Mai mulți cititori au cerut explicații asupra regiunilor precum și importanța regionalizării, fapt ce ne-a determinat să dăm niște explicații ale specialiștilor.
Mai jos este redat câteva elemente esențiale din teza de doctorat al lui Cătălin Daniel Dumitrică, care prin lucarea sa trece în revistă problematică regiunilor în UE:
În termeni economici, obiectivele politicii regionale făceau obiectul a două tipuri de scopuri:
- eficienţă naţională agregată - care implică o alocare eficientă a resurselor regionale pentru
maximizarea câştigului naţional net - şi
- echitate interregională, care implică o distribuţie egală
în spaţiu a veniturilor, şomajului sau infrastructurii.(6)
Definirea clară a obiectivelor politicii de dezvoltare regională este esenţială din
următoarele motive:
- delimitarea ariilor în care este necesară aplicarea anumitor măsuri de politică regională
în funcţie de obiectivele stabilite, se pot realiza analize la nivelul diferitelor regiuni şi se poate
stabili cu precizie care sunt zonele care intra sub incidenţa obiectivelor avute în vedere.
- asamblarea diferitelor instrumente de politică regională cu scopul de a îndeplini
obiectivele stabilite, atingerea diferitelor obiective necesită o abordare diferită şi deci o utilizare
diferenţiată a instrumentelor politicii regionale.
- estimarea efectelor aplicării măsurilor de politică regională şi evaluarea impactului
acesteia asupra economiei de ansamblu, este imposibil de estimat cât de eficientă va fi politica
regională într-o anumită zonă dacă nu se ştie cu exactitate ce se doreşte a se îndeplini în urma
implementării acesteia(1)
Obiectivul tradiţional al politicilor de dezvoltare regională îl constituie reducerea
disparităţilor teritoriale, realizarea unui relativ echilibru între nivelele de dezvoltare economică şi
socială a diferitelor zone din teritoriul naţional.
În ceea ce priveşte actorii instituţionali europeni ai politicii de dezvoltare europeană,
precum şi din perspectiva importanţei acestora menţionăm: Comisia Europeană, Parlamentul
European, Consiliul Uniunii Europene, Banca Europeană de Investiţii.
Regiunea (deci al NUTS-2) reprezintă elementul fundamental în ştiinţa regională în general şi în economia
regională, ca disciplină de bază în cadrul acesteia, în mod particular, în legătură cu care se emit
teorii, se pun la punct metode şi tehnici de investigare specifice, se definesc obiective şi măsuri,
instrumente pentru îndeplinirea lor.
În centrul politicii de dezvoltare regională (1) se află regiunea de dezvoltare, motiv pentru
care vom încerca să definim noţiunea de regiune şi modalităţile în care acest termen se regăseşte în
legislaţia şi literatura de specialitate, precum şi modalitatea de interpretare a acestui termen în
accepţiunea Uniunii Europene.
Prin regiune se poate înţelege şi un anumit teritoriu care nu se suprapune cu zona delimitată
după criterii administrative, în delimitarea ei intervenind alte criterii precum: gradul de dezvoltare
socio-economică, interesul pe care-l prezintă pentru ansamblul socio-economic un anumit tip de
activitate economică sau socială, criterii de ordin geografic, cultural, social, etnografic.
Alături de regiune, în ştiinţa regională se folosesc şi termeni, precum „arie” şi „zonă”.
În
anul 1973 Stanislaw Czamanski(1) a făcut o distincţie clară între aceşti termeni, astfel:
„aria” este termenul generic pentru orice parte a spaţiului bidimensional, fiind util în
analiza economico-socială. Spre exemplu conceptul de arie de atracţie a unei pieţe, semnificând
spaţiul geografic în care producţia unui producător este vândută;
„zona” a fost la început doar un termen tehnic, reprezentând o bandă transversală tăiată
dintr-o sferă; în prezent, acest termen este utilizat pentru a defini o suprafaţă cu caracteristici diferite
în raport cu spaţiul înconjurător, având ca exemplu zona administrativă şi de afaceri, aşa-numitul –
Central Business District, într-o mare metropolă;
„regiunea” este un termen mult mai precis, implicând o suprafaţă în cadrul spaţiului
economic naţional suficient de cuprinzătoare structural pentru a funcţiona independent, deşi, în
realitate, ea are desigur, strânse legături cu restul economiei(2).
