Tuturor cititorilor dorim un An Nou Fericit!

Colectivul redacțional dorește tuturor cititorilor un an nou fericit! 

Iohannis a promulgat noul Cod fiscal şi noul Cod de procedură fiscală

http://adevarul.ro/news/eveniment/iohannis-promulgat-noul-cod-fiscal-noul-cod-procedura-fiscala-1_56853c1b37115986c6009fa9/index.html?utm_source=newsletter&utm_campaign=Anul+negru+al+Patriarhului+Daniel+%C5%9Fi+secretele+unei+vie%C5%A3i+controversate.+C%C3%A2t+a+gre%C5%9Fit+%C5%9Fi+c%C3%A2t+s-a+c%C4%83it+liderul+BOR+%C3%AEn+2015&utm_content=Newsletter-292914-20151231

31 decembrie 2015, 

FOTO Mediafax

Preşedintele Klaus Iohannis a semnat, joi, ultima zi a anului, decretul de promulgare a noilor reglementări privind Codul Fiscal şi Codul de procedură fiscală, care au fost votate de Camera Deputaţilor în ultima şedinţă din 22 decembrie şi vor intra in vigoare la 1 ianuarie 2016.

Potrivit Administraţiei Prezidenţiale, şeful statului a promulgat Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului 50/2015 pentru modificarea şi completarea Legii 227/2015 privind Codul fiscal şi a Legii 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

OUG 50/2015 a fost adoptată pe finalul mandatului de premier al lui Victor Ponta, fiind publicată în Monitorul Oficial în 3 noiembrie.

Astfel, potrivit noului Cod fiscal, anul 2016 începe cu reduceri de preţuri la produse şi servicii în urma scăderii cotei TVA la 20%, iar în unele cazuri la 9% şi chiar 5%, cu reducerea impozitului pe dividende la 5%, dar aduce şi scumpiri la impozitele pe locuinţe şi terenuri.

Cea mai importantă măsură de relaxare fiscală pentru anul viitor vizează reducerea cotei generale de TVA, de la 24% la 20%, care ar trebui să conducă la scăderea preţurilor cu 3,33%, dacă se transmite integral.

Totodată, taxa va scădea, de la 1 ianuarie, de la 9% la 5% pentru cinematografe, muzee, livrările de cărţi, manuale, ziare şi reviste, nivel care se va aplica şi pentru evenimentele sportive şi culturale, în prezent fiind impusă o cotă de 24% pentru acestea.

O cotă de TVA de 9% se aplică anul următor şi pentru medicamente, hoteluri, alimente, restaurante şi catering şi furnizarea de apă.

Astfel, diminuarea taxei pe valoare adăugată va pune presiune pe preţuri şi în prima parte a anului următor, după ce în 2015 reducerea cotei pentru alimente a dus inflaţia în teritoriu negativ.

TVA mai mică ar putea antrena şi o reducere a preţurilor la benzină şi motorină de la începutul anului următor, însă ulterior acestea depind de evoluţia cotaţiei petrolului pe pieţele externe, în contextul în care statul a menţinut nivelul accizei, dar şi supraacciza. Cea de a doua urmează să fie eliminată la începutul anului 2017. Taxele şi accizele percepute de stat reprezintă peste jumătate din preţul carburanţilor.

Cursul de schimb în funcţie de care ar urma să se calculeze acciza în 2016 este cel utilizat în 2014 şi în acest an, de 4,7380 lei/euro, legislaţia prevăzând şi o ajustare a acestuia cu rata inflaţiei. Cum inflaţia a fost negativă, Ministerul Finanţelor a anunţat că va menţine pentru anul următor acelaşi nivel al cursului.

În rândul produselor accizabile se regăsesc în prezent benzina, motorina, energia electrică, gazul natural, dar şi produse precum alcoolul şi ţigările, cafeaua, unele bijuterii, confecţii din blănuri şi iahturi.

Noul Cod Fiscal elimină acciza pentru unele dintre aceste produse, cum ar fi cafeaua, blănurile şi iahturile, în timp ce pentru băuturile alcoolice acciza coboară cu aproximativ 30%.

Acciza pentru carburanţi şi energia electrică rămane la acelaşi nivel, dar cea pentru ţigarete va creşte, iar în cazul ţigărilor electronice va fi introdusă.

O modificare importantă din Codul Fiscal pentru anul 2016 vizează impozitul pe dividende, care va scădea de la 16% la 5% şi se va aplica pentru câştigurile aferente acestui an, urmând ca din 2017 să se adauge o cotă de 5,5% datorată la bugetul de asigurări de sănătate, baza de calcul fiind plafonată superior la de cinci ori salariul mediu pe economie.

Pentru microîntreprinderi a fost majorat plafonul de venituri impozabile în care trebuie să se încadreze, de la 65.000 de euro la 100.000 de euro, şi s-a introdus un sistem diferenţiat de cote de impozitare, între 1% şi 3%, pentru stimularea înfiinţării de locuri de muncă şi pentru o distribuire mai echitabilă a sarcinii fiscale între microîntreprinderile cu salariaţi şi cele fără.

Astfel, noile cote de impozitare, valabile de la 1 ianuarie, sunt de 1% pentru microîntreprinderile cu peste 2 salariaţi (inclusiv), de 2% pentru cele cu un salariat şi de 3% pentru microîntreprinderile care nu au salariaţi, de la 3% cotă generală de impozitare a veniturilor pe această categorie de firme.

În privinţa impozitului pe profit, cota generală rămâne cea de 16%, modificări fiind înregistrate punctual la bunurile pentru care se acordă facilitatea profitului reinvestit, precum şi pentru unele cheltuieli deductibile.

Pe de altă parte, pentru anul următor sunt prevăzute şi scumpiri sau creşteri de taxe, cea mai importantă referindu-se la impozitarea proprietăţilor.

În acest sens, autorităţile locale vor avea mai multă libertate, astfel că pot creşte impozitele pentru clădirile rezidenţiale, mai ales pentru cele în care se desfăşoară activităţi economice.

De exemplu, impozitul datorat în 2015 pentru un apartament deţinut de o persoană fizică a fost de 0,1% din valoarea impozabilă a clădirii. Din 2016, bugetul local va percepe un impozit diferenţiat, în funcţie de utilizarea construcţiei, respectiv pentru locuit, pentru activităţi economice sau mixt.

Pentru clădirile utilizate exclusiv ca locuinţe, impozitarea se va face cu 0,08%-0,2% din baza impozabilă a apartamentului, primăriile având posibilitatea să stabilească cota de impozitare, în acest interval.

În cazul în care în locuinţă îşi desfăşoară activitatea o societate sau este sediu de PFA, rata de de impozitare este cuprinsă între 0,2% şi 1,3% din valoarea acesteia. Astfel, utilizarea în activităţi economice a locuinţei aduce o creştere a impozitului de cel puţin două ori şi de cel mult 13 ori. Creşterea impozitului în acest interval este condiţionată de o reevaluare a locuinţei în ultimii cinci ani. Dacă aceasta nu a avut loc, impozitul este stabilit la 2% din valoarea impozabilă.

Noul Cod Fiscal a introdus şi creşteri ale valorilor necesare pentru stabilirea bazei impozabile în cazul acestor construcţii.

Dacă o construcţie este folosită atât pentru locuit, cât şi pentru activităţi economice, impozitarea se realizează diferenţiat, în funcţie de suprafaţa destinată fiecărui scop. În astfel de cazuri, proprietarii de locuinţe trebuie să depună la autoritatea locală o declaraţie specială până la finele lunii februarie.

Societăţile care deţin în proprietate construcţii trebuie să depună, de asemenea, o declaraţie specială de impunere, urmând să plătească în 2016 un impozit de 0,08-0,2% din valoarea impozabilă a construcţiilor rezidenţiale pe care le deţin şi de 0,2-1,3% din cea a construcţiilor nerezidenţiale. Reevaluarea acestora se face la fiecare 3 ani, iar în lipsa acesteia cotele de impozitare cresc la 5%.

Pe lângă impozitele pentru locuinţe, autorităţile locale au în 2016 şi posibilitatea de a majora cu 500% impozitul pe clădirile şi terenurile neîngrijite.

Noul Cod Fiscal introduce obligaţii suplimentare şi pentru persoanele fizice autorizate (PFA), care vor achita obligatoriu contribuţia individuală pentru pensie, de 10,5% din venitul net realizat şi plafonată la un nivel anual de maximum cinci salarii medii pe economie, chiar dacă sunt şi salariate la un angajator. Totodată, dacă PFA vrea să beneficieze de pensia întreagă, trebuie să achite şi contribuţia care ar reveni angajatorului, de 15,8%, aplicată la veniturile pe care le obţine din această activitate. În Codul Fiscal aplicat până la finele acestui an, PFA nu avea aceste obligaţii, dacă era şi salariată.

Pe cărări de stele albe

Pe cărări de stele albe, 

Prin păduri de Univers, 

Sufletul iși poartă Taina

In al vârstelor blând mers.

Din clepsidre și ninsori

Duhul sfânt pogoară-n lume

Dăruind colind de rouă

Nașterii acestui nume.

Se topesc mirări de-o clipă 

Veșnicind Nemărginirea

Dincolo de necuvinte 

Se-ntrupează azi Iubirea.

Ca un cântec vechi de flaut

Intră-n case și in vise

Descifrând Misterul Sacru

Al Iubirii Lui promise.

Descuiaţi-vă Lumina,

Răscoliţi-vă adâncul

Căutaţi in Sinea voastră

Steaua ce-ocrotește pruncul,

Fiţi măcar pentru o clipă

Ieslea caldă ce-l primește, 

Veţi simţi in orice clipă

Harul Lui in voi cum crește.

Primiţi jertfa-I de-a Se naște

Ca pe cel mai mare Dar

Intre Lacrimă și zâmbet

Existaţi prin al Său Har

Pe cărări de stele albe, 

Prin păduri de clipe noi

Colindaţi de Neuitare

Infinitului din voi…

Procurorul celui mai controversat proces din istoria României dezvăluie cine a hotărât eliminarea soţilor Ceauşescu: „Crima organizată a început atunci“

http://adevarul.ro/locale/targu-jiu/procurorul-celui-mai-controversat-proces-istoria-romaniei-dezvaluie-hotarat-eliminarea-sotilor-ceausescu-crima-organizata-inceput-atunci-1_567c393337115986c6c8ccb7/index.html?utm_source=newsletter&utm_campaign=Procurorul+Dan+Voinea+dezv%C4%83luie+cine+a+hot%C4%83r%C3%A2t+eliminarea+so%C5%A3ilor+Ceau%C5%9Fescu%3A+%E2%80%9ECrima+organizat%C4%83+a+%C3%AEnceput+atunci%E2%80%9C&utm_content=Newsletter-291582-20151225

25 decembrie 2015, Alin Ion

Dan Voinea a făcut dezvăluiri extrem de importante despre evenimentele din decembrie 1989 

După 26 de ani de la executarea cuplului Ceauşescu, fostul procuror militar din procesul de la Târgovişte a făcut o serie de dezvăluiri noi cu privire la modul în care s-a derulat judecata şi cine s-a aflat de fapt în spatele hotărârii de exterminare a celor doi conducători. 

Dan Voinea a vorbit despre toate acestea în cadrul Simpozionului „Adevăr şi manipulare“, organizat de Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Târgu Jiu. 

În decembrie 1989, Dan Voinea avea gradul de maior la Direcţia Procuraturii Militare. A fost desemnat să întocmească rechizitoriul în procesul soţilor Ceauşescu, care trebuia să fie unul rapid şi cu acelaşi final, indiferent de ce s-ar fi întâmplat. 

Tensiunea ajunsese la paroxism în acea perioadă ca urmare a pierderilor nenumărate de vieţi omeneşti, astfel că procesul din data de 25 decembrie 1989 nu a respectat vreo logică şi normă juridică. Procesul a început la ora 13.20 şi s-a terminat la ora 14.40. Sentinţa de condamnare la moarte a fost decretată la 14.45 şi a fost pusă în executare cinci minute mai târziu. Dan Voinea dezvăluie cum a început mascarada: „Târgovişte este de analizat din punct de vedere politic, pentru că juridic nu prea sunt multe de spus. 

A fost un proces atipic, un proces stalinist. 

Discuţii au fost atunci. Eu am avut discuţii cu judecătorul. I-am spus că nu avem un dosar. S-a uitat la mine şi mi-a spus: «Crezi că stă cineva după tine acum să faci dosare? Să începem procesul şi o să vezi că vor fi martori, vor veni probe şi se va face dosarul». Cam aşa s-a plecat la Târgovişte, cu o promisiune de justiţie, pentru că strada, şi nu ştiu cine i-a manipulat pe cei din stradă să ceară rapid acel proces. (...) 

Acest proces trebuie analizat politic, pentru că juridic nu prea ai ce să spui, pentru că nu s-a format procesul unei judecăţi cu procedură normală. Nu era timp atunci de a discuta pe procedură prea multe lucruri“. 

 „A fost sacrificat un comunist pentru comunism“ 

Fostul acuzator susţine că noua clică instalată la putere se temea, de fapt, să nu îşi piardă averile acumulate: „În spinarea Ceuşeştilor au fost puse toate nenorocirile acestei ţări ca şi cum ei ar fi fost o putere de neînvins. Poate că a fost un adevăr şi acesta, dar teama administraţiei comuniste era de a nu-şi pierde banii mulţi pe care i-a strâns“. 

