2.1. Declaraţiile lui Ion I. C. Brătianu privind situaţia României la Conferinţa de pace (decembrie 1919)
Astfel erau decepţiunile create chiar de armistiţiu, când la Paris înaintea Conferinţei am constatat din ziua întâi că statele mari, că puterile cele patru înţelegeau să ne trateze, pe statele cele mici, la discuţii, nu ca pe nişte tovarăşi cu drepturi egale, cum fuseserăm egali la luptă. Din ziua întâi se constatau aşa diferenţele încât nu mai corespundeau cu noţiunea pe care o aveam noi de noua viaţă internaţională ce trebuie să fie între state.
Nu insist asupra chestiunilor de detaliu, ca cele în care ne-am pomenit că României i se contestă dreptul de a avea nu numai un număr de plenipotenţiari egal cu ai Puterilor Mari, dar României i se contestă chiar dreptul de a avea un număr de plenipotenţiari egal cu acei ai Belgiei, ai Braziliei sau Serbiei, aşa că noi nu puteam să avem decât doi plenipotenţiari, pe când celelalte puteri puteau avea trei. [...]
Ca să se sistematizeze acest procedeu de lucru şi acest sistem nou, dar prea mult învechit, al vieţii internaţionale, s-au inventat definiţiuni speciale pentru state ca acele pe care le reprezentam.
Rând pe rând, ele au fost numite “state cu interese particulare” şi apoi ”state cu interese limitate”. Am protestat în toate demersurile mele în contra acestor definiţiuni. Am căutat să conving pe cei mari că statele nu sunt unele cu interese generale şi altele cu interese limitate, dar că fiecare stat, acolo unde are interes, îl are tot atât de viu şi e tot atât în drept să-l apere, ca oricare putere mare, şi că nu este nimeni în drept să limiteze unde interesele mele încep şi unde se sfârşesc, decât eu însumi.
Concepţiunea şi definiţiunea erau atât de primejdioase, încât ele nu puteau să nu ducă la acea consecinţă, la care s-a şi ajuns, când de la state cu interese limitate am ajuns să fim trataţi ca în tratatul minorităţilor, ca state cu independenţă limitată. [...]
Am fost în ignoranţă complectă de textul tratatului cu Germania până în ajunul zilei când el a fost să fie înmânat inamicului.
Atunci am fost convocaţi, într-o conferinţă plenară, în care ne-am aşteptat ca cel puţin în această ultimă oră să ni se comunice textul integral. În loc să ni se dea, s-a ridicat unul din delegaţii marilor puteri şi a făcut o scurtă, o foarte scurtă, chiar o prea scurtă expunere a ceea ce conţinea tratatul în liniile sale generale şi ne-a spus că neavând imprimatul gata nu ni se va putea comunica textul însuşi decât a doua zi.
Fiindcă în acel tratat, în acea expunere ce se făcea erau aluziuni la două sau trei puncte, care ne interesau special pe noi românii, m-am adresat la doi din cei mai de seamă delegaţi ai acelei conferinţe, nu la unul din membrii Consilului Suprem, dar la doi oameni iluştri, care în desfăşurarea evenimentelor care au produs şi au condus războiul i-au asigurat succesul şi care ocupă un loc de frunte în lume.
O voce: Mareşalul Foch.[1]
Dl. Ion I.C. Brătianu: M-am adresat la dânşii şi i-am întrebat: Cum stau aceste puncte în tratatul care priveşte şi pe România? Fiecare pe rând, mi-a răspuns: “Dar dacă d-ta nu le cunoşti, crezi că eu le cunosc? Nu cunosc textul tratatului.” Atunci am zis unuia din ei, celui mai ilustru: “Vream să mă ridic şi să mă plâng, dar dacă d-ta nu-l cunoşti, în ce sens se va mai lua plângerea mea?”
D-lor deputaţi, astfel am ajuns la Versailles, în ziua în care s-a remis tratatul cu Germania, când eram puşi în alternativa dureroasă şi plină de griji: sau să semnăm un act de asemenea importanţă ca reprezentanţi ai unui stat independent, fără să-i cunoaştem cu preciziune conţinutul, sau în faţa inamicului să mă desolidarizez de la o acţiune care trebuia să asigure şi revendicările şi situaţiunea noastră în lume şi să aud acuzând România că în faţa Germaniei încă nesupusă a făcut act de dezbinare, România, care, pentru a rămâne unită, trecuse prin marea de sânge şi de dureri de care v-am vorbit ieri!
Aşa am fost siliţi să iscălim tratatul, fără să fi avut textul scris şi fără ca vreunul din noi să-l fi citit. Astfel s-a făcut tratatul cu Germania.
În urma acestora ne-am crezut în drept să prevenim repetarea unor asemenea procedeuri. Ne-am strâns cu celelalte state mici şi ne-am zis că dacă vine tot astfel tratatul cu Austria, cu Ungaria, cu Bulgaria, unde mergem şi ce suntem?
