Mai jos reproducem o întrebare ce şi-a pus un cititor al nostru pe Facebook . Fiind avocat de profesie ne miră că nu înţelege de ce contină primarul să arunce banii publici şi ne întrebăm şi noi la rândul nostru de ce doreşte cu îndârjire conducerea primăriei să se cramponeze să nu pună o tablă la întrările urbei cu trei denumiri: Cluj - Kolozsvár - Klausenburg? Dar probabil că aşa se răzbună pe cetăţenii urbei, după ce a pierdut ca să ne bucurăm că municipiul nostru să fie capitala culturală.... Civicul Ardelean.
M-a surprins plăcut declaraţia USR, cea referitoare la plăcuţele bilingve. Nu numai că acest tânăr partid de succes a pledat pentru punerea plăcuţelor bilingve, dar a emis o întrebare genială: de ce o asemenea chestiune trebuie să se rezolve la Tribunal?
Mai mult decât atât, foarte multe comentarii în spaţiul virtual s-au referit la neînţelegerea intenţiei de declarare din partea primăriei a recursului în cauză, încă în minutul aflării rezultatului. Reamintesc, în data de 21.02.2017, Tribunalul a admis solicitarea Asociaţiei Minority Rights şi a obligat Primarul Municipiului Cluj-Napoca la amplasarea de indicatoare bilingve (în limba română şi maghiară) la intrările şi ieşirile din municipiu. Am onoarea de a fi preşedintele şi avocatul asociaţiei reclamante.
Purtătorul de cuvânt al primăriei în momentul aflării rezultatului a declarat că vor ataca sentinţa cu recurs. Acum, foarte mulţi oameni, fără studii juridice, se întreabă de unde o asemenea reacţie? Şi de ce?
Oamenii normali nu cunosc la modul ştiinţific problematica, însă bunul simţ îi direcţionează corect. Într-adevăr, procesul psihologic al justiţiabilului normal este următoarea: ia la cunoştinţă sentinţa defavorabilă lui şi nu se simte bine. Va aştepta comunicarea sentinţei motivate, va citi motivele şi se va consulta cu unul sau mai mulţi avocaţi dacă este oportună declararea unui recurs. Repet, este vorba de un justiţiabil normal. Procesomanii gândesc altfel…
Cum de a ajuns Primăria Cluj-Napoca o entitate procesomană? Povestea este lungă şi caracterizează toate primăriile. Totul a început în anii ’90. Primăria s-a opus în câteva procese de obligare a încheierii unor contracte din partea unor cetăţeni.
Unii cetăţeni, după ce au câştigat procesul în prima instanţă, doreau să evite judecata în apel şi recurs. Şi-au întrebat avocaţii ce salariu are juristul primăriei?
Răspuns: „90 de dolari pe lună”. Întrebare: „cât m-ar costa apelul şi recursul?” Răspuns: „cam 5-600 de dolari.” Întrebare: „cum se numeşte juristul primăriei?” După răspuns, clientul dispare. După o zi-două: „domnul avocat puteţi scoate sentinţa, nu se face apel.” „Cât o fost?” Răspuns client: „300 de dolari”. Super!
Toată lumea a ieşit bine. Pentru o simplă omisiune juristul încasează 3 salarii. Clientul nu mai plăteşte avocatul. Dar avocatul nu se păgubeşte, căci are el destule procese. Primăria nu va plăti cu titlu de cheltuieli de judecată 5-600 de dolari. Şi erau multe cauze….Ah, scumpii ani ’90. Era inocenţei…
Dar, s-a stricat lumea. Ca o umbră neagră, ca Sauron în Stăpânul Inelelor, din întuneric s-a ridicat o putere întunecată şi sumbră. O putere care a ucis orice speranţă în inima funcţionarilor. O putere atât de mare şi neiertătoare, cum nu există în întreaga Cale Lactee. Curtea de Conturi.
De la naşterea acestei puteri, orice sentinţă prin care o instituţie de stat a pierdut, trebuia apelată şi recurată, indiferent de şansele de reuşită. Lupta cu cetăţeanul a devenit necruţătoare. Juristule, nu ai apelat, nu ai recurat sentinţa, plăteşti, ţi se impute întreaga sumă care trebuia să plătească primăria! Numai orcii denumiţi şi avocaţi s-au bucurat. De atunci, în loc de un onorariu, trei onorarii.
Când soarta oamenilor părea pecetluită, speranţa era pierdută, a apărut un tânăr hobbit, care în campania electorală l-a învins pe Funár Gyuri bácsi! A demonstrat la toată lumea că primăria va prospera….A arătat cifre concrete cât plăteşte Primăria Cluj-Napoca în procesele pierdute, fără şanse. Era vorba de sume uriaşe, cu care se puteau face multe în Cluj.
