Despre „teroristul-petardă” s-a spus aproape totul, pentru unii e erou, pentru alţii infractor. În general, omul e ori prost făcut-grămadă, ori provocator de conjunctură, ori terorist sadea. În ce mă priveşte, îmi menţin părerea: nu cred să existe verdictul „nevinovat” pentru Beke István; pot accepta amatorismul interesat al unor lucrători ai SRI, pot accepta chiar şi reaua intenţie a unor procurori neprofesionişti, dar nu pot să accept că la „conjuraţia” presei de limbă română împotriva unui nevinovat etnic maghiar au participat şi nişte judecători. Fără probe solide, niciun judecător nu l-ar fi arestat pe Beke pentru 30 de zile. Voi mai spune, însă, ori de câte ori e nevoie şi altceva: faptul că un secui sau un român fură nu înseamnă că toţi secuii sau toţi românii sunt hoţi. Şi aşa mai departe, mergeţi pe fir. Eu unul nu confund niciodată partea cu întregul.
Cât despre acuzele gratuite care mi se aduc, simt nevoia să mai spun câteva lucruri. „Ucrainizarea Transilvaniei” nu este nici ideea, nici formularea mea. Despre dorinţa unora de a vedea o „Transilvanie în flăcări” vorbesc şi scriu politologi şi comentatori avizaţi ai fenomenului politic european. Aceşti oameni fac o legătură între bunele relaţii Orbán-Putin şi politicile revanşarde ale celor două ţări. Rusia are multe de recuperat şi-şi doreşte să recupereze puterea pierdută a URSS, Ungaria visează încă la măreţia de altădată a Imperiului Habsburgic. Şi pentru unii, şi pentru alţii este foarte uşor să aprindă fitilul de la butoiul cu pulbere pe care stă România în Transilvania. De aici şi până la a bănui organizaţii, asociaţii şi partide politice din Ungaria şi Rusia de sprijin acordat „autonomiştilor” secui din HarCov nu e decât un pas. Un pas pe care presa şi serviciile de informaţii româneşti nu puteau să nu-l facă. Un pas motivat de activitatea organizaţiei extremiste ungureşti „64 de comitate” în HarCov şi, iată, de întâmplarea cu petardele lui Beke şi steagul furat de 1 Decembrie.
A fost o glumă? Poate, dar de ce aş crede eu, fără să-mi pun întrebări, aşa cum fac cei care ies pe străzile din Tg. Secuiesc în sprijinul lui Beke, în nevinovăţia acestui om? Ce-l face pe el un cetăţean loial României? Faptul că este preşedintele unei filiale a organizaţiei extremiste „64 de comitate”?! Să fim serioşi! Şi, la urma-urmei, de ce-ar trebui să accept eu o asemenea „glumă” cu miros de praf de puşcă taman de Ziua mea Naţională?! Aş fi fost la fel de pornit împotriva „glumeţului” şi dacă el ar fi fost un român sau un neamţ prost. Are perfectă dreptate părintele franciscan Böjte Csaba: dacă nu respectăm simbolurile statului ai cărui cetăţeni suntem, drapelul, Imnul, înseamnă că nu ne respectăm între noi. N-am nimic cu drapelul secuiesc, din partea mea poate să şi-l pună în piept, în poartă, la balcon sau pe stâlp la 15 martie cine vrea şi cine simte aşa. Dar de ce să dai jos drapelul românesc de pe o statuie a ostaşului român şi să-l pui pe cel secuiesc?! Ce gânduri şi ce sentimente transmiţi tu comunităţii româneşti minoritare în zonă taman de 1 Decembrie?! Dacă vrei respect de la cel de lângă tine, trebuie să-i oferi şi tu respect.
Insist asupra acestui lucru pentru că mi-am petrecut 45 de ani de viaţă în Sfântu Gheorghe şi nu mă simt deloc confortabil când sunt acuzat de antimaghiarism. Nu sunt antimaghiar, sunt doar un român care-şi iubeşte ţara aşa cum e ea, şi care nu acceptă „glume” de prost gust sau acţiuni provocatoare la adresa integrităţii ei teritoriale. Sunt de acord că există un important grup autonomist de etnie maghiară în HarCov şi că membrii lui au dreptul să se exprime. Nu i-a deranjat nimeni când au făcut lanţuri umane de zeci de km. şi au plimbat drapele secuieşti de sute de metri prin oraşele şi comunele unui judeţ care numără vreo 300 de secui. Dar libertăţile individuale se cam opresc aici, instituţiile statului român nu pot asista neputincioase la desfăşurări de „glume” teroriste de Ziua Naţională.
Aud şi văd tot felul de comentarii paroxistice pe la radiouri şi televiziuni bucureştene. Unii exagerează posibilul efect al petardelor lui Beke, alţii bănuiesc acţiuni de imagine ale SRI. În ce mă priveşte cred că, dacă ar fi fost dusă la bun sfârşit, ideea lui Beke sau a cui o fi fost ar fi produs multă panică, tulburare, frică, neîncredere şi nesiguranţă printre românii şi maghiarii din HarCov. Suficient pentru a numi ideea „criminală”, chiar dacă n-ar fi murit nimeni. Ce invitaţie mai grăitoare decât asta ar folosi cineva ca să-ţi spună că nu eşti dorit în acest spaţiu pe cale de a fi „purificat” etnic?! Iar despre o acţiune de imagine la nivelul SRI nu cred că poate fi vorba, pentru simplul motiv că are un cost extrem de ridicat tocmai în planul imaginii. SRI n-are nevoie de petardele lui Beke pentru a-şi consolida imaginea sau bugetul, asta e suficient de limpede pentru oricine ştie câte ceva despre ce fac oamenii din această instituţie.