Am făcut demersuri repetate cerând ca în privinţa tratatului cu Austria, care începuse a fi discutat, să putem să cunoaştem de mai înainte textul sau pentru a-l discuta în conferinţă cu aliaţii, înainte de a merge în faţa inamicului. [...] Atunci, în faţa protestului nostru, ni s-au acordat 24 de ore, pentru ca să luăm cunoştinţă de textul tratatului. Şi când am luat cunoştinţă de textul incomplet al tratatului am văzut cu surprindere şi cu o indignare, pe care, cred că este inutil s-o descriu în faţa unor suflete româneşti, am văzut acel articol în care România, într-un tratat cu vrăjmaşii, era obligată în faţa acestora, ca ea, stat independent, participând la victorie şi participând la Conferinţă, să se supună la orice Marile Puteri ar decide pentru dânsa.
Atunci, d-lor, am protestat. Am protestat în numele, unor principii care, făţiş, greu se puteau combate în mijlocul Conferinţei de Pace. [...]
D-lor, astfel se tratau statele mici înaintea Conferinţei acelor aliaţi, care duseseră războiul desigur pentru revendicările legitime ale lor, dar care, de asemenea, îl duseseră pentru principii generale şi generoase, care legaseră cu dânşii unanima opiniune a lumii civilizate.
Dezbaterile Adunării Deputaţilor, nr. 15, din 1 ianuarie 1919, pp. 167-169
2.2. André Tardieu[1]despre atmosfera de la Conferinţa păcii în jurul problemei româneşti
Am dus lupte grele pentru a face să i se recunoască lui Brătianu şi României calitatea de aliat. Eu aveam împotriva mea pe Clemenceau[2] care nu-i ierta armistiţiul[3] său, pe Wilson[4] care declara că nu ţine cont de tratatul nostru de alianţă din 1916[5] pe toţi juriştii pentru care pacea din 24 aprilie/7 mai 1918 cu Germania despuiase România de calitatea sa de aliat. Până acum mi-am pierdut timpul pentru a le arăta că această pace nu-i este imputabilă nici din punct de vedere moral, nici din punct de vedere politic, marii aliaţi neapro-bând-o, nici din punct de vedere juridic, regele nesancţionând-o şi remobilizând de la primul contact cu armatele de la Salonic. În concluzie, în numele dreptăţii, se comite o mare nedreptate vrând să se pedepsească România pentru nefericirile sale de care sunt responsabili aliaţii nostrii, noi înşine, pentru că nu ne-am ţinut angajamentele de la Salonic, apoi şi în mod deosebit şi Rusia.
Apud C. de Saint Aulaire, Confession d’un vieux diplomate, Paris, 1953, p. 484
2.3. Tratatul de pace cu Germania[1] (Versailles, 28 iunie 1919)
Partea X. Secţiunea II – Tratate
Art. 292. Germania recunoaşte ca fiind şi rămânând abrogate toate tratatele, convenţiile şi înţelegerile pe care le-a încheiat cu Rusia sau cu orice stat sau guvern al cărui teritoriu constituia mai înainte o parte a Rusiei, cât şi cu România, înainte de 1 august 1914, sau de la această dată, până la punerea în vigoare a Tratatului de faţă. […]
Secţiunea IV - Bunuri, drepturi şi interese
Art. 297. […] Sub rezerva dispoziţiunilor contrarii care ar putea să rezulte din prezentul Tratat, Puterile aliate şi asociate îşi rezervă dreptul de a reţine şi de a lichida toate bunurile, drepturile şi interesele aparţinând, la data punerii în vigoare a prezentului Tratat, supuşilor (ressortissants) germani sau unor societăţi controlate de ei pe teritoriul lor, în coloniile, posesiunile şi ţările lor de protectorat, inclusiv în teritoriile care le-au fost cedate în virtutea prezentului Tratat.
Lichidarea va avea loc conform legilor statului aliat sau asociat interesat, iar proprietarul german nu va putea să dispună de aceste bunuri, drepturi şi interese, nici să le greveze cu vreo sarcină, fără consimţământul acestui stat.
Nu vor fi consideraţi, în spiritul prezentului paragraf, ca supuşi (ressortissants) germani, supuşii (ressortissants) germani care dobândesc de plin drept naţionalitatea unei Puteri aliate sau asociate, prin aplicarea prezentului Tratat. […]
Partea XV - Clauze diverse
Art. 434. Germania se obligă să recunoască completa valoare a Tratatului de pace şi a Convenţiunilor adiţionale care vor fi încheiate de Puterile aliate şi asociate cu Puterile care au luptat alături de Germania, să accepte dispoziţiunile ce vor fi luate cu privire la teritoriile fostei Monarhii a Austro-Ungariei, ale Regatului Bulgariei şi ale Imperiului otoman şi să recunoască noile state înăuntrul fruntariilor ce le sunt astfel fixate. […]
“Monitorul oficial”, din 9 aprilie 1920
2.5. Tratatul de pace cu Austria[1] (Saint-Germain, 10 septembrie 1919)
Partea III - Clauze politice europene
Secţiunea VIII - România
Art. 59. Austria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra părţii fostului ducat al Bucovinei cuprinsă dincoace de fruntariile României, astfel precum vor fi fixate ulterior de principalele puteri aliate şi asociate.