Principala caracteristică a unei regiuni este conştientizarea unui interes regional comun,
care este dat de corelaţiile ce există între diferitele părţi ale unei regiuni.
Metoda clasică de conceptualizare a regiunilor distinge între trei tipuri:
regiuni omogene (3) – caracterizate printr-o structura internă uniformă, activităţile
economice desfăşurate în cadrul lor fiind asemănătoare între ele;
regiuni nodale(4) (polarizate), când interesul pentru uniformitate este minim, iar
coeziunea este rezultatul fluxurilor interne, al relaţiilor, interdependenţelor
polarizate de obicei către un centru dominant (nod) ;
regiuni pentru planificare (programare), unde unitatea derivă dintr-un anumit cadru
instituţional-administrativ şi din aplicarea unor politici şi programe specifice de
dezvoltare regională (5);
Repere legislative privind politica de dezvoltare regională
Începuturile “construirii” unei politici regionale datează încă din anul 1952, fiind incluse
în tratatul de înfiinţare a primei organizaţii integraţioniste postbelice:
Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului ( CECO).(8) Comisia Europeană era însărcinată să participe “la studierea posibilităţilor de reangajare,
în industriile existente sau prin crearea de noi activităţi, a forţei de muncă disponibilizate prin
evoluţiile pieţei sau transformărilor tehnice”,(9) fiind în acelaşi timp abilitată:” să aloce
împrumuturile necesare finanţării activităţilor de reconversie în regiunile afectate pe o perioadă
îndelungată de criză ce a lovit industria cărbunelui şi oţelului.”(10)
Ca şi în cazul tratatului CECO, şi din Tratatul de la Roma este dificil să se extragă
semnele existenţei unei veritabile politici regionale. Fără îndoială, este evidentă dispersia
dispoziţiilor referitoare la realităţile regionale. În consecinţă, regiunile nu sunt avute în vedere în
tratatul de înfiinţare a CEE ca un cadru privilegiat sau excepţional de acţiune comunitară. Niciun
capitol nu este consacrat acestui domeniu, în mod special.
Se instituie o Bancă Europeană de Investiţii care are personalitate juridică. Membrii
Băncii Europene de Investiţii sunt statele membre.(10)
Banca Europeană de Investiţii are misiunea
să contribuie, recurgând la pieţele de capital şi la resursele proprii, la dezvoltarea armonioasă şi
firească a pieţei comune în interesul Comunităţii.
BEI este în mod cert rezultatul Conferinţei pregătitoare de la Mesina, din iunie 1955, care
prevedea instituirea unui fond regional.(11)
Pentru a evidenţia vocaţia regională a BEI, a fost
elaborat un protocol anexat tratatului care, indică rolul preponderent al BEI pentru urmărirea
redresării sale economice. Acţiunea pozitivă a BEI s-a raliat preocupării de a face problema
regională, principalul cadru de excepţie al acţiunii comunitare.
Actul Unic European din 1986 reprezintă, de asemenea, un moment important în evoluţia
politicii comunitare. Este momentul în care se recunoaşte importanţa politicii regionale în
măsură să atenueze disparităţile regionale, permiţând valorificarea efectelor pozitive ale
procesului de adâncire a integrării.
Actul Unic European menţiona faptul că: “Statele membre îşi promovează politicile
economice şi le coordonează astfel încât Comunitatea să se axeze pe, reducerea decalajelor dintre
diferitele regiuni şi a rămânerii în urmă a regiunilor defavorizate”.
Comunitatea sprijină realizarea acestor obiective prin acţiunile întreprinse prin
intermediul Fondurilor Structurale(11).
