România Mare şi recunoaşterea internaţională
La sfârşitul primului război mondial, harta politică a Europei a suferit modificări însemnate. Obiectivul fundamental al României în politica externă, între anii 1919 şi 1939, a fost constituirea unui sistem de securitate care să îi garanteze integritatea hotarelor stabilite şi recunoscute prin hotărârile Conferinţei de Pace de la Paris. Toate partidele politice din România, cu excepţia Partidului Comunist, au susţinut această politică.
Instrumentul principal al politicii externe a României în perioada interbelică a fost reprezentat de alianţele politice şi militare regionale. Cu excepţia Poloniei, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei, România era înconjurată de state revizioniste. în special două puteri — Ungaria şi U.R.S.S. — nu au încetat sa revendice, pe diferite căi, teritorii ce aparţineau României: Transilvania şi Basarabia. De aceea, România trebuia să ţină seama de jocul Marilor Puteri.
România s-a orientat spre alianţe cu Franţa şi Marea Britanie, deoarece acestea erau garantele păcii încheiate de Conferinţa de la Paris. Iniţial, Franţa a sprijinit România, fiind interesată de un „cordon sanitar" în faţa expansiunii U.R.S.S. şi de o alianţă de state în răsăritul Europei, ca o contrapondere la tendinţele Germaniei. Marea Britanie a dus aceeaşi politică pentru o perioadă, dar, ulterior, marile puteri occidentale au manifestat, mai ales după 1933, dezinteres faţă de situaţia României. De pildă, guvernul britanic nu avea nici măcar o strategie clară a politicii sale în sud-estul Europei.
România s-a mai implicat în perioada interbelică în chestiuni privind statutul Dunării, circulaţia prin strâmtori, regimul petrolului, problema reparaţiilor şi problema dezarmării.
România a căutat să obţină la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) recunoaşterea internaţională a noilor sale graniţe, rezultate în urma unirii. Ea a fost însă tratată în mod brutal de către cei Patru Mari (Marea Britanie, Franţa, S.U.A., Italia), care considerau că pacea separată cu Puterile Centrale din 1918 a încălcat acordul cu Antanta din anul 1916. România era considerată „o mică putere" cu interese speciale .
Rusia Sovietică şi Ucraina nu au acceptat unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România. La Kiev funcţiona un guvern condus de Cristian Racovsky, adversar hotărât al României, iar pe Nistru aveau loc dese incidente româno-sovietice. In plus, instaurarea Republicii Sovietice a Sfaturilor în Ungaria, condusă de Bela Kun, care nu recunoştea actul de la Alba-Iulia, a creat pericolul unui atac conjugat asupra României de la apus şi de la răsărit. în aceste condiţii, s-a produs ofensiva armatei române in Ungaria, finalizată, la 4 august 1919, când trupele române au intrat în Budapesta.
Sub conducerea lui Ion I.C. Brătianu, diplomaţia română a luptat din răsputeri în cadrul Conferinţei de la Paris pentru a respinge intervenţia marilor puteri în afacerile României. Acestea condiţionau re-
cunoaşterea unirii de semnarea unui tratat separat privind statutul minorităţilor în România.
Prin tratatele de pace de la Paris s-a recunoscut în plan internaţional unirea Transilvaniei şi a Bucovinei cu România. Frontiera româno-bulgară rămânea cea prevăzută în Tratatul din 1913. La 28 octombrie 1920, prin Tratatul de la Paris, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia au recunoscut unirea Basarabiei cu România. în 1933 s-au adăugat şi S.U.A.
România şi alianţele regionale
în concepţia diplomaţiei româneşti alianţele regionale au fost o modalitate esenţială de păstrare a echilibrului de forţe în sud-estul Europei şi de menţinere a tratatelor de pace de la Paris. Astfel, în 1921, graţie activităţii lui Take Ionescu, s-au pus bazele Micii înţelegeri, care reunea România, Iugoslavia şi Cehoslovacia . In 1921, România a încheiat o alianţă cu Polonia. S-au adăugat alianţele semnate cu Franţa şi Italia. în 1928, România a aderat la Pactul Briand-Kellogg, prin care războiul era interzis ca mijloc de rezolvare a diferendelor între state. Acest pact a fost completat în anul următor de Protocolul de la Moscova. în 1934, graţie strădaniei lui Nicolae Titulescu, s-a încheiat Pactul înţelegerii Balcanice între România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia. Din nefericire, slăbiciunile politicii Societăţii Naţiunilor, contradicţiile dintre Marile Puteri, în special între Marea Britanie şi Franţa, şi politica revizionistă a Germaniei şi a U.R.S.S. au dus în final la eşecul sistemelor de alianţe regionale.
România între U.R.S.S. şi Germania
In perioada interbelică U.R.S.S. a perseverat în privinţa nerecunoaş-terii unirii Basarabiei cu România. De fapt, deşi îşi afirma dorinţa de pace, LV. Stalin critica mereu tratatele de la Paris şi făcea totul pentru stimularea divergenţelor dintre Marile Puteri, în speranţa izbucnirii unui război, care să îi prilejuiască extinderea influenţei sovietice în Europa. în cadrul negocierilor cu U.R.S.S. din perioada interbelică, România a dorit să obţină o normalizare a relaţiilor cu vecinul de la răsărit şi recunoaşterea unirii Basarabiei cu Vechiul Regat. Acest obiectiv a fost urmărit în tratativele de la Copenhaga, Viena (1924) şi Riga (1932), în tratativele din anii '30, purtate de Nicolae Titulescu cu Maxim Litvinov, comisarul poporului pentru afaceri externe al U.R.S.S. Insă demiterea ministrului de externe român a lăsat nerezolvată această chestiune şi a marcat sfârşitul unei epoci în diplomaţia românească.
