Când te naşti în sudul României, te deprinzi treptat cu vremea caniculară şi cu traiul alături de o etnie pe care lupţi din răsputeri să o accepţi în virtutea faptului că e formată din oameni.
Feţele tuciurii, cu părul zbârlit şi apretat de amestecul de sebum, praf şi transpiraţie, picioarele desculţe şi hainele zdrenţăroase ale oamenilor care te asaltează oriunde te-ai duce cu insistenţa de a le da bani sau ceva de mâncare devin în timp ceva obişnuit, care ajunge să nu te mai deranjeze.
În cazul celor mai descurcăreţi dintre aceşti oameni, care au agonisit averi demne de invidiat, înveţi să le accepţi manifestările zgomotoase din curţi, din apartamente sau de pe stradă, te obişnuieşti cu nunţile strălucitor-orbitoare şi boxele asurzitoare din care urlă sfidător muzica de sărbătoare, cu înmormântările care trimit mereu cu gândul la o revoluţie, cu maşinile luxoase pentru care nu există reguli de circulaţie, cu mirosul prea puternic al unor parfumuri scumpe, pulverizate demonstrativ, cu modul ostil prin care îşi impun punctul de vedere în dispute şi cu multe asemenea lucruri care devin contagioase şi se regăsesc din ce în ce mai des chiar şi la cei de-o etnie cu tine.
Accepţi uşor că lângă tine se află o pădure uscată în care, ici-colo, mai apare câte o creangă înverzită şi, uneori, chiar câte un copac verde rătăcit, întrucât printre romi – căci despre ei e vorba – există şi oameni decenţi, care fac carieră, merg la şcoli înalte şi au comportamente sociale exemplare.
Oameni fără literatură şi izvoare istorice scrise, ţiganii s-au stabilit cândva invaziv în diverse localităţi din ţară şi nu s-au mai dat duşi niciodată. A fost o chestiune de alegere şi impunere a acestei alegeri asupra voinţei celor care se aflau deja în teritoriu la momentul venirii lor.
Campioni la abandon şcolar, la şomaj şi ajutor social, la cerşit, la delincvenţe, înşelătorii şi alte fapte de acest fel, ţiganii nu doar că şi-au păstrat identitatea de-a lungul vremurilor, dar şi-au instaurat şi un fel de autonomie de facto prin prezenţa acelor regi şi bulibaşi, necontestaţi de nimeni niciodată, care pronunţă sentinţe şi impun reguli.
Pentru o majoritate covârşitoare de etnici romi, legile statului român pălesc în faţa cuvântului regelui Cioabă. Limba română pe care o vorbesc ţiganii este nu doar incorect folosită, dar mai ales bazată pe o multitudine de expresii dintre cele mai vulgare, folosite ca o expunere a unei colecţii de înjurături. Cu toate acestea, nu li se reproşează că sunt cetăţeni români, dar nu ştiu bine limba ţării în care trăiesc.
Refuzând integrarea, în ciuda abundenţei de proiecte naţionale şi europene derulate cu acest scop, ţiganii s-au impus aşa cum sunt asupra unei societăţi pe care o înving cu fiecare altă zi, cangrenând-o şi contaminând-o vizibil cu vulgaritate, manifestări care sfidează codul manierelor şi kitsch, dar nimeni nu ia atitudine.
Nu am văzut şi nu am auzit niciodată de un ONG, de un proiect de lege sau o mişcare de apărare a românilor din sud sau orice altă zonă a ţării de ţigani. Dimpotrivă, am văzut la posturile de televiziune o promovare intensivă a unei muzici cu o versificaţie agramată şi hilară, care distruge coroziv valorile unui popor, aşa cum am văzut şi nunţi, botezuri, cununii, revelioane şi alte sindrofii de români, unde acorduri ale muzicii populare româneşti nu se aud deloc, în schimb răsună în difuzoare vocile unor pseudoartişti cu nume de ţigani, promotori ai unui ameninţător fenomen de subcultură.
Pe de altă parte, am văzut o sumedenie de ştiri, de luări de poziţie, de ONG-uri şi mişcări de apărare a românilor din Harghita, Mureş şi Covasna, dar şi din întreg Ardealul, împotriva inamicului declarat care este ungurul. Pentru că ai trăit în sud şi te-ai deprins cu toate caracteristicile zonei, dar încă nu te simţi ameninţat cu adevărat de nimeni şi de nimic, începi să te feliciţi că soarta s-a îndurat de tine şi nu eşti obligat să suporţi ororile unei etnii de-a dreptul monstruoase, care îţi ameninţă constant, ţara, neamul, identitatea şi existenţa în sine.
Deplângi descurajat soarta bieţilor români şi suferi surd la gândul că drapelul tricolor este puternic concurat de stindarde ostile care se expun cu scopul de a-l oprima. Revolta te cuprinde într-atât, încât te umpli de ură şi, sătul de atâta neputinţă, simţi cum îţi urlă în vene frăţia cu românii din Ardeal şi îţi vine să îţi aduni tot neamul, chit că n-ai mai păstrat legătura decât cu 3% din el, şi să treci Carpaţii spre a reitera celebra operaţiune a Armatei Române, de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Şi se întâmplă într-o zi să treci cu adevărat Carpaţii, dar nu cu scopuri eliberatoare, ci mai curând turistice. Atunci tot ce ştiai despre viaţă şi lume se dă complet peste cap. Dintr-odată ţi se pare că nu mai eşti în România şi nu din cauză că oamenii în jur vorbesc o limbă pe care nu o înţelegi, ci pentru că aspectul îngrijit al oraşelor te izbeşte în ochi, iar zbuciumul unei populaţii mereu agitate se astâmpără brusc.
