aprilie 2013
Materialul include rezultate ale analizelor social-economice și demografice prezentate în cadrul CONREG, folosind cadrul unui studiu anterior, publicat de unul dintre membrii Consiliului (Dumitru Sandu, 2011). A fost convertită o analiză de date într-un material de fundamentare a unor politici (policy paper), adresat cititorilor interesați de fundamentele folosite de CONREG pentru proiectarea configurației regionalizării administrative. Prin conținut, textul este complementar analizelor CONREG din martie 2013 (Raportul 1), cu accent pe aspectele urbanistice, geografice sau strict regionale din primul Raport de Progres.
Sinteza
”…nu poţi rămâne la o formă învechită, încremenită, numai de dragul tradiţiei, din respect pentru tot ce e vechi. Păstrezi (în reorganizarea administrativ-teritorială – n.n.) din tradiţie tot ce se poate păstra. Dar nici nu se cade să dărâmi doar de dragul dărâmării; ci trebuie să procedezi, cu hotărâre şi curaj, la acele schimbări care ţi se impun de către nevoile reale ale vieţii, păstrând cumpănire şi prudenţă.” (Henri H. Stahl, 1969).
Materialul prezintă fundamente social-economice și demografice ale regionalizării administrative a României, în varianta 2013. Alegerea variantei de regionalizare adecvată sistemului administrativ al țării se face în funcție de patru premise legate de:
a) problemele majore care trebuie rezolvate prin noua reformă administrativ-teritorială, sub aspectul disparităților și coeziunii teritoriale,
b) grupările teritoriale de similitudine social-economică și culturală,
c) cunoașterea fluxurilor majore care structurează configurațiile regionale și
d) cerințele recunoscute la nivel european pentru o proiectare eficientă a regiunilor de rang 2 (NUTS 2) cu statut administrativ.
Există patru premise ale fundamentării social-economice a regionalizării din 2013:
Natura și dinamica disparităților de dezvoltare,
Grupările de județe similare și/sau complementare sub aspect socio-economic și cultural,
Fluxurile de persoane (de tip migrație internă, de durată), indicative pentru configurațiile funcționale existente în teritoriu,
Criterii de bună practică în evaluarea unei regionalizări optime pentru dezvoltare la nivel european.
O metaforă utilă – regionalizarea ca joc de șah.
Configurația spațială a regiunilor este echivalentul tablei pe care sunt puse piesele de șah iar regulile de construcție instituțională pentru practica administrativă sunt echivalentul celor de joc efectiv. Evident, nu trebuie să îți faci iluzia că dacă vei proiecta bine spațiile regionale succesul este asigurat. Vor conta foarte mult și regulile de joc, respectiv instituțiile, și competențele jucătorilor, socializarea lor în respectarea regulilor și în gândirea regională. Analogia nu trebuie luată mecanic, însă. Tabla de șah, respectiv configurația regională, nu este la fel în toate țările. Ea trebuie proiectată în raport cu reguli generale de bună practică (EC 2003, EUROSTAT 2010, Jordan 2003) dar și funcție de context, de problemele legate de disparitățile regionale și de deficit de subsidiaritate. Nici tabla de joc și nici regulile de aplicat pentru cazul dezvoltării regionale nu au șanse să fie optime, de folosință îndelungată, decât dacă sunt rezultatul proiectării și al susținerii multiple – din partea experților, a populației, a oamenilor politici de orientare democratică. Este fundamental ca regulile de pornire să includă și mecanisme de prevenire a riscurilor. Configurația spațială a regiunilor administrative contează semnificativ pentru șansele regionalizării 2013 din România, sub aspectul șanselor de funcționalitate, subsidiaritate și competitivitate regională. Ținta ”jocului de șah” al regionalizării este realizarea coeziunii teritoriale, cu fațetele ei de reducere a disparităților intra- și inter-regionale și de sporire a competitivității unităților teritoriale. Pentru o regionalizare optimă, toate aceste trei ținte depind de configurațiile spațiale și de proiectarea instituțională. Cât anume condiționează proiectarea spațiilor regionale și cât matricea lor instituțională de funcționare este greu de spus. Probabil că mai mult cântărește aspectul instituțional. Ambele, însă, şi conturul de regiune și instituțiile regionale, contează în mod semnificativ. Matricea spațială a regionalizării trebuie astfel concepută încât să faciliteze adoptarea unor strategii multiple pentru dezvoltare: subsidiaritate, integrare și specializare funcțională, promovarea mediilor inovative, a clusterelor (Shearmur, 2011) etc. Odată adoptată, regionalizarea administrativă va fi tot atât de eficientă, pe cât de bine concepute vor fi regulile jocului și pe cât de bogați sau apți de îmbogățire vor fi principalii actori ai procesului: instituțiile administrative, firmele economice, populația, experții în capital uman, social și cultural.