Termenul generic de „ Fonduri structurale”, adoptat în
1988, grupează laolaltă:”(Fondul European de Dezvoltare Regională ( FEDR), Fondul Social
European ( FSE) ,
Secţiunea „orientare” a Fondul European pentru Orientare şi Garantare
Agricolă ( FEOGA), Instrumentul Financiar de Orientare pentru Pescuit ( IFOP), adăugat în
1990.
Prin Tratatul de la Maastricht s-a decis instituirea Fondului de coeziune ai cărei
beneficiari vor fi exclusiv Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda.
Conform prevederilor Actului Unic, politica regională este subsumată sferei de
cuprindere a conceptului de “coeziune economică”.
După Tratatul de la Maastricht, conceptul de
“coeziune economică” devine unul din cei trei piloni ai Uniunii Europene, alături de piaţă unică
şi uniunea economică şi monetară.
Tratatul de la Maastricht consacră astfel, indirect, politica regională ca unul dintre pilonii
de bază ai integrării în cadrul Uniunii Europene.
Identitatea regională reprezintă un element cheie în constituirea regiunilor ca spaţii sociale
şi politice. Există trei elemente care trebuie luate în considerare atunci când analizăm identitatea
regională.
Primul dintre elemente este cel cognitiv, care presupune ca oamenii să fie conştienţi de
existenţa regiunii şi de limitele sale geografice.
Un al doilea element este cel afectiv, care se referă
la felul în care oamenii simt în legătură cu regiunea şi gradul în care aceasta oferă un cadru pentru
identitate şi solidaritate comună, şi care se poate afla în conflict cu alte forme de solidaritate,
incluzând aici clasa socială şi naţionalitatea.
Cel de-al treilea element este cel structural, în care
regiunea este folosită ca bază de mobilizare şi acţiune colectivă în căutarea obiectivelor sociale,
economice şi politice.(12)
În ceea ce priveşte conceptul de regionalizare, trebuie eliminată confuzia care poate să
apară între cele două noţiuni, asemănătoare din punct de vedere semantic şi anume, regionalism şi
regionalizare.
Aceste două concepte diferite, regionalism şi regionalizare se referă la două lucruri
total distincte.
Primul concept(regioalism) se referă la grup, la o comunitate, respectiv la identitatea şi acţiunea
sa, iar cel de-al doilea(regionalizare) se referă la spaţiu, la cadrul şi organizarea sa.
Astfel, se impune o distincţie între regionalism şi regionalizare, conform căreia:
regionalismul este rezultatul unui proces de „jos în sus”, de conştientizare de către unele comunităţi
a unor dezechilibre regionale, a subdezvoltării economice, a alienării etnoculturale, a
centralismului statului în care trăiesc, în vreme ce regionalizarea este procesul de „sus în jos”, prin
care statele conştientizează dezechilibrele regionale cu toate fenomenele care le însoţesc, alienare
etnoculturală, subdezvoltare economică, centralism exagerat, şi trec la descentralizarea sistemului
politico-juridic printr-o instituţionalizare la nivel regional.
Cele două fenomene sunt
complementare, existând posibilitatea să se confunde de cele mai multe ori.(13)
Modalităţi de dezvoltare a regiunilor
Criteriile luate în considerare în aprecierea nivelului de dezvoltare a unei regiuni sunt
următoarele:
- criteriul demografic - care urmăreşte creşterea demografică relativă sub aspectul
procedural, a populaţiei unei regiuni;
- criteriul material - acesta se referă la mărimea venitului pe cap de locuitor care este şi
ea o modalitate de apreciere a progresului unei regiuni;
- criteriul structural - analizează schimbările ce au loc în structura activităţilor
desfăşurate într-o regiune.
O încercare de a explica dezvoltarea unei regiuni a fost reprezentată de către “Teoria
bazei economice”(14). Această teorie susţinea faptul că unele activităţi sunt esenţiale, de bază, în
sensul că o dezvoltare a acestora determină dezvoltarea generală a regiunii, iar altele sunt mai
puţin importante, acest lucru însemnând că progresul lor este determinat de dezvoltarea generală
a regiunii.