Dar, după ce a câştigat, inelul i-a otrăvit sufletul, s-a supus lui Sauron, a trecut de partea întunecată a forţei, in the dark site of the force.
Când am povestit unui coleg străin, cum stau lucrurile, adică, faptul că primăria trebuie să se judece până la capăt cu cetăţeanul (toate primăriile), acesta a crezut, că ori sunt prost, ori am înnebunit şi aşa mai departe. Oblio în ţara dimensiunilor ascuţite…
În orice caz în Occident, la nivelul primăriilor, treaba stă în felul următor: primăria are jurist sau jurişti, care sunt specialişti în domeniul dreptului administrativ. Are şi avocat/avocaţi (în funcţie de mărime şi posibilităţi) angajaţi, care consultă cauzele şi oferă consultaţii, dacă merită judecata, dacă se merge mai departe, dacă se va negocia cu cetăţeanul reclamant etc. La noi nu se poate aşa ceva. Nu există cale de mijloc, cum spunea tovarăşul Lenin….
Acum înţelegeţi? Nu? Nici eu!
Turnul multiculturalităţii şi birocraţia sinucigaşă.
Turnul multiculturalităţii şi birocraţia sinucigaşă.
Între multiculturalitate şi birocraţie există legătură strânsă. Nu ştiaţi? Vă asigur că-i aşa. Dar numai pe la noi. În procesul indicatoarelor bilingve de la Tribunalul Cluj, Primăria municipiului Cluj-Napoca a pledat pentru respingerea acţiunii, căci în opinia sa un asemenea demers este inutil.
Şi, acum un an, s-a depus o documentaţie voluminoasă al unui turn, totem al multiculturalităţii, care va ura un binevenit în cinci limbi: română, engleză, franceză, germană şi maghiară. Acum, trecând peste faptul că, din păcate, în limba franceză şi nici în cea engleză Clujul nu îşi are denumirea corespunzătoare, noi, cei de la Minority Rights ne-am exprimat bucuria că va exista şi un asemenea totem. Dar, am arătat că dorim şi indicatoare oficiale bilingve, dacă aşa prevede legea. Obligatoriu. De ce numai „sau sau”, să fie „şi şi”. Ca în Occident.
Studiind însă dosarul „multiculturalităţii” am rămas şocaţi! Amplasarea acelui turn, conform documentaţiei avea de parcurs vreo şapte etape. Prima etapă s-a apropiat spre faza finală. După doi ani! Nu-i superfain? Făcând nişte calcule estimative, în ritmul actual turnul se va amplasa cam peste cincizeci de ani…Proiectul are nevoie de foarte multe avize şi aprobări. De exemplu, anul trecut se desfăşura munca asiduă de defalcare topografică a câtorva metri pătraţi la diferitele locaţii de amplasare. Probabil, pentru ca ulterior să nu se proiecteze autostradă peste măreţul turn. Asta mai înţelegem (cu greu), dar avize de la mediu, urbanistică, precum şi nenumăratele compartimente obositoare ale primăriei, la ce folos? Iată o birocraţie sinucigaşă.
Adică, ca şi cum, să zicem, vreau să sădesc un salcâm în propria mea grădină. Bun…Angajez un expert să defalcheze topografic vreo cinci metri pătraţi, ca nu cumva din greşeală, peste ani să pun peste un nuc, să zicem. Omul poate deveni senil cu timpul. Mă duc după aceea la Agenţia de Mediu, cu cerere motivată, de ce nu sădesc nuc, care emite incomparabil mai mult ozon. După aia fuga la Direcţia silvică să-mi includă topograficul defalcat în fondul forestier naţional…Urmează departamentul urbanistico- imaginastic al primăriei, pentru avizul în principiu…Asemenea gânduri comice mă măcinau anul trecut.
Şi iată că, la sfârşitul lunii ianuarie a acestui an, 2017, m-a angajat primul client cu dosar penal cu acuzaţia de a fi tăiat trei salcâmi din propria grădină. Infracţiune silvică. L-am întrebat pe poliţistul care s-a sesizat, dacă cu ocazia tăierii a trecut vreo căprioară peste care s-a prăbuşit arborele, rănind-o mortal? Mi-a răspuns, în stilul poliţienesc nepoliticos („bulo”) să pun mâna pe carte, adică pe noile modificări ale Codului Silvic.
M-am conformat…şi oops… Overlorzii întunecaţi ai ocoalelor silvice au pătruns şi în grădinile noastre. Nu le mai satură nici codrul.
Dacă modestele mele scrieri vor fi vreodată nominalizate la vreun premiu, în România categoria vizată va fi eseul realist, dar în Occidentul străin şi îndepărtat, numai şi numai categoria ficţiunii suprarealiste.