 Noua putere instalată era formată tot din comunişti, care aveau ca ţel sacrificarea unuia dintre ei, care refuza să părăsească funcţia în care se afla. „Mai târziu am aflat şi eu că a fost hotărâtă eliminarea fizică a soţilor Ceauşescu cu ocazia acestui proces. S-a hotărât în biroul generalului Victor Stănculescu de către Ion Iliescu, Petre Roman, Alexandru Bîrlădeanu, Gelu Voican Voiculescu, care erau acolo. A fost sacrificat Ceauşescu de către comunişti pentru a salva administraţia comunistă. (...) La Târgovişte a fost sacrificat un comunist pentru comunism“. 

 „Victimele sunt mult mai multe şi de asta au clasat dosarul“ Fostul procuror militar a vorbit şi despre clasarea dorarului Revoluţiei. Unul dintre motive, crede el, ar fi numărul mare al victimelor, peste 7.000 de persoane având de suferit în urma evenimentelor din decembrie 1989: 

„În momentul în care s-a pătruns în clădirea Comitetului Central acolo erau foarte mulţi demnitari de partid şi de stat care au fost, într-un fel sau altul, brutalizaţi de cei care au intrat în clădire. Numărul victimelor de la Revoluţie se apropie de 7.000 - e vorba de morţi, răniţi şi lipsiţi de libertate în mod ilegal. Victimele sunt mult mai multe şi de asta au clasat dosarul, de asta l-au ţinut 26 de ani. Să nu se ştie adevărul în legătură cu victimele. Responsabilitatea juridică a crimelor din decembrie '89 este pentru victime şi pentru distrugerile care au avut loc. Adevărul în justiţie se face pe baza unor probe şi mijloace de probă. Până în prezent, toate dosarele pe care noi le-am trimis în instanţă, şi mă refer la "dosarul Timişoara", în care a fost trimis în judecată generalul Stănculescu, generalul Chiţac şi pe cei care ocupat de incinerarea morţilor de la Timişoara, nu a avut nicio achitare şi nicio restituire. Instanţele au procedat corect“. 

 „Nu există incertitudini cu privire la criminali“ Fostul procuror militar este de părere că criminalii se cunosc, dar că aceştia nu sunt unii obişnuiţi, pentru că nu ei eu apăsat pe trăgaci, ci au dat ordin să se tragă. Aceştia au ocupat şi poate că mai ocupă funcţii de conducere. „Au fost trimise în judecată peste 37 de dosare şi nu am avut nicio achitare şi nicio restituire, ceea ce înseamnă că aceşti crtiminali chiar se fac vinovaţi de crimele pentru care noi i-am trimis în judecată. Adevărul despre decembrie 1989 este aşa cum l-am văzut la televizor. Toate evenimentele au fost filmate. (...) 

Nu există incertitudini cu privire la criminali. 

Necazul acestor dosare este faptul că aceşti criminali nu sunt criminali de drept comun, ci sunt criminali de sistem: sunt generali, sunt profesori la universităţi, sunt miniştri şi şefi de stat. Este vorba de oameni care au dirijat operaţiunile militare care au făcut aceste victime“, susţine Dan Voinea. „Cei care au tras au fost militarii“ 

Dan Voinea, în prezent cadru didactic universitar, spune că din jurnalele aflat la unităţile militare reiese că militarii au tras: „Chestiunea pentru procurori este să stabilească doar responsabilitatea pentru aceste victime pe categorii de criminali. Există aşa numitele jurnale ale acţiunilor, există registrele istorice pe care fiecare unitate militară le ţine. Acestea au fost puse la dosare. Din aceste jurnale ale acţiunilor de luptă rezultă că cei care au tras au fost militarii din forţele armatei române. Nu am putut să identificăm în cei 26 de ani vreun cetăţean străin care să fi fost amestecat în crimele din decembrie 1989. Nu există. Nu putem face vreo afirmaţie gratuită că KGB se face vinovat de crimele din timpul revoluţiei. KGB poate să facă asemenea activităţi în ţara lui, la sovietici. Să poţi susţine fără argumente juridice bazate pe probe, nu pe speculaţii, că o instituţie de informaţii cum este KGB ar fost amestecată“. Ceauşescu a folosit pentur prima dată termenul de „terorist“ 

Dan Voinea a făcut unele dezvăluiri şi în ceea ce priveşte ancheta pe care a desfăşurat-o împotriva generalului Victor Stănculescu, care i-a spus că Ceauşescu a folosit termenul de „terorist“ pentru prima dată: „Prima întrebare pe care i-am adresat-o generalului Stănculescu şi există declaraţii a fost aceasta: «Dacă a existat o putere străină care a atacat România în decembrie 1989»?. S-a uitat lung la mine generalul Stănculescu, probabil că a crezut că eu sunt din tabăra... nu ştiu de ce, dar chiar nu am, avut nimic de-a face cu grupul condus de Ion Iliescu. 

Am aflat şi eu mai târziu foarte multe lucruri. 

NU a existat niciun amestec din partea unor puteri străine pentru că armata este făcută pentru duşmanul extern. A doua întrebare a fost aceasta: «Dacă a existat o grupare teroristă în decembrie 1989?» S-a uitat iar lung la mine şi mi-a spus: «Dumneata ai ascultat cuvântările tovarăşului Nicolae Ceauşescu din 17,18 şi din 21?» Zic: «Da». „Păi şi ce a zis? Că la Timişoara sunt huligani iredentişti şi terorişti care atacă». Când m-am uitat peste stenogramele cuvântărilor lui Ceauşescu cel care foloseşte pentru prima dată a fost Ceauşescu. Vezi, Doamne, manifestanţii anticomunişti terorizau statul comunist. El poate că era de bună credinţă, că de asta a crezut în statul comunist. (...) 

Acest dosar este public. 

Se găseşte în Arhivele Statului şi poate fi consultat şi acolo puteţi să găsiţi adevărul în legătură cu ce s-a întâmplat Timişoara“. „Nu a fost vorba de o lovitură de stat pentru că nu a înlocuit nimeni administraţia comunistă“ Fostul procuror susţine că dosarele Revoluţiei stau în sertarele procurorilor pentru că nu se doreşte să se afle adevărul: „Pentru Timişoara pot să vă spun că nu există victimă pentru care să nu avem o explicaţie în legătură cu ce i s-a întâmplat, mort, rănit sau lipsit de libertate ilegal. 

La fel pentru Arad, Constanţa, Braşov, oraşe unde noi am reuşit să identificăm agresorul fizic cu nume şi prenume. Aceste persoane care i-au atacat pe manifestanţii din decembrie '89 se regăsesc în dosarele care stau în fişetele procurorilor. (...) 

Am fost uimit când am citit în ordonanţa de clasare dată de procurori că mulţi şi-au pierdut viaţă din cauza haosului în care militarii au fost nevoiţi să acţioneze. Dacă citiţi oricare dintre dosarele care sunt în instanţă veţi vedea că nu a fost niciun haos, că totul a fost foarte bine organizat şi gândit, că dispozitivele de luptă au fost puse numai acolo unde erau manifestanţi, că ordinele de luptă au fost de la generalul Stănculescu şi subordonaţii lui şi îi regăsiţi pe cei care au primit ordinele şi au executat ordinele. 

 Dan Voinea susţine că în decembrie 89 nu a fost o lovitură de stat, pentru că sistemul comunist a rămas la putere: „Nu a fost vorba de o lovitură de stat pentru că nu a înlocuit nimeni administraţia comunistă atunci. Au rămas la putere“. S-a tras în oameni pentru a-şi păstra privilegiile şi a acumula noi averi Dan Voinea vine cu o nouă concepţie cu privire la ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Acesta susţine că s-a tras în populaţia pentru că cei instalaţi la putere, comunişti aflaţi în alte linii, să-şi păstreze privilegiile şi să acumuleze noi averi: „Am urmărit să văd şi eu ce s-a întâmplat după Revoluţie cu cei care nu aveau loc de Ceauşescu să facă avere şi am constatat următorul lucru: că puterea economică în România nu au luat-o manifestanţii de la Timişoara. Nu au luat nici puterea politică. Au rămas aceeaşi oameni, numai că economia s-a privatizat în o mie una linii de privatizare, după cum au moştenit această funcţie. Adică activiştii de partid şi cei care au răspuns de comerţ, de exemplu, au luat toate spaţiile economice sau toate depozitele, cei care au răspuns de CAP-uri au luat toate terenurile pe care le deţineau sau fermele şi plantaţiile. (...) 

Crima organizată a început de atunci. 

De asta s-a tras în oameni. Ca să rămână la putere, să poată să împartă pădurile, dealurile, munţii, banii şi ce a rămas bun. Continuă această bătălie sub o formă destul de periculoasă pentru că nu reuşim să ne facem bine“. 

Corneliu Mănescu nu a putut să preia puterea pentru că era mort de beat 

Un fapt inedit dezvăluit de fostul procuror militar este acela că primul chemat să preia frâiele puterii a fost Corneliu Mănescu, dar acesta se afla în stare de ebrietate atunci când revoluţionarii au mers să-l aducă de acasă, aşa că s-a apelat la Ion Iliescu. „Această activitate infracţională a fost deschisă de Ion Iliescu, cel care le-a mulţumit celor care care l-au adus la putere. Nu era vorba să-l aducă pe el la putere. Manifestanţii au strigat în piaţă numele lui Corneliu Mănescu. Asta s-a strigat în ziua de 20, după-amiază, numai că atunci când s-au dus la Corneliu Mănescu să-l ia de acasă omul era în stare de ebrietate şi nu l-au putut aduce la balconul Comitetului Central şi atunci cineva a avut ideea să-l aducă pe Ion Iliescu. El nu se descurca dacă nu avea sprijinul fratelui de luptă generalul Stănculescu. Nu întâmplător Ion Iliescu, cu Petre Roman, cu Brucan şi ceilalţi s-au dus la Ministerul Apărării Naţionale, unde nu întâmplător au şi pus-o de un proces împotriva lui Ceauşescu“, a spus Dan Voinea. 

Citeste mai mult: adev.ro/nzwtc0

Cei mai bogaţi şi cei mai săraci dintre tehnocraţi

http://adevarul.ro/news/politica/cei-mai-bogati-cei-mai-saraci-tehnocrati-1_567acc0e37115986c6bfb6db/index.html?utm_source=newsletter&utm_campaign=Cum+%C3%AEi+teroriza+Mircea+Govor%2C+baron+PSD%2C+pe+primarii+din+Satu+Mare+cu+%C5%9Fantaje+de+pres%C4%83%3A+%E2%80%9EPot+s%C4%83+te+las+f%C4%83r%C4%83+clien%C5%A3i%E2%80%9C+-+24.12.2015&utm_content=Newsletter-291168-20151224

23 decembrie 2015, Radu Eremia

 Printre cei mai înstăriţi membri ai Guvernului Cioloş figurează vicepremierul Costin Borc, urmat de ministrul Muncii, Cristina Palmer, şi ministrul Societăţii Informaţionale, Marius Raul Bostan, şi vicepremierul Vasile Dîncu. La polul opus sunt ministrul delegat pentru Relaţia cu Parlamentul, Ciprian Bucur, şi ministrul delegat pentru Dialog Social, Violeta Alexandru. 

Cu excepţia Ralucăi Prună, ministru Justiţiei, toţi ceilalţi membri ai Cabinetului Cioloş au depus, în ultimele două săptămâni, declaraţiile de avere în care apar proprietăţile deţinute, colecţiile de obiecte de artă, bijuterii, chiar şi arme, dar şi veniturile obţinute de partenerii sau partenerele de viaţă. „Adevărul“ a consultat declaraţiile de avere publicate de noii miniştrii şi vă prezintă un top al celor mai înstăriţi miniştri din Guvernul Cioloş, dar şi pe cei mai modeşti dintre tehnocraţi. 

Cea mai impresionantă declaraţie de avere este a vicepremierului Costin Borc, deţinătorul unei avuţii de aproape două milioane de euro. La polul opus se află ministrul delegat pentru relaţia cu Parlamentul, Ciprian Bucur, singurul membru al Guvernului care nu are niciun imobil. Costin Borc - casă de vacanţă în nordul Franţei Vicepremierul Costin Borc, ministru al Economiei, are cea mai însemnată avere dintre toţi membrii Guvernului Cioloş. Borc, care a ocupat în ultimii 15 ani funcţii de conducere în grupul Lafarge, deţine împreună cu soţia sa un apartament şi o casă în Bucureşti, un apartament de 149 de metri pătraţi în Paris şi o casă de vacanţă în localitatea Capelle-les-Grands din nordul Franţei, potrivit declaraţiei de avere postate pe portalul Guvernului. În plus, soţia lui Borc este moştenitoarea a două terenuri agricole – unul de 4,2 hectare în judeţul Teleorman, altul de 49,54 hectare în judeţul Călăraşi. Ministrul Economiei a vândut în decembrie 2014, cu 1,066 milioane de lei (240.000 de euro), două treimi dintr-o casă. Borc deţine o colecţie de tablouri, din familie sau cumpărate în decursul anilor, cu o valoare estimată la 4.000 de euro, dar şi bijuterii din aur, argint şi pietre preţioase de aproximativ 15.000 de euro. Borc şi soţia sa au mai multe conturi curente şi depozite în lei, euro, lire sterline, dolari şi franci elveţieni, cu sume cumulate de aproape 1,5 milioane de euro. Costin Borc este acţionar în mai multe societăţi: Lafarge, în valoare de aproape 50.000 de euro, FCPI Innovation - 9.380 de euro, Electrica - 12.120 de lei, Nuclearelectrica - 9.349 de lei sau Petrom - 6.060 de lei, 100% din SC Framefabrik SRL şi 50% din SC Burggasse 38 SRL. În 2014, Costin Borc a fost director general al Lafarge România, an în care a încasat de la compania Eco Gest (parte a Lafarge) suma de 1,06 milioane de lei (238.150 de euro). Adică aproape 20.000 de euro pe lună. 

