Foto: Guliver Getty Images
M-am reîntors în România, după ce am trăit 10 ani în Canada, unde am plecat din motivele pe care le-am expus aici. Nu am să detaliez motivele care m-au făcut să ma întorc, însă recent un prieten m-a întrebat care a fost lucrul care m-a impresionat prima data când am ajuns în Canada. Nu am știut ce să-i răspund pe moment, dar mi-am adus aminte mai târziu. A fost un plic de hârtie pe care l-am primit în poștă în primele zile după sosire, de culoare maronie, pe care era inscripționat discret următorul mesaj: acest plic este realizat 60% din hârtie reciclată. M-a surprins simplitatea bunului simț de a recicla o resursă reutilizabilă pentru un banal obiect precum un plic. A fost și primul meu contact real, cuantificabil, cu reciclarea.
Ce vreau să spun e că nu pot trece peste faptul că nu mai reciclez de când m-am întors din Canada, din simplul motiv că nu există infrastructura necesară (asta, cel puțin la Târgu Mureș, unde locuiesc; nu cunosc situația altor orașe). Paradoxal, și probabil ca un semn al involuției, acum 3-4 ani, când am fost aici ultima dată în vacanță, în scara blocului exista o pubelă cu 4 capete pentru reciclare selectivă, dar acum nu mai există. Ce există, în schimb, sunt ghene în care se arunca totul la comun, care apoi sunt răvășite și gunoiul împrăștiat pe toată strada de „fauna umană" urbană care mișună printre blocuri, mașini, tobogane (dar despre asta, în episodul următor). În zadar am adunat reciclabilele separat, într-un sac, că… n-am avut unde să le arunc, decât… la ghenă, la grămada cu gunoiul menajer.
Îți recomandăm
Nu vreau să spun că în România nu există oameni care reciclează, care probabil au contract cu firme de reciclare sau care își iau frumos punguța cu reciclabile și se duc cu ea la centre de reciclare. Nu spun că nu se reciclează la unități comerciale sau instituții. Ce vreau să spun e că reciclarea se face cu adevărat când fiecare unitate rezidențiala are o opțiune facilă, la îndemână, de a recicla.
Într-o eră a timpului insuficient, a vieții în viteză, dar petrecută blocați în trafic, reciclarea selectivă în mediul rezidențial e o corvoadă pe care mulți nu sunt dispuși să o accepte. Cu reciclarea selectivă, alternativele sunt fie să ai cinci pubele în casă (menajer, hârtie, plastic, sticla, metal… unde sa le pui pe toate!?) sau sa aduni tot ce e reciclabil, la grămadă, ca apoi sa stai 10 minute în fața pubelei selective, sa iei la mana fiecare bucată, și să o bagi cu mânuța în gaura corespunzătoare? Asta... când? După ce ai stat o ora în trafic venind de la job, o oră la supermarket, și încă o vreme pe la grădiniță sau școală să-ți ridici copiii de care trebuie să te ocupi când ajungi în sfârșit acasă? Asta la o națiune care nu a fost niciodată obișnuită cu reciclarea? Oublie ça, cum s-ar zice în Quebec.
Pe lângă educație, pentru a funcționa, recilarea trebuie să fie facilă, accesibilă, ușor de realizat pentru toți cetățenii. De aceea, cred că reciclarea selectivă în mediul rezidențial nu ar funcționa la parametrii acceptabili, chiar și dacă ar exista infrastructura necesară.
Curba de învățare și efortul ar fi prea mari și ar însemna sărirea primei etape, cea de a recicla pur și simplu. E ca și cum ai alerga înainte de a ști să mergi. Nu e practic, pur și simplu.
La 23 de ani, am plecat din România după ce am pus un pariu cu mine însumi: „Dacă în 10 ani ăștia reușesc totuși să facă o autostradă, să fie pierderea mea!”
2018-02-02
(Foto: Facebook/PeUndeMerg.ro)
„Acum, că suntem în UE, o să fie bine. O să intre euro, o să avem salarii ca-n Germania şi n-o să mai fie corupţie. O să avem autostrăzi şi n-am să-mi mai risc viaţa pe serpentine. Bine, pun pariu că n-au să facă ăştia autostrăzi nici peste 10 ani! O să îmbătrânesc aici aşteptând modernizare. Dacă, totuşi, se vor face autostrăzi şi eu plec, atunci să fie pierderea mea”.
