De vreo trei zile mă bate gândul să scriu. Mă sucesc, mă învârtesc, am ideile în cap. Am ajuns aproape să spun cuvintele în somn. Apoi mă întorc. La ce naiba să scriu? În fond, e un articol despre români şi vreau să-l public pe o platformă care are drept reclamă: ”Numai despre maghiari în limba română”. Cine naiba o să-l citească? Şi totuşi..., cuvintele se aştern grăbite, cerându-şi dreptul la viaţă.
Fără să-mi fi propus vreodată asta, acum câteva zile am ajuns la Biharkeresztes, o localitate din Ungaria, situată la şase-şapte kilometri de Vama Borş.
– Haideţi să ne vedeţi casa!, ne-au îndemnat noii noştri prieteni.
Pe Ani şi Barbu, doi soţi cu vreo zece ani mai tineri ca noi, i-am cunoscut în Băile Felix. În bazinul cu apă termală sau la restaurant e imposibil să nu legi vorbe cu cei de alături, mai cu seamă când ai ales să mergi la început de martie, pe o vreme răcoroasă când nu se prea înghesuie lumea să vină la tratament.
– Casa voastră!! Păi nu ne-aţi spus că sunteţi din Oradea? Nu mergem, am jurat că ne ţinem de tratament. Dacă ieşim, avem mulţi prieteni în oraş şi n-o să mai facem nici o procedură.
– Suntem din Oradea. Însă acum locuim în Ungaria, în Biharkeresztes, un mic orăşel.
– Aţi găsit de lucru acolo?, i-am întrebat, cu o doză de naivitate în glas care i-a făcut să râdă.
-– Ha, ha, ha! Nu. Muncim în Oradea dar locuim dincolo de graniţă.
Auzisem câte ceva despre românii care locuiesc într-o ţară şi muncesc în cealaltă dar mi s-a părut o poveste. Nu cunoscusem niciunul care să aibă casă în Ungaria şi să lucreze în România. Muream de curiozitate. L-am înghiontit pe Virgi să acceptăm invitaţia.
– Bine, mergem, dar stăm numai de o cafea, a cedat dragul meu soţ. Femeia asta ar face orice să scape de proceduri, de tratamente. Dar dacă o las de capul ei şi nu le face, o să se vaite iar de şale când ajungem acasă, a ţinut să completeze.
Eu eram „femeia asta”. Şi da, avea dreptate, bazinul cu apă termală îmi plăcea la nebunie dar mă scoteau din sărite restul tratamentelor. Aşa că invitaţia la o cafea, în casa de dincolo de graniţă, mi s-a părut o pauză binevenită. Plus că mă rodea curiozitatea. Cum era oare să fii român sadea şi să alegi să trăieşti în ţara ungurilor? Despre frica românilor că ungurii de dincolo de graniţă dau năvală în Ardeal să ne fure pământurile auzisem, dar de năvala românilor în Ungaria prea puţin.
„Oare ungurilor nu le este frică de românii care le cotropesc pământul strămoşesc, chiar şi prin cumpărare?”
– Cum se desfăşoară o zi din viaţa voastră? –, i-am întrebat, în drum către graniţă.
– Firesc. Ca oricare altă zi, dacă am locui în România. Ne trezim la şase dimineaţa, facem un duş fierbinte şi ne pregătim de slujbă. Noi ne bem cafeaua pe terasă vara sau în living iarna în vreme ce copiii iau un mic dejun frugal. Apoi pornim către Oradea. Sunt cam 15 kilometri din poartă până la serviciu. Pe la 7,30 ne suim în maşină şi în 30 de minute suntem la birou, trecând pe la şcoala copiilor ca să-i lăsăm. La 16,00 pornim înapoi către casă.
–Da’ copiii? Ei termină mai repede decât voi. Cum ajung acasă, vă aşteaptă?
– Nu. Sunt microbuze din Biharkeresztes către Oradea şi înapoi, puse la dispoziţie de Primăria Oradea. Au şi pistă de biciclete neîntreruptă din Oradea până dincolo de oraşul nostru, cam 40 km. Nu-i lăsăm cu bicicleta încă, sunt prea mici.
– Dar în vamă... Nu-i greu să staţi la controlul vamal de două ori pe zi?
– Uite, ajungem acum. O să vedeţi şi voi cum este!
Într-adevăr, ne apropiam de Vama Borş. Noi, cuminţi, ne pregătisem deja cărţile de identitate. Amicii noştri din spate nu schiţaseră nici un gest. „Hmm, mă miram în sinea mea, ăştia n-au de gând să respecte regulile?” Vameşii români nici nu ne-au băgat în seamă, am trecut pe lângă ei ca şi cum nici n-ar fi fost acolo.
– Românii te controlează la intrarea în ţară şi ungurii la ieşire, mi-a explicat Barbu, amuzat de mutra mea nedumerită
– Aha, am dat eu atotştiutor din cap, de parcă pricepusem totul.
Vameşii maghiari s-au uitat câteva secunde la cărţile noastre de identitate.
Eu aşteptam cu sufletul la gură să-i întrebe şi pe cei din spate ceva, mai cu seamă că nu-şi pregătiseră nici un act.
– Bună ziua doamna Ani, domnule Barbu! Azi nu veniţi cu maşina voastră?