Te uiţi uimit în preajmă şi vezi clădiri de patrimoniu conservate de parcă au fost construite ieri, ghivece cu flori multicolore îţi surâd de la toate balcoanele caselor şi de pe stâlpii de iluminat, iar excrementele de câine şi mucurile de ţigară cu care eşti atât de familiarizat lipsesc cu desăvârşire de pe trotuarele pe care nici praful parcă nu îndrăzneşte să se aşeze.
Luat prin surprindere, creierul ţi se tulbură complet şi, revenindu-şi într-un târziu, te îndeamnă să-ţi păstrezi luciditatea şi să nu te laşi sedus de farmecul ca de sirenă al unei lumi ce ţi se-nfăţişează de mii de ori mai calmă şi mai curată decât ţi-ai imaginat-o. Atunci îţi iei bărbăteşte inima-n dinţi şi te duci să-ţi cumperi pâine, pe care negreşit o s-o ceri cu cel mai apăsat ton în limba română.
Eşti convins că poţi să le dai o lecţie acestor bosgori care îţi asupresc conaţionalii, refuzând să le dea măcar o pâine, şi că poţi să le aminteşti că tu te afli în ţara ta, iar ei nu pot să te asuprească aici unde nu le e locul. Intri în magazin, ceri pâinea şi ce să vezi? Realitatea contrazice din nou scenariul plăsmuit de mintea ta hrănită cu zvonuri şi pseudoştiri. Pâinea ţi se înmânează cu gesturi fireşti, iar vânzătoarea ţi se adresează într-o română la fel de curată ca cea pe care o auzi la Bucureşti.
Ieşit din magazin, rămâi ţintuit pe trotuar simţindu-te năuc şi năpădit de zeci de gânduri neînţelese. Nimic din ce ştiai nu se confirmă. Îţi spui că monştrii de care sunt apăraţi frecvent românii dorm sau sunt plecaţi în vacanţă şi aştepţi să vezi ce va urma când vei da în sfârşit piept cu duşmanul.
Şi, uite aşa, alegând să rămâi, descoperi o etnie cu istorie, cu literatură, cu muzică folclorică şi port tradiţional. Interacţionezi cu nişte oameni, care nu vor decât să îşi afirme în faţa ta identitatea, fără dorinţa de a ţi-o sfida pe a ta, căci ei sunt cei care împart cu tine spaţiul, nu pentru că aşa le-a fost voia, ci pentru că au fost obligaţi de cursul istoriei.
Constaţi surprins că aceşti oameni continuă să meargă la biserică şi înmormântări în portul lor tradiţional, că n-au uitat să îşi pună cele mai frumoase haine pentru a merge la teatru sau evenimente mondene, că respectă cu sfinţenie familia şi timpul celorlalţi, că te îmbie cu bunătăţi de tipul kürtös kalács şi gulaş unguresc şi că se mândresc cu fiecare detaliu care îi defineşte. Aici, descoperi o pădure verde care, fireşte, are şi ea propriile-i uscături.
La pol opus, te afli tu, românul. Tu, cel care ai fugit de portul tău popular ca dracul de tămâie, tu care îţi vorbeşti limba incorect şi faci greşeli flagrante de ortografie sau, dacă eşti şcolit, încerci să fii cool presărându-ţi discursurile cu cât mai multe englezisme, tu, cel care ai uitat să îţi respecţi bătrânii, care nu îţi cunoşti istoria şi nici literatura, care-l preferi pe Florin Salam lui Nicolae Furdui Iancu, care te dezici de produsele fabricate în ţara ta ca Petru de Hristos, tu care împrumuţi fără discernământ, legi, modă şi tendinţe din afară, tu, cel care te-ai transformat în molia propriei identităţi şi care, constatând că ţi-ai tăiat craca de sub picioare, ai început să te temi de alţii şi să cauţi vina în afara ta, gândindu-te că ai putea rămâne fără teritorii.
În ziua în care vei înţelege că nu de unguri şi ţigani trebuie să te aperi, ci de tine însuţi, atunci, dragă române, vei face coaliţii, ONG-uri şi proiecte de legi pentru conservarea tuturor valorilor care te-au construit ca neam şi ţi-au conturat identitatea pe care singur ţi-ai distrus-o prin nepăsare şi superficialitate.
Când, urmând îndemnul primului vers din imnul tău naţional, te vei deştepta, vei înţelege că valorile tale, frumos păstrate şi promovate, vor putea să ducă o nestingherită existenţă paralelă, în acelaşi spaţiu, cu valorile altora, atât timp cât tu vei şti să te respecţi şi să îi respecţi pe ceilalţi, cu tot ce îi defineşte. Până atunci, fă însă un efort şi ieşi din starea de letargie şi lamentare pentru a trece la fapte!