Cristina Palmer, milionar în euro Ministrul Mediului, Cristiana Palmer, are în conturi peste 417.700 de euro şi peste 761.400 de dolari, trei terenuri intravilane în suprafaţă de aproape 5.000 de metri pătraţi şi un apartament în sectorul 2 din Bucureşti. De asemenea, deţine un autoturism Audi S4 şi bijuterii de 15.000 de euro. Cristiana Paşca Palmer are şi plasamente în valoare totală de 140.300 de dolari în trei fonduri de investiţii din SUA, dar şi tablouri în valoare 4.500 de euro. 

Bostan, latifundiar Ministrul Comunicaţiilor şi pentru Societatea Informaţională, Marius Bostan, deţine, împreună cu soţia sa, trei terenuri agricole în judeţul Vrancea şi două terenuri intravilane în Bucureşti, unul de 320 metri şi altul de 12,29 metri pătraţi. De asemenea, acesta are o casă în Bucureşti de 356 metri pătraţi, dar şi un apartament, tot în Capitală, de 94 metri pătraţi. Conturile sale îl propulsează în topul membrilor din Guvern care au agonisit cel mai mult. Ministrul Societăţii Informaţionale a declarat că deţine în conturi aproximativ 440.000 de euro, 29.000 dolari şi 680.000 lei. Acesta mai are acţiuni la opt societăţi, între care SIF Banat Crişana, SIF Moldova, SIF Transilvania, Romgaz, Nuclearelectrica şi a acordat împrumuturi în nume personal de 330.000 lei unor rude. La capitolul venituri încasate în anul precedent, ministrul Societăţii Informaţionale a precizat că acesta i-au intrat în cont aproximativ 20.000 de RON. 

Dîncu, arme de 10.000 de euro Vicepremierul Vasile Dîncu nu are niciun teren, însă a încasat din vânzarea acţiunilor deţinute la Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES), pe care le-a înstrăinat cu puţin timp înainte ssă fie numit ministru, 975.000 de euro. În conturile lui Dîncu au mai intrat 60.000 de euro din din vânzarea unui teren împădurit pe care îl avea la Corbeanca, Buftea. Imobilul a fost înstrăinat în urmă cu doar o săptămână. Potrivit declaratiei de avere, Dîncu mai deţine tablouri, sculptură şi gravură în valoare de 25.000 de euro, bijuterii, numismatică şi filatelie de 20.000 de euro şi arme în valoare de 10.000 de euro. Vicepremierul mai are şi două autoturisme: un IMS din anul 1975 şi un Mercedes-Benz din 2008. Cei mai modeşti dintre membrii cabinetului Cioloş Ciprian Bucur, ministrul fără casă Ministrul delegat pentru relaţia cu Parlamentul, Ciprian Bucur, este de departe cel mai sărac, dacă se poate spune aşa, membru al Guvernului Cioloş. Acesta deţine un teren intravilan în judeţul Bacău, are un Opel Astra fabricat în 2007, a încasat un salariu de aproape 45.000 de lei de la Camera Deputaţilor, unde a fost angajat la Comisia Juridică, şi a câştigat 24.000 de lei din drepturi de autor. Violeta Alexandru, apartament cumpărat în 2015 

În categoria miniştrilor care nu au venituri mari şi proprietăţi consistente se află şi ministrul pentru Dialog Social, Violeta Alexandru. Aceasta are un apartament în Bucureşti, achiziţionat abia anul acesta, teren de 0,8 hectare în comuna Vităneşti din judeţul Teleroman. De asemenea, aceasta a vândut în 2015 un teren cu 23.000 de lei şi a luat un împrumut de 55.000 de euro tot în acest an. În ceea ce priveşte veniturile, Violeta Alexandru a încasat în 2015 aproximativ 58.000 de lei. 

 Claudia Ana Costea n-are maşină Ministrul Muncii, Claudia Ana Costea, nu are terenuri, potrivit declaraţiei sale de avere, doar un apartament în Bucureşti. Nu deţine maşină, nici bijuterii sau tablouri şi nici conturi ori depozite bancare. A încasat un salariu de la Universitatea Bucureşti în valoare de peste 110.000 de lei, iar soţul, ambasadorul Doru Costea, aproximativ 47.000 de dolari. 

Dan Stoenescu, ajutat de părinţi Ministrul pentru Relaţia cu Românii de pretutindeni, Dan Stoenescu are un apartament în Bucureşti, o casă de vacanţă în construcţie la Bran şi un teren de 2.000 de metri pătraţi, tot în aceeaşi localitate. Stoenescu a avut venituri de 29.000 de dolari, 17.850 de lei şi 3.100 de euro în ultimul an, însă acesta are, în acelaşi timp, două împrumuturi bancare: un împrumut de aproape 55.000 de euro, scadent în 2043, şi un împrumut aproape 70.000 de lei, scadent în 2020. De asemenea, tânărul ministru delegat a primit o donaţie de 82.000 de lei din partea părinţilor.

Citeste mai mult: adev.ro/nztod7

Colectivul redacțional Vă urează!

TUTUROR CITITORILOR 

Civicului Ardelean!

Vă dorim Sărbători Fericite și 

La Mulți Ani în 2016!

Tratatul de la Trianon

http://www.istoria.md/articol/29/Tratatul_de_la_Trianon

Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în primul război mondial şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în primul război mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România) pe de o parte şi de Ungaria de alta parte.

Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele între statele succesoare ale Austro-Ungariei: Austria, Ungaria, Regatul Sîrbilor Croaţilor si Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), Cehoslovacia, precum şi între România şi Ungaria. Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului Razboi mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate cu Austria (la Saint Germain), Bulgaria (la Neuilly), Germania (la Versailles) si Turcia (la Sevres).

Consecinţele Tratatului de la Trianon, Versaille 1920

Conţinutul tratatului

Tratatul este divizat în patru părţi. 

Prima parte include Pactul Ligii Naţiunilor (parte comună pentru toate tratatele de pace încheiate după primul război mondial).

Partea a doua (articolele 27-35) defineşte frontierele Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sunt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera romano-ungara este descrisă în secţiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România şi Ungaria).

În principiu, Tratatul consfinţea includerea teritoriului Croaţiei-Sloveniei (partea de nord a Republicii Croaţia) şi Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sîrbilor, Croaţilor şi Slovenilor, a Slovaciei şi Ruteniei (azi Republica Slovacia şi Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului în cadrul României şi a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei.

Partea a treia (articolele 36-78) intitulată "Clauze politice pentru Europa", conţinea o serie de clauze privind, pe de o parte cadrul bilateral al relaţiilor dintre Ungaria şi statele vecine, recunoaşterea unor clauze politice privind anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispoziţii referitoare la cetăţenie, protecţia minorităţilor naţionale.

Partea a patra (articolele 79-101), intitulată "Interesele Ungariei in afara Europei" conţinea prevederi referitoare la renunţarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) şi China.

Aplicarea dispoziţiilor tratatului

Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise în tratat au fost delimitate în anii imediat următori. Singura excepţie a fost oraşul Sopron (în limba germana Odenburg) din Burgenland care, în urma unui plebiscit ţinut la data de 14 decembrie 1921, a decis să rămînă parte a Ungariei.

Dispoziţiile tratatului referitoare la minorităţile din Ungaria au fost aplicate parţial, astfel că procesul de asimilare a acestora a continuat, Ungaria fiind în prezent unul din statele cele mai omogene etnic din Europa. 

Destrămarea Imperiului Austro-Ungar în urma semnării Tratatului de la Trianon, 1920

Impactul tratatului

Tratatul de la Trianon a consfinţit existenta unui stat maghiar independent, ideal al revoluţionarilor maghiari de la 1848 şi al oamenilor politici maghiari în perioada de sfîrşit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de aceştia. În ciuda acestui fapt Tratatul a fost şi continuă să fie perceput în mentalul colectiv maghiar drept o catastrofă. Din această perspectivă Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfinţit sfîrşitul regatului sfîntului rege Stefan, regat care de facto disparuse în secolul al XVI-lea, prin înfrîngerea de la Mohacs şi divizarea teritoriilor sale între Imperiul otoman şi Sfîntul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria şi, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care formal a continuat sa existe, împăraţii de la Viena purtînd pînă la sfîrşit şi titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Tratatul de la Trianon a consfinţit trecerea către statele succesoare a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) şi a 63% din populaţie, aceasta din urmă în majoritatea ei alcatuită din etnici ne-maghiari.

Tratatul nu a ocupat un rol la fel de important în conştiinţa populatiei statelor succesoare; în principiu, pentru acestea Tratatul de la Trianon a consfinţit realizarea dreptului la autodeterminare al popoarelor din Transleithania (partea ungară a Dublei Monarhii) şi a consfinţit o realitate existentă pe teren (majoritatea teritoriilor fuseseră deja ocupate de către forţele armate ale României, Cehoslovaciei, Statului sîrbilor, croaţilor şi slovenilor).

Deşi istoriografia maghiară şi unii oameni politici maghiari au sustinut că Dubla Monarhie reprezentase o soluţie mai echitabilă pentru minorităţi şi că slovacii, croaţii, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizati în cadrul Dublei Monarhii decît în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a sustinut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial.

Regatul Ungariei, statul rezultat în urma Primului Război mondial, a urmărit revizuirea, fie şi parţială a Tratatului de la Trianon, aliindu-se în acest scop cu statele revizioniste, Germania şi Italia. Deşi în perioada 1938-1941 s-a reusit anexarea unor teritorii care apartinusera Dublei Monarhii (1938 sudul Slovaciei, 1939 Ucraina subcarpatică, 1940 nordul Transilvaniei, 1941 teritorii aflate azi în Serbia, Croaţia şi Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfinţite din nou în anul 1947, prin tratatul de pace din 10 februarie 1947, încheiat între Puterile aliate şi Ungaria.

Bibliografie (surse)

1. http://ro.wikipedia.org/

Chestiunea optanților unguri din teritoriile cedate de Ungaria dupa Tratatul de la Trianon, României

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/22/chestiunea-optantilor-unguri/

La 4 iunie 1920 s-a semnat la Trianon Tratatul de Pace între Puterile Aliate şi Asociate cu Ungaria. Acest tratat recunoştea unirea la România a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, recunoştea unirea Slovaciei şi a aşa zisei Ucraine Subcarpatice cu Cehoslovacia şi recunoştea unirea cu Serbia a Croaţiei, Sloveniei şi a părţii de vest a Banatului, şi mai sunt şi alte detalii.

Tratatul a intrat în vigoare la 26 iunie 1921.

Articolul 45 al Tratatul de la Trianon preciza :

„Ungaria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de fruntariile Ungariei, astfel cum sunt fixate la articolul 27, Partea II (Fruntariile Ungariei) şi recunoscute prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scop de a regula afacerile actuale, ca făcând parte din România”

Iar in Articolul 47 al aceluiasi tratat se mentiona:

„România recunoaşte şi confirmă faţă de Ungaria angajamentul de a consimţi la inserţiunea într-un Tratat cu Principalele Puteri Aliate şi asociate a unor dispoziţiuni pe cari aceste Puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti în România interesele locuitorilor ce se deosibesc prin rasă, limbă sau religiune de majoritatea populaţiunii, precum şi pentru a ocroti libertatea transitului şi a aplica un regim echitabil comerţului celorlalte naţiuni."

"Proporţia şi natura sarcinelor financiare ale Ungariei pe cari România va avea să le ia pe seama sa pentru teritoriul pus sub suveranitatea ei vor fi fixate conform cu articolul 186, Partea IX (Clauze financiare), a Tratatului de faţă. Convenţiuni ulterioare se vor regula toate chestiunile cari n-ar fi regulate prin Tratatul de faţă şi cari ar putea lua naştere din cesiunea zisului teritoriu.”

Chestiunea optanților unguri 

– retrocedarile ilegale din Transilvania contestă Tratatul de la Trianon –

O analiză de Prof. Univ. Dr. Ioan Sabău-Pop1. Contextul istoric în care a apărut problema „optanţilor”

După anexarea Transilvaniei cu România prin actul istoric de la 1 Decembrie 1918 au trebuit rezolvate multe chestiuni interne şi internaţionale privind stabilirea graniţelor de vest ale tânărului Stat român, de succesiune ale statelor reglementate de dreptul internaţional, ale cetăţeniei locuitorilor Transilvaniei de până atunci şi nu în ultimul rând de dreptul de proprietate.

În privinţa dreptului de proprietate era de soluţionat aspectele privind dreptul de proprietate aparţinând statelor implicate în împărţirea teritorială, pe de o parte, precum şi dreptul de proprietate asupra bunurilor private aflate pe teritoriul Transilvaniei care până la Marea Unire le-au deţinut persoane fizice sau alte entităţi constituite juridic după regulile dreptului privat (societăţi, biserici, bănci, cooperative, asociaţii, etc.) pe de altă parte. Pentru bunurile care erau supuse unui regim instituţional, adică deţinute de monarhia austro – ungară ca stat imperial, erau de două categorii: prima categorie, care revenea cancelariei imperiale propriu – zis şi a doua, cele care reveneau Ungariei ca parte statală în monarhia bicefală.