Raport de progres 2_CONREG
Copyright © 2013 Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice. Toate drepturile rezervate
Fundamentele procesului actual de regionalizare în Romȃnia
Denumirea conceptului de regiune vine de la cuvântul „regere” care înseamnă a stăpâni, a diviza. E. Reclus (1885, 1887) îl definea ca un spaţiu care serveşte ca bază pentru divizarea administrativă a statelor-naţiuni (Bailly, 1998). Plecând de la regiunile naturale, la regiunile omogene, istorice, culturale, s-a ajuns la regiunea funcţională, inclusă ulterior în teoria spaţială (Isard, 1956; Boudeville, 1972; Paelinck, 1985; Polese, 1994) şi în dezvoltarea regională, inclusiv creşterea economică.
Copyright © 2013 Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice. Toate drepturile rezervate
Fundamentele procesului actual de regionalizare în Romȃnia
http://regionalizare.mdrap.ro/2013/04/21/fundamentele-procesului-actual-de-regionalizare-in-romania/
Regiunea – concept în actualitate
Denumirea conceptului de regiune vine de la cuvântul „regere” care înseamnă a stăpâni, a diviza. E. Reclus (1885, 1887) îl definea ca un spaţiu care serveşte ca bază pentru divizarea administrativă a statelor-naţiuni (Bailly, 1998). Plecând de la regiunile naturale, la regiunile omogene, istorice, culturale, s-a ajuns la regiunea funcţională, inclusă ulterior în teoria spaţială (Isard, 1956; Boudeville, 1972; Paelinck, 1985; Polese, 1994) şi în dezvoltarea regională, inclusiv creşterea economică.
Teoria polilor de creştere, fundamentată în anii ’50, a realizat legătura dintre dezvoltarea oraşelor şi regiunilor, polul de creştere fiind privit ca o unitate economică în măsură să inducă schimbări structurale regionale, regăsite în rata creşterii şi în creşterea producţiei regionale.
Într-un secol, evoluţia conceptului de regiune a condus la înţelegerea faptului că în spatele acestui cuvânt des folosit, de multe ori excesiv, se află o realitate geografică, economică, umană, culturală şi istorică.
Relativitatea noţiunii de regiune depinde de scara de raportare, de aceea geometria variabilă a termenului a determinat numeroase contestări, mai ales în anii ’70 şi ’80, fiind propuse alte concepte, precum zona, spaţiul funcţional, spaţiul macrofuncţional (Ianoş, 1987).
Din aceeaşi perioadă datează o nouă revigorare a preocupărilor privind conceptul de regiune, legat de dezvoltarea regională. Trecând prin mai multe faze de evoluţie, inclusiv prin cea de regiune-sistem şi de regiune de dezvoltare, regiunea ajunge să fie considerată ca noţiunea operaţională cea mai adaptată unei perioade în care statul pierde din importanţă, prin globalizare.
Aceasta a condus la aserţiunea că lumea de astăzi nu mai este o lume a statelor, ci a regiunilor, de unde şi ideea de fragmentare a Europei în regiuni şi considerarea acestora ca bază a cooperării continentale. În acelaşi timp, regiunea poate fi un cadru de analiză şi de dezvoltare diferenţiată pentru reducerea inegalităţilor la nivelul unui stat sau a unei părţi din continentul european.
Noua geografie economică, dezvoltată după anul 1990 şi confirmată de raportul Băncii Mondiale în 2009, arată că eficienţa economică depinde de aglomeraţii (Krugman, 1995; Fujita şi alţii, 1999; World Development Report, 2009), de regiunile foarte dezvoltate care concentrează producţia. În acest context, regiunile bogate le-ar putea ajuta pe cele sărace să se dezvolte? M. Storper (2011) pune această întrebare referindu-se la faptul că alături de eficienţa economică trebuie adăugată şi justiţia socială şi că unele „locuri” trebuie să le ajute pe altele.