Un alt model care îşi propune să oferă o explicaţie în ceea ce priveşte influenţa diferiţilor
factori asupra dezvoltării regionale îl reprezintă analiza resurse-rezultate.
Esenţa acestui model o
constituie studierea fluxurilor economice care au loc la nivelul unei regiuni, fiind luate în
considerare următoarele cinci principale sectoare economice:
- sectorul intermediar
- reprezentat de firme private;
- gospodăriile
- familii şi indivizi rezidenţi sau angajaţi în cadrul regiunii;
- sectorul public
- autoritatea locală şi naţională;
- exteriorul
- indivizi şi activităţi din afara regiunii;
- sectorul de capital
- stocurile de capital fix şi circulant;
Pentru o mai bună reflectare a procesului de dezvoltare economică cele două modele de
analiză orientate spre cererea finală ar trebui utilizate combinat prin prisma complementarităţii
lor.
În dezvoltarea economică a unei regiuni sunt implicaţi şi alţi factori externi vorbim aici
de comerţul, exportul şi importul de bunuri şi servicii, migraţia forţei de muncă, migraţia
factorilor de producţie, în special a capitalului.
Un alt factor care se poate implica activ în ajustarea tendinţelor de dezvoltare ale
diferitelor regiuni, prin măsuri de limitare a creşterii economice excesive sau prin măsuri menite
să ducă la sporirea gradului de ocupare a forţe de muncă şi a veniturilor este statul.
Statul trebuie să acorde o atenţie esenţială dezvoltării mediului de afaceri una dintre
aceste soluţii fiind reprezentată de parcuri industriale.
Dezvoltarea mediului de afaceri presupune asigurarea infrastructurii necesare favorizării
apariţiei şi dezvoltării activităţilor economice.
Bibliografie
1 Stanislaw, C., (1973), Regional planning; National income; Social accounting; Mathematical models,
Accounting, Ed Lexington Books.
2 Nicolae,V., Constantin, D, L., (1998), Bazele Economiei Regionale şi Urbane, Editura Oscar Print, p. 16.
3 Whittlesey, D., (1954), The regional concept and the regional method, în American Geography, Syracuse
University Press, p.36.
4. Whittlesey, D., op cit., p.36
5. Nicolae,V., Constantin, D, L., ( 1998), op cit., p. 16.
6. Dincă, C., ( 2005), Regionalizarea sau dilemele guvernării regionale, Ed. Sitech, Craiova,p.55.
7.23 Nicolae,V., Constantin, D, L., ( 1998), op cit., p. 16.
8. Albu, C., Andreescu, E., Velciu R., Rădulescu, L., Stanculescu, E., Popa, N., Sălăgean, D., ( 2006), Politica Regională, Editat de Centrul de Informare şi Documentare Economică, Bucureşti, p.25.
8 Art. 46. din Tratatul de Constituire al Comunitaţii Economice a Carbunelui şi Oţelului, adoptat în 1951.
9. Art. 51. Paragraful 1 din Tratatul de Constituire al Comunitaţii Economice a Carbunelui şi Oţelului, adoptat în 1951
10. Art. 129. din Tratatul de Constituire a Comunitãţii Economice Europene, adoptat în 1957.
11. Albu, C., Andreescu, E., Velciu R., Rădulescu, L., Stanculescu, E., Popa, N., Sălăgean, D., ( 2006), op.cit., p.11
12 Keating, M., (2008), Noul regionalism în Europa Occidentală, Editura Institutul European, p. 99.
13 Ricq, C., (1983) – La Region, espace institutionnel et espace d’identité, în Espace et Sociétés, pp. 122-123. 14 Unul dintre adepţii acestei teorii este şi Charles, Tiebout, „ A Pure Theory of Local Expenditures”, Journal of Political Economy, no 64, 1956, pp.416-424/ Tiebout, Charles M. 1956a. "Exports and Regional Growth." Journal of Political Economy 64: 160-164. Tiebout, M. C., ( 1956), The Urban Economic Base Reconsidered. Land Economics. pp. 95-99.