Aici s-a născut şi prima dificultate de partajare rezultată din complexitatea evoluţiei şi transmiterii formelor de proprietate publică existentă dinainte de 1867 când s-a născut pactul dualist.

Adică erau categorii de bunuri care au aparţinut instituţiilor imperiale înainte de 1867 şi care nu s-au transmis formal Ungariei, pactul dualist având atunci o semnificaţie pur politică.

Este spre exemplu teritoriul din zonele grănicereşti, garnizoanele militare cu zonele aferente, instituţiile publice ale armatei şi autorităţilor imperiale, (Fondurile publice”entităţi înfiinţate de împăraţii Iosif al II – lea şi Maria Tereza).

În ce le priveşte după anul 1920, guvernul ungar a făcut eforturi să le recupereze sau să le transmită unor particulari de naţionalitate maghiară şi rămaşi în continuare în credinţa Ungariei, pentru a împiedica preluarea de către Statul Român.

De exemplu aşa s-a întâmplat cu o clădire publică în Braşov redenumită „Casino maghiară” şi Cercul cetăţenesc Maghiar din Braşov.[1]

Cert este că transmiterea bunurilor caracterizate ca având uzaj public, pe principiul succesiunii teritoriale între statele succesoare, au revenit Statului la care s-a transmis teritorial o provincie, în cazul nostru Transilvania revenind României, toate bunurile publice ale statului ungar au intrat în componenţa patrimonială a României, cu obligarea de a plăti eventuale creanţe accesorii acestor proprietăţi.

O situaţie aparte o prezintă însă regimul juridic al proprietăţii private, care în principiu nu se schimbă, titularii dreptului de proprietate rămânând aceiaşi.

În cazul Transilvaniei, după primul război mondial s-au ivit evenimente importante care au afectat fizionomia juridică şi a formelor de proprietate privată generate de nedreptăţile istorice puternicele stări de lucruri ale relaţiilor feudale prezente încă în Transilvania începutului de sec. XX, instituite de marii proprietari latifundiari unguri, întru – totul ancoraţi în sistemul feudal.

Sub imboldul doctrinei Wilsonniene privind drepturile individuale şi egalitatea indivizilor, al efectelor devastatoare produse de război, a atitudinii Ungariei care făcea eforturi disperate pentru recuperări teritoriale s-au impus atât în România cât şi în statele succesoare imperiului o serie de reforme şi de alte măsuri legislative pentru a soluţiona contenciosul istoric cu Ungaria, foarte greu de clarificat, pe de o parte şi de a reorganiza ţara prin modernizarea şi democratizarea instituţiilor care s-au şi realizat prin Constituţia de la 1923, pe de altă parte şi în fine, de a înfăptui reforma economică şi agrară pentru populaţia românească aflată într-un grad insuportabil de pauperizare seculară.

A fost adoptată Legea reformei agrare din 30 iulie 1921 pentru Ardeal, Banat şi Crişana, care avea particularitatea că erau vizate marile proprietăţi ale latifundiarilor unguri care deţineau suprafeţe funciare imense acumulate secular.

Prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, s-au statuat o serie de măsuri care priveau România şi Ungaria; interesează aici faptul că Ungaria a fost obligată să predea României arhivele istorice şi de proprietate privind Transilvania şi totodată pentru locuitorii Transilvaniei care au fost până la anexare cetăţeni ai monarhiei habsburgice care s-a destrămat, li s-a pus la dispoziţie un drept de opţiune care trebuia exprimat într-un anumit termen cu privire la cetăţenia pe care o alege fiecare, fie română ca locuitor al Transilvaniei revenită la România, fie a Ungariei, sau fie o altă cetăţenie a statelor succesoare cu provincii istorice preluate din imperiu.

Puşi în faţa acestei opţiuni, în afara populaţiei obişnuite care a rămas în Transilvania, aproape toţi marii proprietari şi reprezentanţi ai autorităţilor din Ungaria prezenţi în Ardeal au preferat să nu recunoască şi nici să accepte anexarea dar foarte important au ales cetăţenia ungară sau în orice caz nu au preferat cetăţenia română şi au plecat în străinătate.

De aici s-a încetăţenit şi termenul de „optanţi unguri”.

Efectele importante s-au produs prin această opţiune asupra proprietăţilor din Transilvania, supuse reformei agrare, exproprierii şi corelativ cu împroprietărirea populaţiei sărace în îndreptăţite, indiferent de naţionalitate.

Problema proprietăţilor care au aparţinut „optanţilor unguri” şi care urmau să fie expropriate şi apoi să fie împărţite prin împroprietărire au constituit obiectul unor dispute înverşunate la autorităţile naţionale şi organizaţiile internaţionale ale vremii, controversă care din păcate nu s-a terminat nici până în zilele noastre.

Aşadar termenul de „optanţi” a avut în vedere pe acei locuitori de origine sau declaraţi unguri din Transilvania care după Tratatul de la Trianon nu au acceptat cetăţenia română oferită de prevederile tratatului, ei au „optat” pentru cetăţenia ungară sau altă cetăţenie lăsată la alegere de acelaşi Tratat de Pace.

Tratatul de la Trianon a schimbat nu numai harta Europei, dar si soarta unor natiuni, inclusiv a natiunii române.

Disputa juridică care a amplificat conflictul atât cu guvernul Ungariei cât şi cu categoria „optanţilor” a fost născută de Reforma agrară din 1921, când au fost supuse exproprierii şi moşiile întinse care au aparţinut proprietarilor unguri, fie cei care au devenit cetăţeni români prin Tratat (foarte puţini), sau care au rămas cetăţeni unguri după ce ei au optat pentru cetăţenia ungară.

În intenţia Statului român era aplicarea Reformei agrare din 1921 fără nici o discriminare.

Acest lucru i-a nemulţumit pe optanţi, care au încercat să impună în favoarea lor o serie de privilegii, scop în care au făcut lobby la mai toate forurile politice şi juridice atât din România cât şi în plan internaţional.

Ungaria a făcut din această dispută o politică de stat cu prioritate.

Optanţii au înaintat la început cereri în faţa Tribunalelor din România prin care au contestat măsura exproprierii care s-a făcut în mod egal pentru toate marile proprietăţi.

Instanţele româneşti în anii 1921 – 1923 au confirmat legitimitatea exproprierilor şi a reformei agrare prin împroprietărirea populaţiei sărace.

În perioada, după înlăturarea regimului bolşevic a lui Bella Kun în august 1919, în august 1919, chiar cu sprijinul armatei române, s-a instalat la putere în Ungaria Guvernul condus de Miklos Horty.

Optanţii unguri cu proprietăţi în Ardeal au sesizat Guvernul hortyst de la Budapesta, care la 16 august 1922 se adresează Conferinţei de Pace a Ambasadorilor de la Paris, susţinând că prin măsurile de aplicare a reformei agrare şi tratamentul juridic aplicat marilor latifundiari unguri „constituie o flagrantă violare a tratatelor”.

România a aplicat un tratament egal pentru toate proprietăţile supuse exproprierii şi mai apoi atribuirii în mici suprafeţe pentru populaţia fără avere, chiar recunoscut acest model de „optanţi” ei pretindeau că li se cuvine un tratament preferenţial.[2]

Deşi a ocupat mult atenţia opiniei publice europene în epocă, acel demers în faţa organismelor şi instanţelor internaţionale are încă o serie semnificativă de necunoscute.

Este o constatare pe care o face un contemporan, Onisifor Ghibu, cărturar polivalent care a scris despre procesul (procesele) optanţilor, „se cunoaşte, dar cred că nu destul de bine, ce a fost cu acel proces”.[3]

După ce Conferinţa ambasadorilor de la Paris s-a considerat că nu poate fi investită să soluţioneze litigiul, Guvernul Ungariei a folosit prilejul de a pune în acţiune încercarea cercurilor revizioniste de a ţine în atenţia permanentă a opiniei publice mondiale pretenţiile Ungariei care ar fi fost restrânsă în graniţele ei pe nedrept.

Pe lângă pretenţiile exorbitante ca echivalent al proprietăţilor expropriate s-au depus eforturi constante de a câştiga simpatia şi sprijinul cercurilor conducătoare din lumea occidentală pentru refacerea Ungariei în teritoriile dinaintea primului război mondial, folosită ca pretext.

Fenomenul s-a desfăşurat astfel:După formarea statelor naţionale după primul război mondial, provincii şi teritorii însemnate care au aparţinut imperiului habsburgic s-au alipit sau au format statele naţionale.

Ungaria a fost supusă acestui proces şi a „pierdut” teritorii care pretindea că îi aparţin ca un drept istoric.

Ungaria a fost redusă în graniţele stabilite prin Tratatul de la Trianon prin care s-a pus capăt Conferinţei de Pace de după război.

Ungaria a readus în scenă problema optanţilor unguri cu vecinii săi Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, unde au avut proprietăţi întinse un număr de cca 300 de familii de mari proprietari care se revendicau ca aparţinând blazoanelor şi titlurilor nobiliare maghiare.

Proprietăţile lor au ajuns să facă parte şi să fie cuprinse în teritoriile statelor succesoare Ungariei, între cele menţionate şi România care şi-a extins suveranitatea naţională asupra Transilvaniei (Legea reformei agrare din 30 iulie 1921, se exprimă pentru teritoriile din Ardeal, Banat şi Crişana).

Un număr însemnat de cca 200 de familii aveau proprietăţi şi în Transilvania, după statistici deţineau aproape 80 la sută din suprafeţele agricole şi de pădure, în numele statului ungar al cărui cetăţeni şi erau.

Alături de guvernanţii Ungariei nu au recunoscut, nu au acceptat Unirea Transilvaniei cu România şi s-au opus măsurilor de expropriere adoptate de România.

Iniţial au opus rezistenţă negând orice autoritate a statului român în ce-i priveşte, a cărui cetăţenie oferită au refuzat-o.

În faza următoare ca cetăţeni unguri au pretins să fie exceptaţi de la expropriere solicitând sprijinul Ungariei şi al organizaţiilor internaţionale.

Cereau să fie lăsaţi să rămână şi mai departe stăpâni peste moşiile din Ardeal chiar dacă s-au expatriat părăsind cu bună credinţă teritoriile de acum ale României şi să se găsească „şi pe mai departe în situaţiunile de care beneficiază din vremea feudalilor”.[4]

Cu toţii au făcut plângere la Liga Naţiunilor împotriva Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi României, prin care solicitau ca să rămână în proprietate sau moşiile lor să fie răscumpărate la preţuri astronomice.

Pretindeau că li se cuvine un tratament ca foşti stăpâni, în cazul nostru al Transilvaniei şi stabilirea despăgubirii să fie pe măsură în cadrul reformelor agrare.

Poziţia Guvernelor Cehoslovaciei şi Iugoslaviei a fost cât se poate de clară.

Au răspuns fără echivoc că problemele legate de organizarea politică şi economică prin reforma agrară din fiecare ţară constituie o chestiune absolut de proprie de suveranitate internă, în care nu avea ce căuta Liga Naţiunilor.

Astfel că această chestiune a fost tranşată foarte clar, cererile optanţilor unguri au fost expediate de la Liga Naţiunilor ca o chestiune internă a Cehoslovaciei şi a Iugoslaviei, fără nici un fel de alte discuţii, finalizându–se simplu cum a considerat în viziune proprie fiecare stat.

În relaţiile cu România problema optanţilor unguri a luat o altă turnură la care au concurat 2 factori în principal.

Cercurile de interes ale optanţilor înfiltrate în sferele puterii din România timpului sprijinite puternic din aval de influenţa Vaticanului la rândul său cu pretenţii, au fost foarte abile şi pe de altă parte, factorii decizionali ai României au manifestat naivitate şi slăbiciuni neîngăduite.

Guvernanţii, cercurile puterii şi parte însemnată din fruntaşii României au crezut de cuviinţă că este mai bine să se ducă tratative având convingerea de justeţea măsurilor adoptate.

A fost o capcană întinsă diplomaţiei româneşti, care nu a fost sesizată.

Era previzibil că optanţii adânc înrădăcinaţi în concepţiile lor feudale care şi corespundeau intereselor lor, au refuzat evidenţa unei situaţii de fapt şi de drept.

Au adoptat o poziţie total rigidă şi au mizat pe câştigul cauzei, după cum au şi reuşit până la un loc.Au supralicitat pretenţii exorbitante în cazul supunerii la expropriere, prin intermediul Guvernului Ungar au cerut printre altele un preţ cu mult superior celui plătit proprietarilor români.

Din cele consemnate în documentele la îndemâna şi analizate de istorici [5] se pretindea o despăgubire globală de peste 33 miliarde lei care să se achite imediat; plata să se facă în franci aur şi coroane aur cu o singură tranşă, plata 20% pentru deranjul în proprietate, cu păstrarea unor proprietăţi la alegere.

După ce contenciosul a trecut la instanţele internaţionale, nu s-a mai discutat în moneda naţională a României, care la acea dată era convertibilă. Moneda naţională a României era cu mult mai puternică decât în zilele noastre, iar pentru a face o comparaţie cu pretenţiile emise ceea ce era insurmontabil, bugetul anual al ţării nu depăşea 13 miliarde de lei.

Cel care demască în numele României aceste pretenţii absurde a fost Nicolae Titulescu reprezentantul principal al României la Liga Naţiunilor.

El a surprins substratul problemei bazându-se pe intuiţia sa juridică şi calităţile de diplomat, cu toate că la început nu era iniţiat în aspectele disputei.