– Nu, nu. Suntem cu nişte prieteni, stăm puţin acasă şi ne întoarcem. Suntem la tratament la Felix, maşina e acolo.
– Aaa, mno bine. Drum bun şi concediu plăcut!, au continuat vameşii, făcându-ne semn să plecăm.
Rămăsesem cu gura căscată.
– Vouă nu vă cer actele de identitate?
– În primele săptămâni, după ce am cumpărat casa, le-au cerut. Acum nu, ne ştiu toţi vameşii.
Trecem prin Vamă de două ori pe zi, uneori şi mai des. Mai mergem la prieteni, la teatru sau la meci în Oradea uneori la întâlniri cu prietenii, la chefuri, na, ca toţi oamenii.
– Măi, s-a întors Virgi către mine, tu ai văzut că ungurii au vorbit cu noi în româneşte?
– Am văzut, nu mă mai miră nimic.
După graniţă, la numai doi kilometri, am făcut la stânga. Indicatorul ne indica Artand.
– E o localitate micuţă, ne-a lămurit Ani. Dincolo de ea, este Biharkeresztes, declarată oraş chiar dacă n-are mai mult de 5-6.000 de locuitori. Acolo e casa, ajungem în câteva minute.
– Ani, voi ştiţi maghiară?
– Nu.
– Şi cum vă descurcaţi la magazin, la Primărie? Pare cumplit. Cred că vă este foarte greu.
– Nuuu, nici vorbă. Sunt foarte mulţi români care au cumpărat casă dincoace de graniţă. Aşa că sunt şi mulţi funcţionari şi vânzători care rup româneşte. Ne descurcăm perfect. Iar vecinii noştri sunt tot români din Oradea, fac naveta ca şi noi. Să nu uit, ungurii de aici acceptă la magazin şi lei româneşti, nu numai euro.
–Adică ungurii din Ungaria au fost dispuşi să se lase cotropiţi de români şi le-au mai învăţat şi limba? – m-am amuzat, gândindu-mă la situaţiile conflictuale din Ardeal, acelea pe care ni le provocăm singuri, urându-ne între noi de parcă nu ne-ar ajunge pământul la toţi ca să trăim în bună înţelegere.
– Asta este una din zonele cele mai sărace ale Ungariei – m-a lămurit Barbu. – Cam cum este la noi Vaslui. Satele s-au tot depopulat, tinerii maghiari au plecat în Vest să muncească sau mai spre Budapesta, încât autorităţile au fost fericite că pământul şi casele s-au vândut, chiar dacă cumpărătorii sunt români sau unguri de cetăţenie română de dincolo de graniţă. Noi, şi alţii ca noi, am cumpărat pentru că nu ne-am permis în Oradea. Cu banii pe care îi dai aici pe o casă frumoasă, cu o grădină generoasă, în Oradea nu iei nici măcar o garsonieră.
Povestind, cu urechile la ce-mi spuneau amicii din spate, ochii mei urmăreau locurile pe lângă care treceam. Cele mai multe clădiri erau case frumoase, cochete, îngrijite de mâna unui gospodar vrednic. Multe dintre ele cu etaj sau mansardă. Chiar dacă era martie, grădinile foşneau de plante veşnic verzi care se aliniau pe lângă garduri iar curţile străluceau de curăţenie. Parcă se pregătiseră de sărbătoarea primăverii ce sta la colţ, gata să dea năvală.
–Doamne, ce frumos este! Dacă aşa arată Vasluiul lor... înseamnă că noi suntem din lumea a III- a. Vai de mama noastră!
– Acum nu-i grozav, dar să vezi vara! E o feerie de flori, de toate culorile şi toate felurile. Zici că e concurs între case, care are grădina cea mai frumoasă.
– Nu simţiţi niciodată că sunteţi aruncaţi între două lumi, fiecare cu regulile ei, cu tradiţiile şi obiceiurile ei?
– Câteodată. A fost mai greu la început, însă ne-am obişnuit. Suntem aici de şapte ani. Sigur, ne-am fi dorit să avem casă pe pământul în care ne-am născut. Dar dacă nu se poate?
Am simţit o undă de durere în glasul lor. Şi n-am ştiut să răspund dacă era ceva greşit în a locui într-o ţară şi a munci în alta. Poate că nu era nimic rău, europenizarea a adus acest gen de trai pe care părinţii noştri nici măcar nu şi l-ar fi imaginat. M-am întrebat tot drumul, chiar şi în timp ce îmi beam cafeaua în casa lor superbă, dacă oamenii aceştia nu sunt suspendaţi între două lumi diferite, fără să mai aibă apartenenţă totală la una din ele.
Ei nu pot fi consideraţi nici măcar diaspora. Sunt cu un picior într-o ţară şi cu un altul în alta. Poate că nu mai sunt nici români autentici, aşa cum credeam eu că sunt ai mei strămoşi. Ori poate sunt. M-am întrebat dacă vremurile pe care le trăim nu înseamnă cumva dezrădăcinare.
Sau poate că totul era firesc şi normal iar concepţiile mele erau învechite, închistate în timpuri trecute, în amintiri greşite despre patriotism şi pământ străbun. Idei care nu-şi mai găseau locul şi care vor dispărea cu totul, într-o istorie a poveştilor, în momentul când România va intra în Schengen şi graniţele dintre cele două ţări au să dispară pentru totdeauna.
