de prof. Bakk Miklós, politolog
"Citesc șirul de comentarii pe marginea cazului de la Ditrău. În multitudinea textelor apar, în mod invariabil, câteva idei, îmbrăcate și reîmbrăcate cu niște “concepte de bază“ ca: separatism, izolaționism, enclavizare. Am impresia că majoritatea analiștilor, de altfel respectabili, par a nu reuși să abandoneze acest vocabular. Petre M. Iancu scrie, de exemplu, pentru DW-Focus că secuimea este „produsul cultural al mai multor izolări mutual agravante”, iar cea ce agravează această „autoizolarea milenară” este lipsa unei apărări eficiente a secuilor de „propaganda extremiştilor de la Budapesta”. Dan Tapalagă (în articolul De ce a prins discursul anti-migranți al lui Viktor Orban tocmai la Ditrău?) consideră și el că maghiarii din Harghita și Covasna trăiesc într-o „enclavizarea etnică”, nu vorbesc românește și cad pradă propagandei Budapestei. Mircea Morariu scrie „pe an ce trece, Harghita şi Covasna devin zone tot mai enclavizate” și presa care o consumă este în mâna unor patronate care „fac obligatoriu politica lui Orbán Viktor şi execută fără să clipească ordinele acestuia”. Fără a prelungi prea mult șirul exemplelor mai trebuie amintit „atelierul” LARICS care dezvoltă în mod științific (în cazul acesta: „geopolitic”) această viziune a „enclavizării” Secuimii și o amplifică atribuind acestei enclave un rol de „unealtă geopolitică” utilizată, la consens, de Rusia și Ungaria (aflate în cârdășie).
Mă consider o persoană cât de cât prezentă atât în discursul public românesc, cât și în cel secuiesc, ceea ce îmi dă curajul să spun că universul informațional în care trăiește un sat secuiesc nu este de loc mai unilateral, decât universul unui sat românesc oarecare.
Dacă vreau să înțeleg diagnoza distinșilor comentatori de mai sus, nu pot să spun altceva decât că, din punctul meu de vedere, toată această comentaristică a lor, mai sus citată, este și ea o „enclavizare”. Este o „enclavă mentală”, o paradigmă de interpretare care provine din necunoșterea Secuimii, din imposibilitatea digerării existenței unui teritoriu care nu poate fi integrat în viziunea prezentă, dominantă a patriei România, cel puțin cum aceasta este gândită în ultima sută de ani. Această paradigmă este una foarte productivă, exhibă „micii de la Odorhei”, imaginea vânzătorului care nu vrea să servească cu pâine pe cel care vorbește românește sau pe acei „teroriști” care doresc să arunce în aer cu bombe de petarde ideea de statalitate română.
Iar acum a descoperit, pe fundalul unui conflict economic și pe câteva Olguțe Vasilescu (fără mandate politice) ale satului care nu vor să vadă brutari singhalezi în Ditrău, cum primărița de la Craiova nu vroia să vadă muncitori unguri în zona ei.
Există, deci, și o „enclavă” a gândirii politice românești, o capcană mentală care vede Secuimea numai ca pământul unei ostilități sistemice la adresa statului român, unde numai grozăvii se întâmplă. O capcană mentală – viziune îngustată de complexe – care nu permite recunoașterea necesității și legitimității dialogului despre reformarea structurii constituționale și administrative ale statului român prin care s-ar putea ajunge la un alt „management” al diversității cultural-teritoriale a României. Schimbare care ar permite un alt mod de a vedea Secuimea."