Aşa gândeam în 2008, în timp ce conduceam (mult) pe drumurile patriei, purtat de job, atunci când dezbăteam, cu mine însumi, dacă să plec sau nu din România. Iar cum la 23 de ani poţi lua decizii chiar şi pe bază de pariuri pe autostrăzi imaginare, am plecat.
Acum, de ce să mai scriu ceva, că eu nu mai am dreptul...
Am fugit, am abandonat în urmă cu 10 ani. Ce drept am eu să-mi dau cu părerea despre România, când eu nu plătesc taxe acolo, când eu nu contribui la bunăstarea colectivă? O să zică lumea: „Uite și la ăsta cum își dă cu părerea, din Canada... Latră și face pe moralistul de pe altă parte a lumii. Vino aici și contribuie, pune umărul, fă ceva... nu sta și dicta instrucțiuni, nu emite directive şi păreri!” Și nu ar greși deloc spunând aşa. E adevărat. M-am smuls din corpul țării. M-am rupt din întreg. Ce țara a născut, a hrănit, a școlit, a... creat (prin sacrificul părinților și al societății), a dispărut. Pe când mi-a venit rândul să produc și eu pentru societate, m-am dus. Mă puteţi considera un laș. Îi puteţi considera la fel şi pe ceilalți români care „au tăiat-o”. Dar un lucru rămâne cert: nu mai suntem acolo.
Cu fiecare tânăr care părăsește țara, România pierde o mică unitate de producție. România își pierde ramurile și rodul. Când un tânăr părăsește România, toată România pierde. Pierd universităţile, colegiile şi școlile profesionale, pierd profesorii și cadrele didactice care rămân fără obiectul muncii. Când un tânăr părăsește România pierd constructorii (și toate industriile conexe cu angajații aferenți) care nu mai au pentru cine construi, pierd băncile (și angajaţii lor), care vor acorda mai puține credite, pierde comerțul de bunuri şi servicii (cu toate ramificațiile implicite). Când un tânăr părăsește România, pierde bugetul de stat (cu mai puţini bani pentru pensii, sănătate, infrastructură.) Când un tânăr părăsește România, pierde societatea prin dispariţia unui individ unic, care contribuia la diversitea biologică, civică, culturală a fibrei sociale. Când un tânăr părăseşte România, pierd părinții lui care rămân singuri. Pierd frații, surorile, nepoții și bunicii; pierd prietenii și apropiații. Pierde tânărul care-şi părăseşte țara. Își pierde identitatea, își pierde cursul firesc al evoluției în mediul originar, natal. Își pierde privilegiul de a-și lăsa urmași în locul de unde s-a ivit, iar când copiii tânărului se nasc în altă țară, din nou, pierde România. Când un tânăr român își părăsește țara, toată România pierde.
Nu sufăr, totuși, de vreo supraapreciere a sinelui să cred că România a pierdut mare lucru din pricina plecării mele. Dar a pierdut, cu siguranţă, un medic, sau mai mulţi. A pierdut copii care-au crescut să îmbogățească alte ţări. România a pierdut idei, păreri, povești şi caractere; România a pierdut figuri, zâmbete; a pierdut miez. România pierde masiv fibră.
Au trecut zece ani iar, cu mici excepţii, autostrăzile sunt tot imaginare. Am câştigat pariul făcut cu mine, dar nu ştiu dacă eu am câştigat. Nu cred că poţi câştiga în totalitate atunci când îţi părăseşti ţara. Indiferent de cât de mult câştigi – şi poţi câştiga enorm, de la intersecţia cu oameni şi culturi diferite, la experimentarea altor obiceiuri şi tipuri de organizare socială, până la bunăstare materială, confort, (şi autostrăzi)... posibilităţile de lărgire a orizonturile sunt imense – inevitabil, însă, pierzi ceva atunci când te separi de mediul în care ai crescut. O parte din tine rămâne ancorată acolo. Simţi cum te trage, cum te strânge, cum te atenţionează atunci când te îndepărtezi, când întinzi prea mult lanţul. Dar şi eu am încercat să ţin, cu dinţii, de legătura cu România. E un joc la care, însă, inevitabil pierzi; rămâi în urmă de România.
