mult scepticism ţara noastră iar singurii care se vor mai aventura să facă business pe plaiurile mioritice vor fi fondurile speculative care vor paria pe eşecul economic al ţării noastre.
Pe de altă parte, orice concesie acordată producătorilor din Marea Neagră, care seamănă mai mult a cadou şi depăşeşte limita rezonabilă de a stimula această investiţie complicată, costisitoare şi de interes strategic pentru statul român, nu numai că va deschide ditamai Cutia Pandorei, dar va fi pe cât de greu de explicat, pe atât de greu de digerat de electorat. Rezultatul dezbaterilor Legii Offshore va avea un impact şi asupra destinelor politice ale lui Liviu Dragnea şi Iulian Iancu, ei fiind cei care au purtat discuţiile din spatele uşilor închise ale birourilor de pe la Parlament cu cei de la Exxon, OMV-Petrom şi ceilalţi investitori.
Dacă înţelegerea nu va fi rezonabilă atât pentru ţara noastră cât şi pentru producători, cei doi ar trebui să dispară nu numai din politică, dar şi din viaţa publică, pentru totdeauna!
Riscul şi mai mare este ca Legea Offshore să se transforme într-o poveste pescărească spusă după o partidă eşuată pe malul lacului Belina.
O nouă rundă de discuţii va avea loc astăzi şi, este cam ultima şansă pentru ca proiectul de lege să ajungă, în forma iniţială sau modificată, în plenul Parlamentului.
Concesiile fiscale ar putea deschide o Cutie a Pandorei Statul român s-a pus singur cu capul pe ghilotină.
În 1999, prin OUG160, le-a acordat producătorilor de gaze naturale din apele mai adânci de 100 de metri avantajul de a fi exceptaţi de la orice fel de impozit şi taxe vamale. Cum toate acordurile petroliere s-au semnat după acea dată, abrogarea sau modificarea OUG160/1999, fără o negociere cu titularii de concesiuni, ar putea să trimită România direct la arbitrajul ICSID. Statul, însă, nu şi-a trasat ca obiectiv niciodată să modifice acest cadru fiscal pentru offshore.
În schimb, în 2013, în timpul guvernării Ponta, a supraimpozitat prin OG6 şi OG7 toată producţia de gaze naturale, motivând că decizia este una temporară, dar fără a face o distincţie clară între producţia de pe uscat şi cea din apele adânci. Iată că au trecut cinci ani, iar impozitele au rămas în vigoare, ignorându-se acea ordonanţă din 1999.
Cine răspunde de taxarea din sectorul energetic, de la miniştri de Finanţe şi până la deputaţi, ar fi trebuit din timp să ia măsuri pentru a negocia cadrul fiscal cu producătorii din Marea Neagră. Se ştia de multă vreme că ei vor dori să ia decizia de investiţie în această vară! Or, Iulian Iancu ce-a făcut? A amânat cât a putut de mult, cu regulamentul în mână, desigur, punerea în dezbaterea la Camera Deputaţilor a Legii Offshore.
A sperat într-o înţelegere last minute dar, aparent degeaba. Ceea ce este greşit, acum, este că statul ar putea la offshore să dea concesii pe bucăţi. Dacă tot s-a creat acest cadru fiscal, eliminarea acestor felii de fiscalitate ar putea să ne ducă în situaţia în care statul să nu ştie dacă ia procentul corect din aceste exploatări.
Da, este posibil ca cei care scot gaze naturale din Marea Neagră să nu facă iniţial un profit la fel de mare pe măsura celui obţinut din onshore.
Pe de altă parte, statul riscă să nu ştie dacă suma totală pe care o încasează este şi cea corectă, dacă ar fi avut un cadru fiscal predictibil.
Decât să elimine impozitul pe veniturile suplimentare, în proiectul de guvern semnat de fostul premier Mihai Tudose putea fi specificat că această suprataxă va fi aplicată de la un prag superior al preţului de producţie al gazului, luându-se în calcul o formulă de preţ care să aibă în componenţă atât cotaţiile de pe Piaţa Zilei Următoare din Baumgarten cât şi cele de pe bursele interne.