Cei care mă bănuiesc pe mine de antimaghiarism ar trebui să se uite puţin în propria conştiinţă, să vadă dacă acolo e totul în regulă şi eventual să se-ntrebe: băi, dar oare românilor le-ar plăcea să trăiască într-un Ţinut în care nu se mai simt acasă? De ce le-am dori lor ce nouă nu ne place?
Şi încă o dată părintele Böjte are dreptate: numai împreună putem hotărî soarta noastră, a copiilor şi nepoţilor noştri în acest spaţiu transilvan. Dar „împreună” nu înseamnă niciodată „glume” cu petarde de 1 Decembrie, steaguri secuieşti pe statuia Ostaşului român sau bombe la coada calului pe care este aşezat Mihai Viteazul, unul din simbolurile unităţii naţionale româneşti. La fel de evident, „împreună” nu înseamnă nici fluturarea ostentativă a drapelelor tricolore româneşti de 15 martie, ori interzicerea steagurilor secuieşti. Ne tot luptăm pe steaguri şi uite ce iese… E nevoie, am spus-o de multe ori, să ne cunoaştem, să ne acceptăm şi să ne menajăm sensibilităţile etnice. Altfel, drumurile noastre se vor despărţi definitiv şi asta ar fi cu adevărat o dramă naţională.
Comment
Works at Apis Transylvania
Atunci când vine vorba despre drepturile colective ale minorității maghiare din România, am impresia că dezbaterea nu este onestă: se vorbește numai despre eventualele pierderi pe care majoritatea română le-ar suferi dacă ar fi acordate aceste drepturi, problema punându-se în termenii (falși, din punctul meu de vedere) potrivit cărora românii ar deveni cetățeni de mâna a doua în propria lor țară. De parcă România nu ar fi decât țara celor care se declară etnici români. Mai mult decât atât, aproape orice prostie comisă de coetnicii mei (vezi ultimele incidente din martie 2014 de la Târgu Mureș/ Marosvásárhely/Neumarkt provocate de un număr restrâns de oameni sau incidentul cu bentița tricoloră ,,,teroristul secui” din 1 decembrie , furtul unui steag si inlocuirea sa, steaguri in berna, etc.) este supradimensionată și provoacă o reacție instituțională de pedepsire colectivă din partea statului român, de parcă 10 indivizi ar reprezenta o etnie întreagă. Așa se ajunge ca drepturile colective să fie negociate și în baza acestor incidente izolate, lucru profund incorect. Mai mult decât atât, am constatat că, nu de puține ori, legea fundamentală a României este invocată când vine vorba de refuzul acordării drepturilor colective, maghiarilor cerându-li-se să respecte Constituția și legile țării în care trăiesc [Când aud aceasta sintagma țara în care trăiesc, oricât de mult m-aș strădui, nu reușesc să scap de sentimentul că maghiarii sunt văzuți mai degrabă ca musafiri/ străini (poate chiar cetățeni de mâna a doua) decât ca cetățeni cu drepturi depline.]. Or, dacă unei minorități de peste un milion de oameni i se aduce constant un asemenea contraargument, înseamnă că ceva este fundamental greșit în construcția statului român. Nu se poate să lași în afara discuțiilor legate de legea fundamentală un număr atât de mare de oameni, doar pentru că majoritatea își dorește cu totul altceva.
Când vine vorba despre respectarea drepturilor minorității maghiare avem de a face cu mentalitatea de cetate asediată. Pare că, în ochii autorităților române, drepturile colective acordate maghiarilor sunt făcute să-i discrimineze și să-i jignească pe români, fie că e vorba de simboluri, inscripții bilingve sau folosirea limbii materne în administrație. Există în acest moment o grijă excesivă de a proteja limba oficială a țării, de parcă toți românii ar fi în pericol să fie asimilați de către maghiari. Însăși Constituția României vorbește la articolul 6, alineatul 2 de nevoia de a proteja majoritatea de practici discriminatorii. Sincer să fiu, încă nu mi-am dat seama în ce situație drepturile colective acordate minorităților sunt de natură să lezeze drepturile majorității românești.
Prin urmare, nu e deloc de mirare că, deși România are o legislație care acordă drepturi minorităților naționale, implementarea acesteia pare să fie mai degrabă o chestiune de hazard, decât de strategii aplicate coerent. Acest lucru devine evident când citim sentințe date în disprețul legilor românești și internaționale, când vedem dubla măsură pe care autoritățile o aplică când e vorba despre simboluri maghiare și, nu în ultimul rând, când vedem hărțuirea la care sunt supuși la Târgu Mureș/ Marosvásárhely/ Neumarkt cei care militează pentru un oraș cu adevărat bilingv. Degeaba se supără primul ministru când un oficial maghiar declară că “maghiarii din Transilvania suferă o agresiune simbolică”, pentru că acesta din urmă are dreptate. Realitatea este că nu limbile oficiale/ majoritare/ de stat au nevoie de protecție suplimentară, ci limbile regionale și minoritare. Acest lucru este menționat de legislația internațională pe care România a ratificat-o și pe care, după câte se vede, nu o respectă pe deplin. Până când aplicarea angajamentelor internaționale în materie de drepturi ale minorităților naționale nu va deveni o practică uzuală în România, pretenția arogantă cum că țara noastră le respectă pe deplin va rămână o simplă lozincă politică.
Kacso Zsolt
Verificati care este judetul cu cea mai mica criminalitate si veti primi un raspuns la civilizatia SECUILOR