Art. 60. România consimte la inserţiunea într-un tratat cu principalele puteri aliate şi asociate a unor dispoziţiuni pe care aceste puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti în România interesele locuitorilor ce se deosebesc prin rasă, limbă sau religiune de majoritatea populaţiunii.
România consimte, de asemenea, la inserţiunea într-un tratat cu principalele Puteri aliate şi asociate, a unor dispoziţiuni pe care aceste puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti libertatea tranzitului şi a aplica un regim echitabil comerţului celorlalte naţiuni.
Art. 61. Proporţia şi natura sarcinilor financiare ale fostului Imperiu al Austriei pe care România va avea să le ia pe seamă pentru teritoriul pus sub suveranitatea ei vor fi stabilite conform cu art. 203, partea IX (Clauze financiare) a tratatului de faţă.
Convenţiuni ulterioare vor regula toate chestiunile care n-ar fi regulate prin tratatul de faţă şi care ar putea lua naştere din cesiunea zisului teritoriu.
“Monitorul oficial”, din 26 septembrie 1920
Partea II - Fruntariile Bulgariei
Art. 27. Fruntariile Bulgariei vor fi fixate după cum urmează (a se vedea harta anexată): […] Cu România:
de la Marea Neagră până la Dunăre:
fruntaria astfel cum există la 1 august 1914.
De aici până la confluenţa Timokului cu Dunărea:
Principalul canal navigabil al Dunării în amonte. […]
Partea III - Clauze politice
Secţiunea V- Dispoziţiuni generale
Art. 59. Bulgaria declară de pe acum că recunoaşte şi acceptă fruntariile Austriei, ale Greciei, ale Ungariei, ale Poloniei, ale României, ale Statului Sârbo-Croato-Sloven şi ale Statului Ceho-Slovac, astfel cum aceste fruntarii vor fi fixate de către principalele Puteri aliate şi asociate. […]
Partea VII - Reparaţiuni
Art. 121. [...] În consecinţă, Bulgaria se obligă a plăti şi puterile aliate şi asociate se obligă a accepta suma de două miliarde două sute cincizeci de milioane (2.250.000.000) de franci în aur, ca reprezentând reparaţiunea a cărei sarcină Bulgaria este capabilă de a o lua asupra ei.
Plata acestei sume se va face, sub rezerva dispoziţiunilor de mai jos, prin plăţi semestriale a căror scadenţă va fi la 1 ianuarie şi la 1 iulie a fiecărui an. Prima scadenţă va fi la 1 iulie 1920.
“Monitorul oficial”, din 20 septembrie 1920
2.8. Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920)
Imperiul britanic, Franţa, Italia, Japonia, principalele puteri aliate, şi România:
Considerând că în interesul păcii generale în Europa trebuie asigurată încă de pe acum în Basarabia o suveranitate care să corespundă aspiraţiilor populaţiunii şi să garanteze minorităţilor de rasă, religiune sau limbă protecţiunea ce le este dorită;
Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată;
Considerând că populaţiunea Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România;
Considerând, în sfârşit, că România, din propria ei voinţă doreşte să dea garanţii sigure de libertate şi dreptate, fără deosebire de rasă, de religiune sau de limbă, conform cu tratatul semnat la Paris la 9 decembrie 1919, locuitorilor atât ai vechiului Regat al României, cât şi al teritoriilor de curând transferate;
Au hotărât să încheie tratatul de faţă şi au desemnat ca plenipotenţiari ai lor, sub rezerva facultăţii de a dispune înlocuirea lor pentru semnătură; [...][1]
Care s-au înţeles asupra stipulaţiunilor următoare:
Art. 1. Înaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar.
Art. 2. O comisiune compusă din trei membri, dintre care unul va fi numit de principalele puteri aliate, unul de România şi unul de Consiliul Societăţii Naţiunilor pe seama Rusiei, va fi constituită în termen de 15 zile, cu începere de la punerea în vigoare a tratatului de faţă, spre a fixa pe teren noua linie de fruntarie a României.
Art. 3. România se obligă a respecta şi a face să fie riguros respectate pe teritoriul Basarabiei, arătat la art. 1, stipulaţiile tratatului semnat la Paris la 9 decembrie 1919 de către principalele puteri aliate şi asociate şi România, şi anume: a asigura locuitorilor, fără deosebire de rasă, de limbă sau de religiune, aceleaşi garanţii de libertate şi de dreptate, ca şi celorlalţi locuitori din ţinuturile ce fac parte din Regatul României. […]
Art. 9. Înaltele Părţi Contractante vor invita Rusia să adere la tratatul de faţă, de îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. Ele îşi rezervă dreptul de a supune arbitrajului Consiliului Societăţii Naţiunilor toate chestiunile care ar putea fi ridicate de guvernul rus cu privire la detaliile acestui tratat, fiind bine stabilit că fruntariile definite de acest tratat, precum şi suveranitatea României asupra teritoriilor pe care le cuprinde nu vor putea fi puse la discuţiune.
“Monitorul oficial”, din 8 august 1922