În loc să elimine impozitul de 0.5% pe cifra de afaceri, statul putea să acorde un credit fiscal pe profitul reinvestit în România, ca să atragem noi tehnologii şi investiţii în domeniu iar producătorul să se simtă stimulat să facă explorări şi în alte perimetre sau să mai sape încă o sondă, mărind astfel ciclul de exploatare.
Totul, evident, în urma unor negocieri serioase cu producătorii din Marea Neagră. Dacă ei se vor alege cu concesiile fiscale garantate de OUG160/1999 şi de proiectul Legii Offshore, atunci se va crea un cadru fiscal diferit între producţia de gaze de pe ţărm şi cea din Marea Neagră.
Practic, vom asista la paradoxul în care statul va crea o concurenţă neloială în cadrul aceleiaşi companii. Romgaz şi OMV-Petrom vor avea atât producţie onshore, cât şi offshore. Una va fi supraimpozitată, alta nu!
Devine mai mult decât evident că este nevoie apriori de o nouă lege a redevenţelor pentru că, dacă producţia offshore ar fi exceptată, statul va fi sub o presiune constantă ca să elimine suprataxarea veniturilor suplimentare obţinute după liberalizarea pieţei gazelor şi pentru producţia onshore, mai ales că dispoziţia legală ar fi trebuit să fie una temporară.
Cum confundă Liviu Dragnea semnificaţia tranzacţionării pe bursă a gazelor cu comercializarea lor Liviu Dragnea ori face o greşeală imensă, ori a pregătit un plan să adoarmă opinia publică atunci când spune că „este foarte important să punem în lege o cotă serioasă din gazele extrase din Marea Neagră care să fie vândută transparent pe piaţa din România”.
În legislaţie, deja este reglementat ca un procent din producţia de gaze internă să fie tranzacţionat pe bursa românească.
Din 2017, el a fost de 30%, din 2019 va urca la 50%.
Dar, oameni buni, una este tranzacţionarea pe bursă, alta este să dai o lege prin care să impui ca o parte din producţie să fie dirijată într-o anumită ţară, fie că este vândută pe bursă sau prin contracte bilaterale!
Numai pe vremea comunismului puteai să-i impui unui comerciant unde să-şi vândă marfa. În UE, principiul liberei circulaţii a bunurilor şi mărfurilor este sfânt! Statul are la îndemână, însă, instrumentul politicilor publice.
Ce nu s-a dezbătut foarte mult este decizia ANRM-ului dată la începutul anului prin care a revizuit, la cererea Curţii de Conturi, preţul de referinţă la care se percep redevenţele la producţia de gaze naturale.
Din patru variante posibile, ANRM a ales cea mai proastă soluţie: a corelat preţul de referinţă cu cotaţiile gazului natural de pe Piaţa Zilei Următoare (PZU) din hubul Baumgarten.
Situaţia stă în felul următor. Pe BRM, principala bursă românească, preţul gazului natural variază în jurul a 78 de lei/Mwh. El este ţinut în frâu, în acest moment, de prevederile OG7/2013. În Baumgarten, pe PZU, preţul este de 120 de lei/Mwh.
Adică, 50% din producţia de gaze naturale care este comercializată în România este vândută la 78 de lei, dar taxată ca şi când ar fi vândută la 120 de lei!
Dacă acest ecart se va păstra în anii următori, pe bursa internă se va putea comercializa gaz ieftin românesc care să ia drumul atât pieţei interne cât şi exportului iar pentru cantitatea de gaze vândută prin contracte bilaterale, producătorii vor căuta, aşa cum spune orice logică de afaceri, să o vândă la un preţ cât mai apropiat de cel de referinţă.
Va fi mai profitabil pentru producători să exporte gazul la un preţ mai mare în condiţiile în care vor trebui să achite taxe de tranzit, sau va fi mai profitabil să îl comercializeze în România la un preţ mai mic, dar fără a fi suprataxat?
