De adevarul.ro
Vizualizare fotoFOTO VIDEO Casele din piatră, moştenirea Apusenilor
Comuna Ceru Băcăinţi, din judeţul Alba, este singura din ţară unde se mai găsesc locuinţe construite integral din piatră, de la fundaţie până la acoperiş. Chiar dacă localitatea este descrisă în dicţionarele de specialitate ca o zonă cu o arhitectură originală de veche tradiţie, nu există niciun plan de transformare a acesteia într-un muzeu în aer liber.
Aurel Giurgiu (75 de ani) este unul dintre puţinii meşteri pietrari de pe Valea Cerului, în zona de sud-vest a judeţului Alba. Şi acum locuieşte într-o casă ridicată de el, tot din piatră, în comuna Ceru Băcăinţi, pe culmile rotunjite şi pietroase ale Apusenilor Metaliferi. Nu mai ştie exact, dar crede că în toate cătunele comunei a construit zeci de case. „Nu ştiu precis, dar către 40 de case, apoi şuri, cocini (n.r. – coteţe)“, spune nea Aurel. Meşteşugul l-a prins de la maiştri veniţi din părţile Homorodului, cărora le-a fost ucenic încă din copilărie, dar şi de la saşi. „Am început ucenicia la 15 ani, mai întâi, fără bani pe lângă un meşter bătrân“, îşi aminteşte el.
„ŞANTIER DE LUCRU“ DE ALTĂDATĂ
Nea Aurel duce degetul arătător pe venele (linii albe) pietrelor de vale (pietre culese de pe valea pârâului Cer, care curge prin localitate) din zidul unei case din piatră, acum părăsită, şi începe să dezvăluie din tainele ştiinţei străvechi după care se clădesc astfel de locuinţe: „Pe asta, când o tai cu barosul, se rupe unde vrei“. Piatra de vale se regăseşte în fundaţiile tuturor locuinţelor din Ceru Băcăinţi, şi cele mai multe dintre acestea sunt construite din piatră.
Bătrânul descrie un „şantier de lucru“ din vremurile în care casele răsăreau una după alta. Dar, înainte de toate, spune el, din sacul pietrarului nu trebuia să lipsească obligatoriu ciocanul, barosul, dalta, mistria, sfoara, plumbul şi dragul de muncă. Meşterul trebuia să fie tot timpul cu ciocanul în mână, să ştie să aleagă cea mai bună piatră de vale, dar şi de râpă, adică piatra care provenea de pe versanţii munţilor. „La suprafaţă se punea piatră în colţuri, la vinclu se întindea sfoara, de la un capăt la altul, şi se ţinea cont să fie legătură bună între pietre“, explică nea Aurel. Cum ciment nu exista în acele vremuri, piatra se lega cu tină, un fel pastă din apă cu pământ galben şi pleavă (resturile de la măcinatul grâului şi al ovăzului).
VARA RĂCOARE, IARNA CALD
Pietrarul spune că, dacă lucrau după această metodă care garanta o locuinţă zdravănă, nici cei mai buni meşteri nu zideau într-o zi mai mult de un metru liniar. Lucru valabil şi pentru puţinii pietrari de astăzi. Altfel spus, un meşter bun ridica o casă din piatră de primăvara devreme, până toamna târziu. Din lemn se făceau doar grinzile şi bârnele care susţineau acoperişul. „La coperiş se foloseau lespezi late, care se aduceau din râpe, de pe pâraiele care adună apele din vârfurile cătunelor“, continuă Aurel Giurgiu.
Un astfel de acoperiş se putea pune doar pe locuinţele cu o singură cameră, întrucât structura de susţinere din lemn nu putea fi stabilă pentru o construcţie mai mare. Panta acoperişului era foarte puţin înclinată, pentru că lespezile de piatră erau fixate doar prin propria greutate. La sfârşitul lucrării, gazda arunca pe acoperiş câteva găleţi cu apă ca să se asigure că ploaia nu se va infiltra printre lespezi, situaţie în care ar fi fost afectată structura de rezistenţă.
În vorbă intră şi moş Sabin, proprietarul unei case din comună cu ziduri din piatră de „Cer“ şi acoperiş din lespezi de râpă. „Până acum, nu m-a plouat niciodată! Şi e ridicată de peste 100 de ani. Zidurile au o grosime de 67 de ţante (n.r. – centimetri). N-am simţit iarna frig, dar nici vara căldură“, spune moş Sabin. Aurel Giurgiu îl susţine şi explică şi de ce casele din piatră sunt mai bune: „Au viaţă lungă, sunt rezistente. Important este să aibă acoperişul bun, să nu intre ploaia“. Case precum cea a lui moş Sabin, cu acoperiş din lespezi de piatră, s unt tot mai puţine la Băcăinţi. Una a fost dărâmată la sfârşitul anului trecut. Din „fortăreaţa“ de piatră au mai rămas doar părţi din zidurile şurii.