Excelenta lui pregătire diplomatică, darul oratoric şi autoritatea de care se bucura a dus la acceptarea punctului de vedere că reforma agrară din România, în jurul căreia gravitau reclamaţiile optanţilor este o chestiune exclusiv internă a României în care Liga Naţiunilor nu se poate amesteca.

S-a ajuns la o concluzie similară cu a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei şi s-a redactat un document proces – verbal care trebuia să închidă contenciosul pendinte la Liga Naţiunilor.

Delegatul Guvernului Ungar a participat la redactare şi a semnat procesul – verbal, alături de Nicolae Titulescu şi reprezentanţii desemnaţi de Liga Naţiunilor.

Cercurile oficiale maghiare au dezavuat actul semnat cu toate că reprezentantul Ungariei avea depline puteri în numele guvernului.

S-a pretins că nu are dreptul să semneze aranjamentul care s-a făcut, au înlocuit delegatul la Ligă cu contele Apponyi.

La Liga Naţiunilor nu s-a clarificat această repoziţionare a Ungariei care şi-a renegat semnătura cu puteri depline a propriului reprezentant, erau necesare clarificări, în acelaşi timp România nu a reacţionat pe măsură. Lucrurile au rămas în suspensie şi conflictul diplomatico – juridic readus în actualitate.

Statul Român nu are o reacţie decisivă, cursul contenciosului se schimbă în cazul României, odată cu numirea lui Apponyi, un remarcabil reprezentant al conservatorismului anacronic, al stărilor feudale depăşite, inteligent şi inflexibil, tocmai un personaj potrivit pentru asemenea misiune din partea Ungariei.

Onisifor Ghibu, contemporan cu evenimentele şi cunoscător al parcursului procesului optanţilor unguri afirmă că Apponyi chiar fiind deplin interesat şi tributar rânduielilor feudale, era o figură remarcabilă a politicii feudale maghiare care a menţinut populaţia românească din Transilvania într-o stare de aservire şi inferioritate economică existentă dinainte de Revoluţiile de la 1848, tocmai bun acel Apponyi foarte capabil şi convingător pentru misiunea acordată, vorbitor fluent în mai multe limbi (germană, italiană, franceză, engleză), afişa o ţinută şi atitudine diplomatică, care captiva auditoriile în mod deosebit cel neiniţiat în domeniu.

grof Apponyi Albert

Sarcina principală a lui era să tragă linie peste tot ce făcuseră antecesorii săi şi să readucă lucrurile în discuţie de la început.Guvernul României a jucat totul pe „Cartea Titulescu”, însă marele profesor şi diplomat român stăpân pe argumente, cu dreptatea de partea lui nu a mai luptat cu aceeaşi forţă.

Dornic de afirmare şi orgolios nu a vrut să rateze duelul diplomatic şi oratoric cu ecoul pe care îl putea produce de la tribuna Ligii Naţiunilor, era o ocazie remarcabilă de afirmare a personalităţii sale pe scena diplomaţiei internaţionale, ţinea mult la propria persoană faţă de care a trecut în plan secund o chestiune naţională atât de importantă.

Este tot atât de adevărat că toate premisele erau de tranşare favorabilă României şi o asemenea victorie în faţa Ungariei ar fi avut răsunet în toate cancelariile occidentale, iar Titulescu s-ar fi umplut de glorie.

Vastele sale cunoştinţe juridice, spiritul intuitiv, spontaneitatea oratorică dubla foarte mult, chiar acoperea nerecunoaşterea unor detalii tehnice, a unor statistici, număr de persoane, suprafeţe, etc. şi o putere genială de a specula pe greşelile şi argumentele adversarilor dovedite atât în procesele de răsunet din ţară şi ce interesează aici pentru interesele României.

Este dificil de reproşat că nu a rezistat ispitei de a-l învinge pe Apponyi şi a riscat acceptând disputa tocmai pe interese patrimoniale, politice şi financiare ale României.

În pledoaria sa din 20 aprilie 1923, a demascat enormitatea pretenţiilor Ungariei, numindu-le „imposibilitate amorală” dublată de imposibilitate financiară pentru că cererea de plată în aur depăşeşte de peste 2 ori şi jumătate cifra totală a bugetului român.

Nicolae Titulescu

Titulescu a adus argumente decisive atunci când a învederat textual că România are perspectiva unei economii moderne că „a căutat să imprime legislaţiei agrare un caracter obiectiv ca semn al unei dreptăţi severe, poate, dar dreptate egală pentru toţi: Aceasta a făcut să trateze pe picior de egalitate atât optanţii unguri cât şi proprietarii români” [6].

Titulescu a adus argumente şi dovezi concludente în direcţia că reforma agrară din 1921 a vizat în egală măsură pe toţi ţăranii cultivatori de pământ „independent de orice consideraţie asupra naţionalităţii anterioare şi astfel un mare număr de ţărani unguri sunt astăzi proprietari în Transilvania datorită legilor româneşti de expropriere pe un pământ care, altfel nu le-ar fi revenit niciodată.”

Trebuie recunoscut meritul istoric al diplomatului şi eminentului jurist care a fost Titulescu, în prima etapă dobândind un succes covârşitor prin semnarea procesului verbal care statua justeţea cauzei României, care a scos Transilvania din feudalism în care a fost abandonată la discreţia grofilor unguri de Pactul dualist de la 1867, şi că, în definitiv chestiunile de reformă şi de proprietate ţin de suveranitatea României, constituie o politică internă fără să poată fi internaţionalizată.

2. Repere de desfăşurare ale procesului optanţilor şi hotărârile adoptate

Ca urmare a sforilor trase prin culisele cancelariilor europene unde simpatiile împărtăşite pentru România şi Ungaria erau împărţite, după Unire înflăcărarea personalităţilor care au susţinut în Occident cauza dreaptă şi jertfele aduse de poporul român s-a mai atenuat, fie considerând ca o misiune îndeplinită, fie mai ales de angrenarea în luptele interne pentru putere şi pentru acumularea de avere, pentru mulţi fruntaşi politici interesele ţării au fost trecute în plan secundar.

Au început să apară germenii care săpau la temelia României Mari şi din interiorul ţării, lupta pentru putere şi averi orchestrată chiar de Casa Regală au dat semnele de slăbiciune ale Statului Român, simpatia occidentală erodată sau diminuată.

După război toţi actorii s-au concentrat pe reconstrucţia internă a statelor rezultate din prima mare conflagraţie.

Era propice pentru România să-şi croiască propriul drum şi să se afirme egal cu celelalte state, aruncând balastul care până atunci o încetinea.

Prudenţa şi poate ignoranţa în egală măsură cu dezinteresul pentru destinele ţării care ne urmăresc ca o fatalitate istorică până în zilele noastre, au făcut ca unele lucruri să se îndrepte într-o direcţie greşită, cu acumulare în timp şi cu efecte în lanţ, până în zilele noastre când plătim poliţele unei consecvente captivităţi istorice.

Este şi situaţia generată de procesul politico – istoric al optanţilor unguri care a stat la rădăcina proceselor aceloraşi optanţi la Tribunalul arbitral de la Paris.

Este adevărat că Titulescu a susţinut interesele României în toate fazele îndelungatului proces dar aceasta după ce Apponyi a tras sfori cu abilitate şi a reuşit să impună că problema trebuie soluţionată la nivelul Ligii Naţiunilor, adică, caracterul intern al reformei agrare este discutabil şi trebuie aduse soluţii în instanţe internaţionale.

Repetăm nu s-a întâmplat aşa în cazul Cehoslovaciei, unde în provincia Slovacă 25 la sută din populaţie era de origine maghiară şi marile proprietăţi aparţineau magnaţilor unguri şi la fel în cazul Iugoslaviei unde situaţia de proprietate în provincia Novi – Sad era asemănătoare.

Se pune legitim întrebarea, cum de a reuşit Cehoslovacia să evite internaţionalizarea contenciosului, cât timp reforma agrară a acestei ţări nu era atât de progresistă cu aceea iniţiată de România, istoria maghiarimii a fost mai prezentă în Slovacia, unde au evoluat centre de cultură şi de civilizaţie ungureşti (Gheorghe Rakoczi şi contele Andrassi), de asemenea mari proprietăţi, în fine capitala Ungariei feudale a fost la Pojon (Bratislava zilelor noastre).

Este un argument că diplomaţia românească şi drept consecinţă reprezentaţii săi cel puţin în problema analizată, nu a fost calificată şi nici nu s-a ridicat la nivelul care ar fi trebuit chiar dacă printre cei care ne-au reprezentat, figura centrală a fost marele şi admirabilul Titulescu.

Titulescu şi Apponyi se cunoşteau foarte bine, acelaşi contemporan al lor (Onisifor Ghibu) susţine că lui Titulescu i-a surâs perspectiva de a-l înfrunta ca adversar pe reprezentantul ungur şi nutrea convingerea sigură că va câştiga cauza României.

Era un prilej deosebit pentru Titulescu să poarte o luptă la asemenea nivel, în diplomaţie este un prilej care nu poate să fie pierdut. Era o muncă nemaipomenită, pentru că teza românească, pe lângă argumentele juridice necesita o documentaţie amplă: statisticile demografice; de structura proprietăţii, studii pedologice, geografice, componenţa populaţiei pe particularităţi etnice, date ale recensământului populaţiei din mediul rural, puterea economică, stadiul de dezvoltare al economiei, geneza istorică a formelor de proprietate, etc.

Titulescu şi-a dat seama de complexitatea situaţiei, pe care el nici nu o cunoştea la început, a dobândit o documentare pe care a sintetizat-o remarcabil pe parcurs şi la cererea lui Guvernul român a angajat cca 50 de specialişti cu notorietate din toată Europa, au fost preferaţi profesori la universităţi europene din Franţa (17 universităţi) la care s-au adăugat 33 de universitari din Elveţia, Germania, Suedia, care la rândul lor total necunoscători au trebuit să se documenteze.

S-au făcut cercetări şi s-au redactat materiale în mai multe limbi.

Franţa juca un rol important în diplomaţia europeană de după primul război mondial.

La solicitarea Guvernului Franţei adresat Academiei Franceze prin universităţile de renume dar şi pentru a fi utilizat ca material informativ şi documentar s-au făcut cercetări riguroase şi chiar s-a redactat şi s-au publicat în volum: „

La REFORME AGRAIRE EN ROUMANIE – et les Optants hongrois de Transylvanie devant la Societe des Nations – „, publicată în anul 1927, când disputa procesuală era în toi.

Este de remarcat că s-au cerut cercetări şi păreri cel puţin în aparenţă neutre, care susţineau partea României.

Generozitatea Guvernului Român era dictată de credinţa că dreptatea este de partea lui şi au fost cooptaţi şi alţi cercetători.

Este cazul profesorilor erudiţi din Anglia şi Germania, în care Ungaria avea un lobby puternic şi personalităţi influente din aceste ţări erau de partea Ungariei.

Ex. au fost cooptaţi şi au depus lucrări la dispoziţia decidenţilor prof. J.E.G. de Montmorency, profesor de drept la Universitatea din Londra; prof. Karl Strupp, profesor la Facultatea de drept din Frankfurt.

Angrenarea unui număr atât de însemnat de persoane în acest demers a produs haos şi nesincronizare, partea bună a documentării este că în urma selecţiei făcute s–au putut extrage sintetic concluziile necesare dezbaterii din faţa Ligii Naţiunilor.

Însă foarte important, materialele elaborate au fost în faza următoare utilizate la Tribunalul arbitral româno – ungar de la Paris, unde s-au discutat la nivel de cuantum sumele plătite despăgubiri pentru optanţii unguri când litigiul a devenit de drept privat.

Titulescu a coordonat apărarea României dar nu a fost singurul actor în scena unde s-au desfăşurat disputele, la Tribuna Ligii Naţiunilor, la Curtea de la Haga, la comisiile unde părţile au fost invitate pentru explicaţii şi în fine la Tribunalul arbitral.

I-au fost alături Alexandre Millerand, a fost prim – ministru al Franţei şi Sigmund Rosenthal un remarcabil maestru al barei şi cunoscător al dreptului internaţional.

Rosenthal avea o bogată experienţă, fiind preţuit de Brătianu însuşi care l-a numit consilier din partea României la Conferinţa de Pace de la Paris.

El a lucrat în sub – comisia privind responsabilităţile războiului şi a violării legilor războiului.

A fost un jurist remarcabil, cu vocaţie, erudit, calităţi dublate de intransigenţa personală care o făcea pentru documentare proprie, în cercetarea dovezilor şi stabilirea faptelor.

A fost membru în comisia de unificare a legislaţiei civile şi comerciale de pe lângă Ministerul Justiţiei, şi din 1923 face parte din Comisia de reparaţii de la Paris, pentru aplicarea art. 181 din Tratatul de la Trianon.

Era printre cei recomandabili de a participa şi la procesul optanţilor unde a debutat ca reprezentant al României.

După prestaţia sa remarcabilă, Ion Brătianu i-a propus să fixeze onorariul, la care i-a răspuns cu demnitate „Onoarea de a fi reprezentat ţara mea în acest proces constituie cel mai frumos onorariu al vieţii mele”.

Rosenthal nu poate fi uitat, ar fi nedrept să i se atribuie totul lui Titulescu, care s-a folosit de pregătirea şi cercetarea probatorie în proces făcute în munca de filigran a lui Rosenthal.

Acurateţea argumentelor sale, concluziile şi memoriile scrise pe care le-a depus şi apoi publicat în „Pandectele române” sunt dovada eforturilor sale susţinute cu tenacitate.