Relaţia dintre coeziunea teritorială şi dezvoltarea regională este complexă, în ciuda unei aparente simplităţi: nu este vorba în totalitate de o relaţie de subordonare, ci mai degrabă de o relaţie cu caracter reciproc, în care conceptul de regiune este fundamental. Spre deosebire de conceptul de dezvoltare regională, conturat de-a lungul mai multor decenii, conceptul de coeziune teritorială este relativ nou, inițial având doar conotație social-economică. Ulterior acest concept s-a extins la nivel teritorial, ca urmare a faptului că nu se poate vorbi doar de relaţii armonioase între ramurile economice şi categoriile sociale, ci şi între acestea, comunităţile umane şi spaţiul în care trăiesc. Or, într-un astfel de context, pentru a realiza un demers congruent cu ceea ce se aşteaptă în plan academic pentru descifrarea mecanismelor care guvernează dezvoltarea teritorială, nu se poate face abstracţie de conceptul de regiune. Acesta oferă un cadru care, beneficiind de avantajele descentralizării, poate susţine o mai puternică dezvoltare endogenă (Christofakis, 2001).
În general, se acceptă că regiunea este un spaţiu vast (diviziunea teritorială cea mai mare într-un stat, după E. Juillard, 1966), cu multe subspaţii / subregiuni plasate pe diferite niveluri de dezvoltare.
Politica de coeziune europeană şi fondurile structurale, ca principal instrument, contribuie la schimbări teritoriale importante, prin politicile regionale.
Regiunea rămâne, în acest context, un concept de bază, la nivelul căruia poate fi promovată atât competiţia, cât şi cooperarea la scară europeană (Sellar şi Mc Even, 2011).
Dezvoltarea teritorială europeană traversează o perioadă de tranziţie între două perioade de planificare financiară: 2007-2013 şi 2014-2020. Această perioadă este de analiză critică a acţiunilor deja realizate şi de anticipare a unor schimbări ce ar putea oferi soluţii adecvate pentru ieşirea din criză şi implementarea unor acţiuni mult mai bine centrate pe rezultate.
Numeroase documente, politici şi instrumente au fost concepute drept suport pentru a anticipa perioada cuprinsă între 2014-2020, cele mai importante fiind Strategia Europa 2020, Politica de Coeziune , Contractul de Parteneriat.
Pentru realizarea unei Europe unite, în care coeziunea teritorială să fie dominanta principală, dezvoltarea regională reprezintă unul dintre cele mai importante obiective. Întreaga experienţă acumulată de ţările din Uniunea Europeană, inclusiv de România, în acest domeniu a demonstrat că o mai bună distribuţie teritorială a resurselor, alături de o valorificare superioară a complexului de elemente potenţiale, existente la nivel local sau supralocal, devin factori de creştere economică şi de echitate socială.
Multă vreme s-a discutat despre dezvoltarea armonioasă a tuturor regiunilor unui stat, luând în considerare dezvoltarea echilibrată a acestora. O astfel de dezvoltare presupunea, în principal, atingerea unor parametri legați de dezvoltarea industriei și de utilizarea integrală a potențialului uman excedentar din aceste regiuni. Coeziunea teritorială este, însă, un concept mult mai productiv și cuprinzător decât dezvoltarea echilibrată sau armonioasă, incluzând elemente care țin de coerență și sinergie teritorială.
Concluzia este că regiunea a fost şi rămâne un cadru nu numai pentru dezbaterile teoretice, ci şi un cadru administrativ, adoptat de foarte multe ţări la nivel european pentru a măsura disparităţile teritoriale și pentru a organiza mai bine teritoriul de la nivel sub-naţional. Rezultatele obţinute, utilizând regiunea ca instrument pentru realizarea coeziunii teritoriale, demonstrează capacitatea acesteia de a asigura o reală dezvoltare a statului respectiv.
Descarca PDF Raport CONREG I final
Copyright © 2013 Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice. Toate drepturile rezervate