„POVARA“ VECHILOR CASE
Aurel Giurgiu recunoaşte că este martor la un măcel al identităţii Cerului. Costumele populare s-au pierdut, limba populară s-a schimbat. Singura tradiţie greu de detronat părea să fie aceasta a caselor simple, ţărăneşti, din piatră. În loc să fie o carte de vizită a locului, acum, parcă lumea vrea să scape de „povara“ locuinţelor vechi.
„Mi-e dor să adun piatră din râu sau din râpă şi să o sortez după forme şi după mărimi şi apoi să-mi pun priceperea la contribuţie, ca să ridic o casă din piatră. În tinereţea mea, era o întrecere între meşteri, care face casa mai frumoasă, mai bine închegată şi mai aspectuoasă. Acum, la 75 de ani, m-au cam lăsat puterile“, mărturiseşte meşterul.
Comuna celor care trăiesc din piatră seacă
De cum intri în „Cer“, de-a lungul văii pârâului cu acelaşi nume, răsar ici şi colo grămăjoare din piatră, numite „momâie“ în limbajul locului, care-şi aşteaptă cumpărătorii. Este comuna oamenilor care ştiu să trăiască din piatră seacă. Şi aşa au vieţuit de secole. Valea Cerului este străjuită pe stânga şi pe dreapta de casele vechi de peste 100 de ani, ridicate de meşterii locului din felii înguste de piatră de râu, dar şi de râpă. Şi nu este vorba doar despre case, ci şi despre garduri, şuri şi grajduri, chiar şi coteţe. Multe dintre ele sunt şi acum netencuite.
MEŞTERII, TOT MAI PUŢINI
Peste 90% din casele comunei Ceru Băcăinţi sunt ridicate din piatră de pe Valea Cerului sau de pe versanţii Apusenilor Metaliferi. Unele sunt încă locuite, altele zac abandonate în pragul dispariţiei. Depopularea masivă şi părăsirea locuinţelor a făcut ca acestea să se degradeze ireversibil şi, odată cu ele, să se stingă şi o parte din patrimoniul zonei.
Oamenii din Ceru Băcăinţi îşi mai construiesc şi în 2014 case şi ziduri de împrejmuire din piatră. Metoda este aceeaşi folosită acum sute de ani de strămoşii lor. Meşterii pietrari ai Cerului sunt tot mai puţini şi toţi trecuţi bine de 60 de ani, iar tinerii nu par tentaţi să se „lupte“ cu piatra. Este şi motivul pentru care, după 1989, au răsărit şi case din cărămidă sau din alte materiale de construcţie moderne.
VÂNDUTE, PIATRĂ CU PIATRĂ
Datele Primăriei arată că în comună mai sunt locuite 170 de case din piatră. În total, ar mai fi în picioare în jur de 250. Deocamdată, nu există un plan concret de transformare a comunei într-un muzeu în aer liber. Primarul comunei, Remus Giurgiu, susţine că, deşi şi-ar dori acest lucru, nu dispune de fondurile necesare. Între timp, materialul din structura caselor este tentant pentru cei care-şi ridică sau îşi plachează case cu piatră de Ceru Băcăinţi. O grămăjoară de piatră se vinde cu aproximativ 200 de lei, ceea ce înseamnă, la un calcul rapid, că piatra unei singure case poate valora câteva mii de lei.
Arhitectură medievală
Zona Ceru Băcăinţi este descrisă în Dicţionarul de Artă Populară ca o „microzonă etnografică de un deosebit interes pentru originala arhitectură de piatră de veche tradiţie“. Unicitatea caselor de piatră din Ceru Băcăinţi este confirmată şi de cercetătorul Toma Goronea, de la Universitatea „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia.
„Fondul arhitectural din zona Ceru Băcăinţi pare că a încremenit undeva, în veacurile Evului Mediu. Materialele utilizate, tehnicile de lucru folosite şi mai cu seamă uneltele sunt aceleaşi cu cele întâlnite în mediul rural al veacurilor IX-XI. Forma şi utilitatea ciocanului de piatră de atunci, a securii şi a bardei nu au cunoscut modificări esenţiale. Aici s-a construit, de-a lungul timpului, cu aceleaşi unelte şi cu aceleaşi materiale, iar «meşterul» nu a evoluat“, arată conferenţiarul doctor Toma Goronea, autor al unei lucrări despre locuinţele tradiţionale din această zonă. Chiar şi organizarea gospodăriei în general, şi a casei şi a anexelor, în particular, dovedeşte un conservatorism de excepţie în această zonă.
„Acest conservatorism îşi găseşte o utilitate şi în contextul deosebit al formelor de relief şi al peisajului excepţional, dar şi al vieţii de zi cu zi marcate de specificul agro-pastoral, încă în mare parte nealterat. În acest areal, atât cu fond arhitectural, cât şi de relief, omul modern se simte întors în urmă cu câteva secole, deşi tumultul vieţii contemporane se află în imediata vecinătate“, completează cercetătorul Toma Goronea. (Text scris de Nicu Neag)
Acest reportaj a apărut în „Weekend Adevărul“, vineri, 2 mai.