Într-adevăr contrastul puternic a reieşit din limbajul a două lumi diferite, lumea reprezentată de Titulescu un liberal şi democrat european şi lumea feudală opusă care l-a avut exponent pe Apponyi, acesta vorbea în numele unei aşa – zise „patrii maghiare sfinte” care a fost nedreptăţită la Conferinţa de Pace şi trebuie să i se facă dreptate, chiar şi prin restituirea/despăgubirea proprietăţilor rămase în Transilvania.

Litigiile au fost adjudecate cu privire la stabilirea despăgubirilor la Tribunalul arbitral româno – ungar de la Paris, la Tribunalul civil de mare instanţă din Paris se găsesc dosarele litigiilor purtate de Statul Român versus optanţii unguri, între coperţile dosarelor se găsesc consemnate preocupările, eforturile, susţinerile părţilor şi pentru cele mai multe hotărârile pronunţate.

Investirea s-a făcut prin cererea depusă la 29 decembrie 1923 în numele optanţilor de Ungaria. Investirea, procedura şi obiectul rezultă din convenţia care s-a impus părţilor.[7]

În urma proceselor, care, purtate pe la diferite instanţe internaţionale, politice şi juridice, au durat peste șapte ani, în arbitraj s-au stabilit sume care urmează să fie despăgubite de către Statul Român celor care au reclamat sub denumirea încetăţenită de optanţi unguri.

Dreptul lor de proprietate s-a transformat în drept de creanţă constituit prin două fonduri, cel mai important fiind ce al optanţilor de la Balle, în Franţa.

România a efectuat acolo toate vărsămintele la care a fost obligată, în franci elveţieni şi coroane aur, după cum a fost convertită obligaţia.

Tot în contextul despăgubirilor optanţilor unguri, România a renunţat la despăgubirile care îi erau datorate de Ungaria, stabilite de Comisia creată prin Tratatul de la Versailles, cerând guvernului ungar să facă din aceste sume vărsăminte pentru a fi satisfăcuţi optanţii unguri.

În împrejurări normale şi stabile din punct de vedere juridic chestiunea marilor proprietăţi care au aparţinut magnaţilor unguri ar trebui să fie cu totul încheiată.

Statul Român a luat măsura exproprierii după care în baza Legii reformei agrare din 1921 a împroprietărit categoria ţăranilor săraci şi îndreptăţiţi.

În succesiunea lor evenimentele istorice şi faptele juridice îşi produc efecte definitive, progresul şi evoluţia societăţii a schimbat structura de proprietate peste tot, iar anumite aspecte nu mai pot fi reversibile.

Readucerea în actualitate a pretenţiilor de proprietate după 1990, de către urmaşii „optanţilor” este o eroare cu atât mai gravă cu cât există voci şi autorităţi ale Statului Român care găsesc aplicabile legile de restituire şi în cazul acestora.

Note: 

[1] Clădirea reclamată şi redenumită „ Casino maghiară (sau ungară)” , a constituit obiectul unui litigiu soluţionat în faţa instanţelor româneşti în anii 1924 – 1926 în acest sens Decizia nr. 2794/1929, Casaţia Română, publicată în Buletinul Curţii de Casaţie şi Justiţie 1929, partea II, p.p.. 186 – 193, reeditată şi comentată de: I. – D. Chiş, Cartea funciară, vol. I, Legea nr. 7/1996, Ed. U.J., 2012, p. 147 – 152.

Speţa citată pune în discuţie chestiunea dacă actele de vânzare ale statului maghiar a bunurilor de orice natură din Ardeal, în raport cu legile maghiare trebuie recunoscut de Statul Român.

S-a statuat că dispoziţiile de ordine publică într-o lege ungară, nu pot naşte un obicei cu putere de lege. Imobilul a devenit proprietatea statului român potrivit Legii din 2 noiembrie 1921.

Cu alte cuvinte legile publice maghiare nu-şi mai găsesc aplicare pe teritoriul Transilvaniei. [2]

Bibliografie (surse):

V. Nistor: Mari avocaţi ai României, Ed. U.J., 2011, p. 269 – 271.

[3] O. Ghibu: Oameni între oameni. Amintiri. Reeditare, Ed. Eminescu, 1990, p. 320 – 328.

[4] Onişor Ghibu: Op. cit. p. 321.

[5] A se vedea Vasile Nistor, op. cit. p. 270.

[6] Vasile Nistor, citat preluat, op. cit. p. 27.

[7] A se vedea Jugement du Tribunal arbitral romano-hongrois dans une affaire – type d´optant hongrois, in „La REFORME AGRAIRE EN ROUMANIE et les optans hongrois de Transylvanie devant la Societe de Nations” op. cit., p. 5-12, Paris, la 10 janvier 1927.

Ziarul Natiunea.ro

ROMANIA SI SISTEMUL DE LA VERSAILLES (1919-1939)

http://www.ebacalaureat.ro/c/romania-si-sistemul-de-la-versailles/617

România Mare şi recunoaşterea internaţională 

La sfârşitul primului război mondial, harta politică a Europei a su­ferit modificări însemnate. Obiectivul fundamental al României în politica externă, între anii 1919 şi 1939, a fost constituirea unui sistem de securitate care să îi garanteze integritatea hotarelor stabilite şi recu­noscute prin hotărârile Conferinţei de Pace de la Paris. Toate partidele politice din România, cu excepţia Partidului Comunist, au susţinut această politică. 

Instrumentul principal al politicii externe a României în perioada interbelică a fost reprezentat de alianţele politice şi militare regionale. Cu excepţia Poloniei, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei, România era în­conjurată de state revizioniste. în special două puteri — Ungaria şi U.R.S.S. — nu au încetat sa revendice, pe diferite căi, teritorii ce apar­ţineau României: Transilvania şi Basarabia. De aceea, România trebuia să ţină seama de jocul Marilor Puteri. 

România s-a orientat spre alianţe cu Franţa şi Marea Britanie, de­oarece acestea erau garantele păcii încheiate de Conferinţa de la Paris. Iniţial, Franţa a sprijinit România, fiind interesată de un „cordon sanitar" în faţa expansiunii U.R.S.S. şi de o alianţă de state în răsăritul Europei, ca o contrapondere la tendinţele Germaniei. Marea Britanie a dus aceeaşi politică pentru o perioadă, dar, ulterior, marile puteri occi­dentale au manifestat, mai ales după 1933, dezinteres faţă de situaţia României. De pildă, guvernul britanic nu avea nici măcar o strategie clară a politicii sale în sud-estul Europei. 

România s-a mai implicat în perioada interbelică în chestiuni pri­vind statutul Dunării, circulaţia prin strâmtori, regimul petrolului, problema reparaţiilor şi problema dezarmării. 

România a căutat să obţină la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) recunoaşterea internaţională a noilor sale graniţe, rezul­tate în urma unirii. Ea a fost însă tratată în mod brutal de către cei Patru Mari (Marea Britanie, Franţa, S.U.A., Italia), care considerau că pacea separată cu Puterile Centrale din 1918 a încălcat acordul cu Antanta din anul 1916. România era considerată „o mică putere" cu interese speciale . 

Rusia Sovietică şi Ucraina nu au acceptat unirea Basarabiei şi Bu­covinei cu România. La Kiev funcţiona un guvern condus de Cristian Racovsky, adversar hotărât al României, iar pe Nistru aveau loc dese incidente româno-sovietice. In plus, instaurarea Republicii Sovietice a Sfaturilor în Ungaria, condusă de Bela Kun, care nu recunoştea actul de la Alba-Iulia, a creat pericolul unui atac conjugat asupra României de la apus şi de la răsărit. în aceste condiţii, s-a produs ofensiva armatei române in Ungaria, finalizată, la 4 august 1919, când trupele române au intrat în Budapesta.

Sub conducerea lui Ion I.C. Brătianu, diplomaţia română a luptat din răsputeri în cadrul Conferinţei de la Paris pentru a respinge inter­venţia marilor puteri în afacerile României. Acestea condiţionau re- 

cunoaşterea unirii de semnarea unui tratat separat privind statutul minorităţilor în România. 

Prin tratatele de pace de la Paris s-a recunoscut în plan internaţional unirea Transilvaniei şi a Bucovinei cu România. Frontiera româno-bulgară rămânea cea prevăzută în Tratatul din 1913. La 28 octombrie 1920, prin Tratatul de la Paris, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia au recunoscut unirea Basarabiei cu România. în 1933 s-au adăugat şi S.U.A.

România şi alianţele regionale 

în concepţia diplomaţiei româneşti alianţele regionale au fost o modalitate esenţială de păstrare a echilibrului de forţe în sud-estul Europei şi de menţinere a tratatelor de pace de la Paris. Astfel, în 1921, graţie activităţii lui Take Ionescu, s-au pus bazele Micii înţelegeri, care reunea România, Iugoslavia şi Cehoslovacia . In 1921, România a încheiat o alianţă cu Polonia. S-au adăugat alianţele semnate cu Franţa şi Italia. în 1928, România a aderat la Pactul Briand-Kellogg, prin care războiul era interzis ca mijloc de rezolvare a diferendelor între state. Acest pact a fost completat în anul următor de Protocolul de la Moscova. în 1934, graţie strădaniei lui Nicolae Titulescu, s-a încheiat Pactul înţelegerii Balcanice între România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia. Din nefericire, slăbiciunile politicii Societăţii Naţiunilor, contradicţiile dintre Marile Puteri, în special între Marea Britanie şi Franţa, şi politica revizionistă a Germaniei şi a U.R.S.S. au dus în final la eşecul sistemelor de alianţe regionale.

România între U.R.S.S. şi Germania 

In perioada interbelică U.R.S.S. a perseverat în privinţa nerecunoaş-terii unirii Basarabiei cu România. De fapt, deşi îşi afirma dorinţa de pace, LV. Stalin critica mereu tratatele de la Paris şi făcea totul pentru stimularea divergenţelor dintre Marile Puteri, în speranţa izbucnirii unui război, care să îi prilejuiască extinderea influenţei sovietice în Europa. în cadrul negocierilor cu U.R.S.S. din perioada interbelică, România a dorit să obţină o normalizare a relaţiilor cu vecinul de la răsărit şi recunoaşterea unirii Basarabiei cu Vechiul Regat. Acest obiectiv a fost urmărit în tratativele de la Copenhaga, Viena (1924) şi Riga (1932), în tratativele din anii '30, purtate de Nicolae Titulescu cu Maxim Litvinov, comisarul poporului pentru afaceri externe al U.R.S.S. Insă demiterea ministrului de externe român a lăsat nerezolvată această chestiune şi a marcat sfârşitul unei epoci în diplomaţia românească. 

După 1933, cercurile conducătoare de la Bucureşti au înţeles că Franţa şi Marea Britanie nu se vor opune planurilor revizioniste ale Germa­niei. De aceea, România a căutat să afle o cale proprie de înţelegere cu Germania, care vedea în România un important furnizor de ce­reale şi petrol. In 1938, situaţia internaţională s-a agravat. Germania a provocat criza cehoslovacă, revendicând regiunea sudetă locuită de germani. Guvernul român a adoptat în acelaşi an o notă diplomatică adresată Moscovei. Dictatul de la Miinchen din 29 septembrie 1938 a deschis calea Germaniei către sud-estul Europei.

In preajma războiului 

în noiembrie 1938, Carol al II-lea a făcut o vizită în Belgia, Marea Britanie şi Franţa, unde nu a reuşit să obţină sprijin extern pentru România. La întoarcere s-a întâlnit cu Hitler, la 24 noiembrie 1938, la Berghof, unde s-a discutat posibilitatea intensificării relaţiilor ro-mâno-germane. Execuţia, din ordinul regelui, a lui Corneliu Codrea-nu şi a doisprezece fruntaşi legionari a înrăutăţit însă grav relaţiile între Bucureşti şi Berlin. Criza a fost depăşită la începutul lui 1939, pen­tru că Germania era interesată de petrolul românesc. In aceste con­diţii, la 23 martie 1939, s-a semnat acordul economic româno-german. Partea română spera că Germania va deveni, pe lângă un partener economic important, garantul integrităţii sale teritoriale.

Aceasta nu a însemnat însă abandonarea relaţiilor de alianţă tra­diţionale cu Franţa şi Marea Britanie. La 13 aprilie 1939, cele două puteri occidentale au promis României sprijin în cazul unor posibile agresiuni. 

In vara lui 1939, apropierea dintre cele două mari puteri revi­zioniste ale Europei — U.R.S.S. şi Germania — a ajuns la apogeu. La 23 august 1939, s-a încheiat Pactul de neagresiune sovieto-german, care a împărţit Europa în sfere de influenţă şi a grăbit izbucnirea celei de a doua conflagraţii mondiale. Anexa secretă a pactului a prevăzut dreptul U.R.S.S. de a ocupa Basarabia. Astfel, în vara lui 1939, eşecul total al politicii de securitate colectivă şi ascensiunea puterilor revizioniste au găsit România prinsă între două mari puteri, cu care nu avea deloc relaţii bune, şi complet izolată de aliaţii tradiţionali care îi garantaseră integritatea.

Cronologie 

1919 

18-21 ianuarie: România este prezentă la deschiderea lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris. 

Aprilie-august: lupte între armata română şi cea maghiară în Transilvania şi Ungaria. Budapesta este ocupată de către trupele române. 

1920 

10 ianuarie: România ia parte la fondarea Ligii (Societăţii) Naţiunilor. 