Ce soluţii are la îndemână statul român pentru a reţine o cantitate cât mai mare din gazul din Marea Neagră Dacă statul nu vrea să-şi dea foc la valiză şi să facă praf piaţa de gaze natural din România, ar trebui să ia rapid patru decizii: deconectarea preţului de referinţă la care se calculează redevenţele de oscilaţiile PZU din Baumgarten şi conectarea lui la evoluţia de pe bursele româneşti adoptarea unei noi legi a redevenţelor, adaptată pentru realităţile din anii următori ai producţiei de gaze româneşti şi regândirea sistemului de taxare din domeniu, să fie unul unitar, nu unul făcut din bucăţi adaptarea ulterioară a OG7/2013, pentru a permite creşterea preţului de producţie şi a preîntâmpina situaţia ca, pe bursele româneşti, să se poată comercializa la un preţ artificial gaz ieftin pentru export adoptarea unui pachet de legi pentru a proteja consumatorul vulnerabil (între 20% şi 45% din populaţie) în sensul în care să primească ajutoare de încălzire şi să fie ocrotit de la creşterea preţului la gazele naturale
Ulterior, guvernanţii ar trebui să ia măsuri pentru a creşte consumul de gaze din România. UAT-urle ar putea să atragă fonduri europene pentru a construi centrale în cogenerare de înaltă eficienţă, aşa cum s-a întâmplat la Oradea şi să conecteze cât mai multe locuinţe la reţelele de gaze naturale. Transporturile, industriile intensive (metalurgie, sticlă, petrochimie) şi industriile uşoare ar trebui stimulate prin diverse iniţiative legislative să consume gaz românesc.
Ar trebui rezolvată cât mai repede situaţia combinatelor de la Oltchim şi Arpechim. E greu de crezut că statul român nu poate găsi un investitor serios. Un exemplu este şi Romgaz, al cărui acţionar majoritar este statul român. Cei de-acolo au de recuperat foarte mulţi bani de la Interagro. În schimbul unei părţi din datorie, ar putea să preia unul sau două din combinatele chimice care produc îngrăşăminte!
Pe de altă parte, de ce nu îi întreabă nimeni pe foştii directori de la Romgaz care au fost motivele pentru care nu au negociat o participaţie în perimetrul Neptun Deep, atunci când se putea?
De ce reprezentanţii minorităţilor şi ai statului erau ocupaţi sa dea gaz ieftin care era destinat pentru populaţie către unii consumatori industriali şi să prelungească contracte bilaterale fără licitaţie? Şi azi mai caută Curtea de Conturi acel prejudiciu!
Ce impact ar avea amânarea deciziei de a exploata gaze din Marea Neagră Perspectiva abandonării acestui proiect îi va pune serioase semne serioase de întrebare oricărui investitor străin care activează sau care ar fi vrut să intre pe piaţa românească.
Dacă Exxon, care negociază în medii politice complicate şi volatile prin toate colţurile lumii şi, după o investiţie consistentă doar în explorare, nu va reuşi să ajungă la un consens cu autorităţile româneşti, atunci, ce să mai spună cei de la Renault care aşteaptă de ani de zile autostrada Piteşti – Sibiu?!
Sau cei de la Continental, care mai au puţin şi se apucă ei să construiască aeroportul din Braşov? Acest brand de ţară pe care ni l-am creat, că atragem investitori străini doar pentru că avem forţă de muncă ieftină, s-ar putea să nu mai conteze.
Probabil că mulţi investitori, ale căror afaceri depind nu numai de stabilitatea fiscală şi de interacţiunea cu mediul politic ci şi de calitatea infrastructurii, îşi vor reconsidera planurile pentru România.
Vor privi şi cu mai mult scepticism ţara noastră iar singurii care se vor mai aventura să facă business pe plaiurile mioritice vor fi fondurile speculative care vor paria pe eşecul economic al ţării noastre.
Pe de altă parte, orice concesie acordată producătorilor din Marea Neagră, care seamănă mai mult a cadou şi depăşeşte limita rezonabilă de a stimula această investiţie complicată, costisitoare şi de interes strategic pentru statul român, nu numai că va deschide ditamai Cutia Pandorei, dar va fi pe cât de greu de explicat, pe atât de greu de digerat de electorat. Rezultatul dezbaterilor Legii Offshore va avea un impact şi asupra destinelor politice ale lui Liviu Dragnea şi Iulian Iancu, ei fiind cei care au purtat discuţiile din spatele uşilor închise ale birourilor de pe la Parlament cu cei de la Exxon, OMV-Petrom şi ceilalţi investitori.
Dacă înţelegerea nu va fi rezonabilă atât pentru ţara noastră cât şi pentru producători, cei doi ar trebui să dispară nu numai din politică, dar şi din viaţa publică, pentru totdeauna!