După 1933, cercurile conducătoare de la Bucureşti au înţeles că Franţa şi Marea Britanie nu se vor opune planurilor revizioniste ale Germaniei. De aceea, România a căutat să afle o cale proprie de înţelegere cu Germania, care vedea în România un important furnizor de cereale şi petrol. In 1938, situaţia internaţională s-a agravat. Germania a provocat criza cehoslovacă, revendicând regiunea sudetă locuită de germani. Guvernul român a adoptat în acelaşi an o notă diplomatică adresată Moscovei. Dictatul de la Miinchen din 29 septembrie 1938 a deschis calea Germaniei către sud-estul Europei.
In preajma războiului
în noiembrie 1938, Carol al II-lea a făcut o vizită în Belgia, Marea Britanie şi Franţa, unde nu a reuşit să obţină sprijin extern pentru România. La întoarcere s-a întâlnit cu Hitler, la 24 noiembrie 1938, la Berghof, unde s-a discutat posibilitatea intensificării relaţiilor ro-mâno-germane. Execuţia, din ordinul regelui, a lui Corneliu Codrea-nu şi a doisprezece fruntaşi legionari a înrăutăţit însă grav relaţiile între Bucureşti şi Berlin. Criza a fost depăşită la începutul lui 1939, pentru că Germania era interesată de petrolul românesc. In aceste condiţii, la 23 martie 1939, s-a semnat acordul economic româno-german. Partea română spera că Germania va deveni, pe lângă un partener economic important, garantul integrităţii sale teritoriale.
Aceasta nu a însemnat însă abandonarea relaţiilor de alianţă tradiţionale cu Franţa şi Marea Britanie. La 13 aprilie 1939, cele două puteri occidentale au promis României sprijin în cazul unor posibile agresiuni.
In vara lui 1939, apropierea dintre cele două mari puteri revizioniste ale Europei — U.R.S.S. şi Germania — a ajuns la apogeu. La 23 august 1939, s-a încheiat Pactul de neagresiune sovieto-german, care a împărţit Europa în sfere de influenţă şi a grăbit izbucnirea celei de a doua conflagraţii mondiale. Anexa secretă a pactului a prevăzut dreptul U.R.S.S. de a ocupa Basarabia. Astfel, în vara lui 1939, eşecul total al politicii de securitate colectivă şi ascensiunea puterilor revizioniste au găsit România prinsă între două mari puteri, cu care nu avea deloc relaţii bune, şi complet izolată de aliaţii tradiţionali care îi garantaseră integritatea.
Cronologie
1919
18-21 ianuarie: România este prezentă la deschiderea lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris.
Aprilie-august: lupte între armata română şi cea maghiară în Transilvania şi Ungaria. Budapesta este ocupată de către trupele române.
1920
10 ianuarie: România ia parte la fondarea Ligii (Societăţii) Naţiunilor.
1921
23 iulie: România semnează Convenţia de la Paris în problema Dunării. Sistemul de tratate care stau la baza Micii înţelegeri.
1922
16 septembrie: România şi Polonia semnează o Convenţie militară. 20 noiembrie: se deschide Conferinţa de la Lausanne în problema strâm-torilor.
1926
26 martie: semnarea unui „tratat de garanţie" între România şi Polonia. 16 septembrie: România şi Italia încheie un tratat de alianţă.
1928
4 septembrie: România aderă la Pactul Briand-Kellogg.
1929
9 februarie: România semnează Protocolul de la Moscova.
11 august: România ia parte la Conferinţa de la Haga în care se discută „Planul Young".
1930
10 septembrie: Nicolae Titulescu este ales preşedintele sesiunii a Xl-a a Adunării Societăţii Naţiunilor.
1932
2 februarie: România ia parte Ia Conferinţa de dezarmare de la Geneva.
1933
16 februarie: reorganizarea Micii înţelegeri prin crearea unui Consiliu Permanent al alianţei. 3-5 iulie: România aderă la Convenţia de definire a agresiunii.
1934
8 februarie: semnarea la Atena a Pactului înţelegerii Balcanice (România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia).
1935
17 septembrie: România este aleasă membru permanent în Consiliul Ligii Naţiunilor.
1936
21 iulie: semnarea la Montreux a unui protocol româno-sovietic care deschide drumul unei posibile încheieri a unui pact de asistenţă mutuală între cele doua state.
1938
Noiembrie: Regele Carol al II-lea vizitează Belgia, Anglia, Franţa, Germania.
1939
23 martie: semnarea acordului economic dintre România şi Germania.
13 aprilie: Marea Britanie şi Franţa garantează independenţa României.
7 septembrie: România îşi proclamă neutralitatea în cel de-al doilea război mondial.
Dicţionar
ALIANŢE REGIONALE, alianţe care reunesc state dintr-un teritoriu restrâns şi care urmăresc un scop precis.
REPARAŢII DE RĂZBOI, compensarea pagubelor pricinuite unui stat de către alt stat în caz de război, stabilită prin tratate de pace sau alte acte internaţionale; despăgubiri.