1921 

23 iulie: România semnează Convenţia de la Paris în problema Dunării. Sistemul de tratate care stau la baza Micii înţelegeri. 

1922 

16 septembrie: România şi Polonia semnează o Convenţie militară. 20 noiembrie: se deschide Conferinţa de la Lausanne în problema strâm-torilor. 

1926 

26 martie: semnarea unui „tratat de garanţie" între România şi Polonia. 16 septembrie: România şi Italia încheie un tratat de alianţă. 

1928 

4 septembrie: România aderă la Pactul Briand-Kellogg. 

1929 

9 februarie: România semnează Protocolul de la Moscova. 

11 august: România ia parte la Conferinţa de la Haga în care se discută „Planul Young".

1930 

10 septembrie: Nicolae Titulescu este ales preşedintele sesiunii a Xl-a a Adu­nării Societăţii Naţiunilor. 

1932 

2 februarie: România ia parte Ia Conferinţa de dezarmare de la Geneva. 

1933 

16 februarie: reorganizarea Micii înţelegeri prin crearea unui Consiliu Permanent al alianţei. 3-5 iulie: România aderă la Convenţia de definire a agresiunii. 

1934 

8 februarie: semnarea la Atena a Pactului înţelegerii Balcanice (România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia).

1935 

17 septembrie: România este aleasă membru permanent în Consiliul Ligii Naţiunilor. 

1936 

21 iulie: semnarea la Montreux a unui protocol româno-sovietic care des­chide drumul unei posibile încheieri a unui pact de asistenţă mutuală între cele doua state. 

1938 

Noiembrie: Regele Carol al II-lea vizitează Belgia, Anglia, Franţa, Germania. 

1939 

23 martie: semnarea acordului economic dintre România şi Germania. 

13 aprilie: Marea Britanie şi Franţa garantează independenţa României. 

7 septembrie: România îşi proclamă neutralitatea în cel de-al doilea război mondial.

Dicţionar 

ALIANŢE REGIONALE, alianţe care reunesc state dintr-un teritoriu restrâns şi care urmăresc un scop precis. 

REPARAŢII DE RĂZBOI, compensarea pagubelor pricinuite unui stat de către alt stat în caz de război, stabilită prin tratate de pace sau alte acte internaţionale; despăgubiri.

RELATIILE INTERNATIONALE INTRE ANII 1921-1939

http://www.scrigroup.com/istorie-politica/istorie/RELATIILE-INTERNATIONALE-INTRE42918.php

Dupa Conferinta de pace de la Paris, conferintele de la Washington (din decembrie 1921 – februarie 1922) si Lausanne (noiembrie 1922 – iulie 1923) au completat si incheiat sistemul tratatelor de organizare a lumii dupa primului razboi mondial. Noul raport de forte aparut in lumea postbelica si care si-a aflat reflectarea in tratatele de pace trebuia sa fie aparat si mentinut, fapt care a determinat noi masuri si actiuni diplomatice.

- Mica Antanta: Acest sistem de aliante a fost initiat de ministrul de externe al Cehoslovaciei, Eduard Beneš, materializat intr-o prima etapa prin tratatul de alianta cehoslovaco-iugoslav, semnat la 14 august 1920. In a doua etapa, la 23 aprilie 1921 s-a incheiat tratatul de alianta defensiva romano-cehoslovac, iar – in final – la 7 iunie 1921 tratatul de alianta defensiva romano-iugoslav. Acest sistem de aliante bilaterale intre cele trei state a fost cunoscut in epoca ca Mica Antanta sau Mica Intelegere. Tarile semnatare se angajau astfel sa se ajute reciproc in cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei (evenimentele din primavara si vara anului 1919 impunandu-le o asemenea masura de precautie), iar Romania si Iugoslavia si in cazul unui atac neprovocat din partea Bulgariei. In arhitectura politica a noii Europe Mica Antanta a fost cea dintai alianta cu caracter regional, care se baza pe pactul Societatii Natiunilor, avand un scop pur defensiv, de a crea un climat de pace si securitate colectiva in Europa Centrala si de Sud-Est.

- Conferinta de la Londra din 16 august 1924 a reprezentantilor puterilor invingatoare in primul razboi mondial adopta Planul Dawes, privind plata reparatiilor de razboi datorate de Germania; marcheaza inceputul afluxului de capital strain, mai ales a celui nord-american in economia Germaniei.

- Conferinta si tratatele de la Locarno. Intre 5-16 octombrie 1925 s-a desfasurat la Locarno o conferinta internationala la care au participat reprezentantii Angliei, Frantei, Germaniei, Italiei, Belgiei, Cehoslovaciei si Poloniei. Desi, oficial, SUA n-au participat la negocierile de la Locarno, Casa Alba a urmarit cu atentie mersul tratativelor, iar mai apoi a aprobat tratatele incheiate, intrucat acestea completau politiceste planul Dawes. La conferinta au fost adoptate mai multe documente, dintre care cel mai important a fostPactul de garantii renan, parafat la 16 noiembrie 1925 si semnat de catre Marea Britanie, Franta, Germania, Italia si Belgia la Londra, la 1 decembrie 1925. Partile contractante garantau mentinerea statu-quo-ului teritorial, inviolabiltiatea granitelor franco-germane si germano-belgiene si zona demilitarizata a Rinului. Puterile garante ale Pactului erau Anglia si Italia. Tratatele de la Locarno au consfintit reintrarea Germaniei in viata politica internationala ca mare putere. Pe de alta parte, imperialismului german, in curs de refacere, i se deschideau cai de expansiune si agresiuni catre rasaritul Europei.

- Pactul Briand-Kellog. Dupa negocierile de la Locarno, cabinetul francez a incercat ca printr-o izbanda diplomatica se redreseze situatia Frantei pe arena internationala. In acest scop, Aristide Briand, ministrul de externe al Frantei, a propus, in aprilie 1927, guvernului american incheierea unui pact de „prietenie vesnica”, interzicand „recurgerea la razboi” in relatiile dintre cele doua state. Timp de cateva luni, americanii n-au dat nici un raspuns initiativei franceze, dar mai apoi, pentru a castiga opinia publica internationala de partea sa, Frank Billings Kellog, secretar al Departamentului de Stat, a remis o nota guvernului francez prin care sugera ideea incheierii unui pact multilateral la care sa participe toate tarile lumii. Guvernul francez n-a putut sa refuze aceasta propunere si, drept urmare, la 27 august 1928, la Paris, alaturi de Franta si SUA, pactul a fost semnat de Germania, Anglia, Canada, Australia, Noua Zeelanda, Uniunea Sud-Africana, Irlanda, India, Italia, Japonia, Belgia, Polonia, Cehoslovacia. Desi Uniunea Sovietica n-a fost invitata sa participe la tratative si la incheierea pactului, diplomatia sovietica si-a exprimat acordul cu pactul Briand-Kellog si a luat initiative pentru a grabi aplicarea lui. Astfel, la 9 februarie 1929, prin „Protocolul de la Moscova”, URSS, Romania, Polonia, Estonia si Letonia semnau intelegerea cu privire la punerea in aplicare cu anticipatie a prevederilor pactului, fara sa mai astepte ratificarea lui de catre toate celelalte state semnatare. Un an mai tarziu, la 24 iulie 1929, Pactul Briand-Kellog a fost pus in practica de toate tarile semnatare. In 1934 numarul acestora avea sa fie de 63.

- Chestiunea reparatiilor de razboi. Inca de la inceputul anului 1929 una din problemele cele mai spinoase a fost cea a reparatiilor de razboi. Beneficiind de sprijinul unor oameni politici din SUA, cercurile guvernante din Germania s-au pronuntat tot mai deschis impotriva tratatului de la Versailles si pentru revizuirea prevederilor referitoare la plata reparatiilor de razboi. In cele din urma, guvernele englez si francez s-au declarat de acord cu reexaminarea acestei chestiuni. Drept urmare, a fost formata o comisie internationala de experti in februarie 1929, care – pe parcursul a cinci luni – a dezbatut problema reparatiilor de razboi, elaborand un nou plan privind solutionarea acestora, numit planul Young, dupa numele presedintelui comisiei financiare nord-americane, Owen D. Young. Din pacate, puterile occidentale au fost doar interesate de reparatiile germane, lasand nerezolvate cele orientale, in care erau interesate tarile mici si mijlocii din sud-estul Europei. Pentru definitivarea si acceptarea planului Young au fost necesare doua conferinte internationale, ambele avand loc la Haga (august 1929 si ianuarie 1930). Cu acest prilej, dupa dezbateri furtunoase si dispute intre marile puteri s-au incheiat totusi mai multe acorduri si s-au realizat diferite aranjamente prin care se reglementau platile reparatiilor datorate de Germania pe baza planului Young, precum si a reparatiilor datorate de Austria, Ungaria si Bulgaria. Prin prevederile sale, planul Young a permis refacerea potentialului economic al militarismului german, mai ales ca reparatiile datorate de Germania au fost reduse la suma de 38 miliarde marci-aur, platibile in 59 de ani, fata de 132 miliarde marci-aur, cota stabilita de comisia reparatiilor in aprilie 1921. De subliniat faptul ca, o alta prevedere importanta a planului Young se referea la desfiintarea comisiei reparatiilor si a controlului strain asupra cailor ferate si a altor intreprinderi germane si crearea in locul ei a Bancii Reglementarilor Internationale. Ca urmare a modului ferm in care Nicolae Titulescu a aparat interesele Romaniei, tara noastra urma sa primeasca din reparatiile datorate de Germania cate 20.100.000 marci-aur, timp de 37 de ani, cu incepere din 1929, si cate 41.800.000 marci-aur, timp de 22 de ani, incepand din 1966. De asemenea, Romaniei ii reveneau 13% din reparatiile datorate de Ungaria si Bulgaria.

Din nefericire, pentru tarile beneficiare, existenta planului Young a fost extrem de scurta, caci sub presiunea gravelor dificultati economice ridicate de marea criza care cuprinsese si Germania, presedintele tarii, Hindenburg, a cerut cu insistenta bancilor americane sprijin financiar. In atari imprejurari, Herbert Clark Hoover, presedintele SUA, a propus, in iunie 1931, suspendarea pe durata unui an a platii tuturor reparatiilor de razboi, propunere care a creat multa indispozitie la Paris, Bruxelles si Belgrad. De aceea, Ramsey Mac Donald, prim-ministrul britanic, a luat initiativa convocarii la Londra, in august 1931, a unei conferinte a tuturor tarilor interesate pentru a discuta propunerea presedintelui american. Participantii la conferinta, cu exceptia reprezentantilor Iugoslaviei, au adoptat moratoriul Hoover. Intrucat controversele in problema reparatiilor au continuat si dupa conferinta de la Londra, la 16 iunie 1932 si-a deschis lucrarile la Laussane ultima conferinta in chestiunea reparatiilor. Sub presiunea reprezentatilor Marii Britanii si SUA, guvernul francez a fost nevoit sa se declare de acord ca Germania sa achite numai 3 miliarde marci-aur, si numai in masura in care situatia ei economica se redresa. Aceasta insemna practic anularea datoriilor germane, si implicit, anularea reparatiilor orientale, adica ale Ungariei si Bulgariei.

Mai ramanea insa de rezolvat o problema internationala la fel de dificila, si anume chestiunea datoriilor de razboi contractate de statele europene de la SUA. Guvernul american, desi ii sprijinise pe germani sa scape de povara platii reparatiilor de razboi, nu putea sa renunte la plata datoriilor de razboi contractate de europeni. Cu toate acestea, in octombrie 1932, guvernul francez a incetat sa plateasca datoriile catre SUA, iar exemplul sau a fost urmat, in 1933 de guvernul englez, iar mai tarziu si de guvernele celorlalte tari de pe continent, in afara de Finlanda.

- Conferinta navala de la Londra. Intrucat conferinta de la Washington, din 1921-1922, limitase numai tonajul vaselor de linie si al portavioanelor, SUA s-a folosit de marea sa forta economica, sporindu-si considerabil numarul de crucisatoare, contratorpiloare, submarine si alte nave de tonaj redus. Marea Britanie era ceea mai ingrijorata de aceasta situatie, vazand cum americanii voiau sa-i smulga suprematia maritima. In atari imprejurari, a fost convocata o conferinta navala internationala, desfasurata la Londra, intre 21 ianuarie – 22 aprilie 1930, la care au participat reprezentantii SUA, Marii Britanii, Frantei, Italiei, Japoniei, Indiei si ai dominioanelor britanice. La conferinta, americanii si englezii s-au pronuntat pentru interzicerea construirii de submarine, in schimb francezii si italienii, dimpotriva, au pledat in favoarea sporirii flotei lor prin construirea de vase usoare si in special submarine.

La 22 aprilie 1930 se semneaza, in sfarsit, tratatul privind inarmarile navale, Anglia fiind nevoita sa accepte egalitatea tonajului flotei sale cu tonajul flotei americane. Japonia a obtinut dreptul de a avea o flota de submarine egala cu cele americana si engleza, care insa nu au satisfacut pretentiile cercurilor militare nipone. Intrat in vigoare la 1 ianuarie 1931, tratatul era valabil pe o perioada de cinci ani. Dar el, nici pe departe, n-a oprit competitia inarmarilor navale dintre marile puteri. Japonia, in primul rand, a initiat un vast program de inarmare si a denuntat, in decembrie 1934, acordurile navale din 1921 si din 1930, inlaturand astfel orice restrictii cu privire la construirea flotei de razboi. Acelasi lucru il va face si Germania dupa venirea lui Hitler la putere, in 1933.

