2009 Octombrie, Islamabad, Pakistan.
Îtr-o ţară încercată de războaie, lupte de clasă, la Sediul ONU, din capitală, Islamabad, explodează o bombă, rănind şi ucigând zeci de angajaţi ai acestei organizaţii.
2009 Octombrie, Dubai, Emiratele Arabe Unite.
O zi obişnuită, într-un spital luxos de neurochirurgie secţia de Terapie Intensivă. Monitoarele pîlpîie, personalul mişună în linişte, dar rapid, acordând serviciile de înaltă clasă pacienţilor internaţi. Printre membrii personalului şi subsemnata. La un moment dat în megafon aud rostindu-se numele meu cu rugămintea de a mă prezenta împreună cu medicul şef de secţie în Serviciul de Urgenţă. O bombă a explodat în Sediul ONU din Islamabad, unul din reprezentanţii ai acestui For fiind transportat cu elicopterul la Spitalul nostru.
Arsuri grave, răni cauzate de explozie îi acopereau tot corpul. Acţionăm cu profesionalismul cerut de Clinicile din Dubai, acordăm îngrijirile specifice. Situaţia revine la normal, rutina se reinstaurează.
O singură întrebare îmi rămânea, evident nerostită.Un cetăţean al unei ţări, arhicunoscute ca fiind una dintre cele mai sărace de pe mapamond, tratat în Dubai?
Nu am adresat întrebarea nimănui,dar ulterior după o perioadă mai lungă petrecută în acel colţ al lumii am reuşit să-mi răspund dar acest aspect nu este obiectul prezentei incursiuni în realităţile secolului XXI.
2012 Februarie,Uniunea Europeană, România de pretutindeni
,,Nămeţi,,-,,Cod portocaliu,,-,,Morţi,,-,,Zeci de mii de oameni blocaţi,,-,,Bătrîni neputincioşi şi înlăcrimaţi,,-,,Foame,,-,,Frică,
Urmăream siderată, neputincioasă, şocată situaţia dezastruoasă din sudul ţării noastre, cauzate de dezlănţuirea naturii ieşite parcă din minţi, bici alb căzut asupra spatelor gârbovite ale unor oameni greu încercaţi de multe decenii. Îmi ascundeam laşitatea sub lacrimi de compătimire.
Primesc o scrisoare prin poşta electronică de la o prietenă din Dubai, pakistaneză la origine, prin care mă înştiinţează că urmăreşte cu groază evenimentele din România şi mă asigură de tot sprijinul ei în caz că doresc să mă întorc în Dubai, dat fiind situaţia din ţara noastră.
Citeam scrisoarea, o reciteam, îmi curgeau lacrimile, dar de data asta de ruşinea şi durerea care încearcă pe oricine după o palmă trasă peste obraz. Cititorii sper că rezonează cu tâlcul scurtei mele istorisiri.
Cluj Napoca februarie 2012 Imola Urban, profesor
