M-am născut întîmplător maghiar, așa cum tu, cel care citești, tot întîmplător te-ai născut de o anumită nație. Nu, la naștere n-am plîns cu diacriticele alea multe ale maghiarilor. Doar primele cuvinte, alea inteligibile, le-am spus în maghiară. Și am fost crescut de niște maghiari, familia, de la care am învățat primele lucruri în viață.
Mult mai tîrziu am aflat că mai sînt și alte nații. Și ele cu tradițiile, limba proprie. Interesant cum pe mine, copil, nu m-a deranjat asta. Chiar am încercat să învăț limba lor, să mă obișnuiesc cu tradițiile lor, cu felul lor de a fi.
Doar primele cuvinte, alea inteligibile, le-am spus în maghiară. Și am fost crescut de niște maghiari, familia, de la care am învățat primele lucruri în viață.
Mult mai tîrziu am aflat că mai sînt și alte nații. Și ele cu tradițiile, limba proprie. Interesant cum pe mine, copil, nu m-a deranjat asta. Chiar am încercat să învăț limba lor, să mă obișnuiesc cu tradițiile lor, cu felul lor de a fi.
Mai tîrziu am aflat că aparțin unei nații, nația maghiară. Nu m-a făcut mîndru, nu m-a decepționat; am luat la cunoștință. Așa cum am aflat că alții aparțin de altă nație. În ce m-a schimbat asta? Nimic. Doar că mă interesa mai mult nația mea, istoria ei, defectele ei ( de ce nu? ), dar fără să simt că celelalte nații m-ar deranja, ar fi mai bune sau mai rele. Am aflat că există și alte tipuri de oameni; negri, galbeni, roșii... ”Foarte frumos!”-gîndeam. Diversitatea e frumoasă.
Și am crescut. Am trecut prin școală, facultate, armată, loc de muncă. Și vedeam cum încet, încetuc, e o problemă.
Degeaba am învățat o altă limbă, care a devenit ca o a doua limbă maternă, e o problemă cu mine. Nu atît cu mine ci cu nația mea. La fel, am văzut că e o problemă și cu celelalte nații. Pentru că asta conta; nația.
”Nația ta a făcut...” Păi, nene; eu sînt eu, care ”M-am născut întîmplător maghiar...”
Tu asta vezi la mine? Nimic mai mult? Chiar deranjez? Ți-am făcut ceva rău? Eu personal? Atunci de ce mă urăști? De ce mă suspectezi?
”Vrei Ardealul!” Nu zău? Dar dacă aici m-am născut, aici am mormintele bunicilor, străbunicilor, oare chiar nu-i al meu? Ce să-l mai vreau? Sînt ”titular pe post”.
Ai și tu mormintele străbunilor tăi aici? Foarte bine. Încap. Ce frumos că ne întîlnim la cimitir și ne salutăm! Ei sînt împăcați că se odihnesc unul lîngă altul. Așa vom sta și noi.
Atunci de ce să nu ne înțelegem bine și cît trăim? Uite! Eu îți întind mîna. Hai să ne strîngem mîinile, să discutăm ca niște oameni.
...Nu-i mai simplu? Știu; n-avem aceeași nație, dar asta contează? Omule!
Eu cam asta îmi doresc de ”Ziua tuturor maghiarilor de pretutindeni”. Să fie odată înțelegere, să fie odată pace, să fie odată consens, să construim ceva împreună, nu negînd istoria ci trăgînd învățăminte din greșelile conaționalilor noștri.
”Om să fii, că restul vine de la sine.”Erdős János