- Conferinta dezarmarii. Intre 2 februarie 1932 – 11 iunie 1935 se intruneste la Geneva, in Elvetia, conferinta internationala pentru dezarmare la care participa 63 de state, dintre care 54 membre ale Ligii Natiunilor. In ziua de 18 februarie 1932 URSS propune un proiect de dezarmare generala si totala, respins insa de majoritatea delegatilor. Litvinov, conducatorul delegatiei sovietice, a venit apoi cu noi propuneri privind reducerea proportionala si progresiva a inarmarilor, respinse si acestea. Totusi, in cadrul dezbaterilor s-au cristalizat cateva opinii. In primul rand, propunerea franceza, cunoscuta sub numele de Planul Tardieu, care reducea chestiunea dezarmarii la constituirea unor forte armate internationale puse la dispozitia Societatii Natiunilor. Pe acest temei, fortele de „politie internationala” trebuiau sa ocupe teritoriile unde ar fi fost posibila izbucnirea unui conflict armat. Ulterior, se putea trece si la limitarea inarmarilor. Delegatia romana, alaturi de cele ale Poloniei, Cehoslovaciei si Bulgariei, a sustinut, cu unele rezerve, propunerile franceze. Al doilea proiect, acceptat ca baza de discutii, a fost cel britanic, dar el nu se ocupa decat de interzicerea submarinelor si pleda deschis pentru necesitatea limitarii radicale a fortelor militare de uscat. In cele din urma, proiectul britanic a fost respins. Pe de alta parte, reprezentanti Germaniei au cerut – in proiectul lor – egalitatea deplina cu celelalte state apusene in materie de inarmare. In ciuda disputelor, prima sesiune a conferintei pentru dezarmare s-a incheiat la 23 iulie 1932 cu o hotarare privind reducerea armamentelor mondiale, impotriva armelor de distrugere in masa si pentru interzicerea bombardamentelor aeriene.

La reluarea lucrarilor conferintei, din initiativa britanicilor a fost abordata cererea reprezentantilor germani, in ciuda opozitiei guvernului francez. In cele din urma, Conferinta de la Geneva a adoptat la 11 decembrie 1932 o rezolutie prin care sefii statelor si guvernelor Angliei, SUA, Frantei, Italiei si Germaniei recunosteau egalitatea in drepturi a Germaniei cu celelalte state in materie de armamente. In atari imprejurari, militarismul german a obtinut o noua victorie in dauna cauzei pacii si securitatii popoarelor.

In martie 1933 si-a inceput lucrarile cea de-a doua sesiune a conferintei pentru dezarmare, pe ordinea de zi figurand proiectul de plan propus de englezi, care prevedea reducerea fortelor militare pana la limita care facea imposibila declansarea razboiului de agresiune. Dupa dezbateri furtunoase, planul britanic a fost respins. Ba, mai mult, Germania hitlerista a parasit conferinta de dezarmare la 14 octombrie 1933. Drept urmare, reprezentantii Uniunii Sovietice au propus transformarea conferintei pentru dezarmare intr-un organ permanent pentru apararea pacii, dar si aceasta propunere a fost respinsa.

- Actul final al Conferintei de la Lausanne. Acest document este semnat la 9 iulie 1932, prin care reprezentantii Marii Britanii, Frantei, Germaniei si Italiei hotarasc anularea Planului Young.

- La 15 iulie 1933 se semneaza la Roma Pactul de intelegere si colaborare a celor patru puteri (Anglia, Franta, Germania si Italia), care urmarea constituirea unui directorat al semnatarilor in problemele europene, fara participarea celorlalte state (parafat la 7 iunie). Sub presiunea opiniei publice, Franta n-a ratificat pactul si, astfel, el a devenit caduc.

- Pactul Intelegerii Balcanice. Semnat la Atena, la 9 februarie 1934, de catre delegatiile Romaniei, Iugoslaviei, Greciei si Turciei, pactul respectiv isi fixa ca scop principal mentinerea statu-quo-ului teritorial.

- Conferinta de la Stresa din 11-14 aprilie 1935, la care participa Franta, Anglia si Italia, condamna oficial actiunea Germaniei privind introducerea serviciului militar obligatoriu.

- Conferinta de la Montreux. La 10 aprilie 1936 Turcia se adreseaza statelor participante la Conferinta de la Lausanne cu cererea de a se modifica regimul stramtorilor Bosfor si Dardanele. Cu exceptia refuzului Italiei, statele invitate (URSS, Anglia, Australia, Franta, Turcia, Bulgaria, Grecia, Romania, Iugoslavia si Japonia) au abordat problema remilitarizarii stramtorilor, pusa de turci. Dezbaterile s-au axat asupra a doua chestiuni: trecerea navelor de razboi prin stramtori si intrarea in Marea Neagra a flotelor militare ale altor state decat cele riverane. In final, conferinta de la Montreux proclama libertatea de trecere si de navigatie prin stramtori si transfera guvernului turc atributiile Comisiei Internationale a Stramtorilor. S-a stabilit totodata un acord intre Conventia Stramtorilor si posibilitatea functionarii normale a sistemelor de aliante, existente in Europa.

- Comitetul de neinterventie in razboiul civil din Spania. La 19 august 1936, la Londra, 27 de state europene semneaza un acord international prin care s-a creat comitetul de neinterventie in razboiul civil din Spania. Dar Germania si Italia, membre ale comitetului, au incalcat dintru inceput prevederile acordului, trimitand „specialisti” si unitati militare in ajutorul rebelilor lui Franco. In atari imprejurari, protestand vehement, guvernul sovietic si-a retras reprezentantul din comitet si a dat curs cererilor guvernului republican spaniol de a-i furniza armament si materiale de razboi. La fel a procedat si guvernul mexican al presedintelui Lazaro Cardenas.

- Axa Roma-Berlin si Pactul anticomintern. La 25 octombrie 1936 se semneaza un tratat de colaborare germano-italian prin care cele doua state fasciste isi impart sferele de influenta in tarile balcanice si din bazinul dunarean. Se crea astfel Axa Roma-Berlin. O luna mai tarziu, la 25 noiembrie 1936, Germania si Japonia au incheiat o intelegere la Berlin indreptata impotriva comunismului, adica impotriva Internationalei a III-a, intelegere denumita Pactul anticomintern. Italia a aderat la aceasta intelegere la 6 noiembrie 1937, constituindu-se astfel alianta agresiva Axa Berlin-Roma-Tokyo.

- Pactul de la Saadabad din 8 iulie 1937, incheiat intre Iran, Irak, Turcia si Afganistan a dus la constituirea Antantei Orientului Apropiat.

- Declaratia cu privire la neutralitate a statelor nordice este semnata la 27 mai 1938 de guvernele Danemarcei, Norvegiei, Finlandei si Suediei. In aprilie 1940 Germania hitlerista a ignorat total aceasta declaratie, dezlantuind agresiunea impotriva Danemarcei si Norvegiei, ocupandu-le.

- Acordul de la München din 29-30 septembrie 1938. Dupa cotropirea Austriei (12 martie 1938), urmatorul obiectiv al politicii externe naziste viza Cehoslovacia. In acest scop, avand sprijinul material si moral al Berlinului, partidul germanilor sudeti, condus de Konrad Henlein, lanseaza in congresul de la Karlovy Vary (24 aprilie 1938) programul „Cele opt puncte de la Karlsbad”, declansand astfel o puternica campanie politica in favoarea unirii cu Germania a teritoriilor sudete din Cehoslovacia. Puterile occidentale, promovand o politica conciliatorista fata de statele fasciste, au sfatuit guvernul cehoslovac sa caute o intelegere cu Henlein. Drept urmare, la 17 mai 1938 au inceput negocierile intre Henlein si guvernul de la Praga. Dar cum acestea n-au ajuns la un rezultat concret, presiunile anglo-franceze sunt reluate in memorandumul din 19 septembrie prin care guvernului cehoslovac i se propunea cedarea regiunii sudete Germaniei, sub supravegherea unei comisii internationale, si se garanta solemn restul teritoriului Cehoslovaciei. Evident, guvernul de la Praga a protestat, dar in fata atitudinii categorice a lui Neville Chamberlain si Eduard Daladier, a consimtit sa respecte memorandumul anglo-francez. In aceste imprejurari nefaste pentru Cehoslovacia, cercurile conducatoare din Polonia si Ungaria au formulat, la randul lor, pretentii teritoriale la adresa ei. Evenimentele se precipita, pretentiile Germaniei naziste cresc, iar la Praga se formeaza un guvern de concentrare nationala, condus de generalul Jan Sirovy, care decreteaza la 23 septembrie mobilizarea generala, fiind decis sa respinga cererile germane. Se ajunge la un acord privind convocarea unei conferinte la München (29-30 septembrie 1938), la care au participat Hitler, Mussolini, Chambarlain si Daladier, fara reprezentantii Cehoslovaciei, pentru satisfacerea noilor pretentii ale dictatorului nazist. La München cei patru sefi de state au semnat un acord prin care regiunea sudeta era rupta din teritoriul Cehoslovaciei si cedata Germaniei hitleriste. Cehoslovacia a fost pusa in fata faptului implinit, iar a doua zi trupele germane ocupa regiunea sudeta. Ba, mai mult, la 2 octombrie guvernul cehoslovac a trebuit sa satisfaca si pretentiile Poloniei privind cedarea orasului si a regiunii Teschen (Tešin) si Friestadt, iar prin Dictatul de la Viena, din 2 noiembrie 1938 („primul arbitraj”) mai pierde 12.000 km2 din Slovacia si Rutenia (cu o populatie de 1 milion de locuitori) in favoarea Ungariei horthyste. Dar Germania nazista nu se multumeste numai cu mutilarea Cehoslovaciei; in 15 martie 1939 ocupa regiunile cehe, iar a doua zi instituie Protectoratul Cehiei si Moraviei. Slovacia, restransa teritorialiceste, s-a proclamat la 14 martie 1939 stat autonom, in frunte cu dr. Jozef Tiso (Partidul Populist al lui Hlinka). Din nou profita si Ungaria, care in zilele de 15-17 martie ocupa intreaga Ucraina subcarapatica.

Asadar, Münchenul a insemnat dezmembrarea Cehoslovaciei si, totodata, disparitia Micii Intelegeri, naruirea sistemului de aliante francez, pierderea increderii ultimilor aliati ai Frantei si Angliei in aceasta parte a Europei.

- Pactul sovieto-german de la 23 august 1939. Incepand din martie 1939 – mai intai prin Litvinov, apoi prin succesorul sau la Ministerul de Externe, Molotov – guvernul sovietic a lansat o serie de propuneri de alianta guvernelor francez si englez, insa convorbirile tripartite de la Moscova in vederea incheierii unui tratat de asistenta mutuala vor esua in luna august a aceluiasi an datorita cercurilor occidentale, care au trimis la negocieri delegatii de mana a doua, fara imputerniciri speciale. In aceste conditii, in august 1939, cursul politicii externe sovietice se va schimba brusc si radical. La 21 august Molotov a redactat un proiect de comunicat, anuntand ca Germania si Uniunea Sovietica au convenit sa incheie un pact de neagresiune. In aceeasi zi, Vorosilov propunea delegatilor occidentali amanarea sine die a negocierilor, desfasurate pana atunci sub semnul unor taraganari si clauze care nu-i satisfacusera pe sovietici. Drept urmare, la 23 august 1939 se semneaza la Moscova de catre cei doi ministri de externe, Molotov, respectiv Ribbentrop, un pact de neagresiune sovieto-german, care a avut „efectul unei bombe in Vest”, caci imposibilul se produse. Nimeni din lume pana atunci nu putea concepe ca cei doi dusmani ideologici declarati fatis, Germania nazista si Rusia comunista, s-ar putea alia.

Incheiat pe o perioada de zece ani, pactul era insotit de un protocol aditional secret (ce va fi facut cunoscut opiniei publice abia in 1946), care – impartind sferele de influenta – recunostea drepturile Uniunii Sovietice asupra Finlandei, Letoniei, Estoniei si Basarabiei si prevedea impartirea Poloniei. Noua frontiera trecea de-a lungul raurilor Pisa, Narev, Weichsel si San. Germanii si sovieticii n-au cazut insa de acord asupra chestiunii privind mentinerea sau nu a unui mic stat polon, stabilind ca aceasta o vor reglementa la o data ulterioara.

La 1 septembrie 1939 armatele hitleriste invadeaza Polonia, marcand astfel inceputul celui de-al doilea razboi mondial. Conform intelegerilor stipulate in pactul sovieto-german si in protocolul aditional secret, unitati ale Armatei Rosii trec la 17 septembrie frontiera polono-sovietica, anexand nu numai Ucraina apuseana si Bielorusia apuseana, ci si teritorii poloneze pana la Bug, insumand 47,5% din teritoriul tarii, iar „a patra impartire a Poloniei devine fapt implinit”.

In aceste imprejurari, Ribbentrop revine la Moscova pentru a transa definitiv chestiunea polona. Drept urmare, la 28 septembrie 1939 se semneaza un tratat de prietenie si trei protocoale aditionale secrete, in urma carora cele doua parti semnatare fac un schimb convenabil de teritorii, fixand partajul teritoriilor poloneze pe linia Curzon, astfel incat, de acum, Lituania cade in sfera de influenta a URSS, in timp ce voievodatul Lublin si parti ale voievodatului Varsovia sunt cuprinse intr-un „Guvernamant general” sub administratie germana.