Lelia MUNTEANU 22.09.2015
Contrar uzanţelor diplomatice, premierul Netanyahu s-a deplasat la Moscova împreună cu şeful Marelui Stat Major, general locotenent Gadi Eizenkot, şi cu şeful Informaţiilor Militare, general maior Herzl Halevi. La rândul său, preşedintele Putin a fost asistat la discuţii de consilierul pe probleme de siguranţă naţională, redutabilul Nikolai Patruşev.
Prim ministrul Netanyahu tine aproape de şeful Statului său Major/ FOTO: Amos Ben Gershom/GPO
Anticipam zilele trecute scopul principal al vizitei, acum lucrurile sunt clare şi confirmate. În primul rând, premierul israelian a dorit să se pună de acord cu preşedintele rus asupra noilor reguli ale jocului în regiune, să se încredinţeze că operaţiunile sale asupra Hezballah nu vor fi stânjenite de prezenţa trupelor ruse şi – lansând o ipoteză de proporţii bibilice, cum obişnuieşte – să tatoneze intenţiile Iranului în legătură cu Înălţimile Golan. (Cu zece zile înainte de vizita delegaţiei israeliene, la Moscova ajunsese generalul iranian Qassem Suleimani, membru al Armatei Gardienilor Revoluţiei, comandantul brigăzii paramilitare a acesteia, însărcinată cu operaţiunile clandestine în străinătate, care a avut o lungă conversaţie cu acelaşi consilier, generalul Patruşev). Securitatea Israelului se şubrezeşte pe zi ce trece – cu un Ierusalim în flăcări, cu rachetele Hezballah căzând în neştire. În contextul acesta, prezenţa iranienilor în zonă, care nu e o noutate, devine o ameninţare mortală, dacă e încurajată de ruşi. În al doilea rând, prin vizita la Moscova, Israelul a dorit să dea un semnal şi un avertisment Statelor Unite.
E drept că, în istoria relaţiilor bilaterale, Netanyahu n-a obţinut niciodată mai nimic de la Putin. Acum însă lucrurile s-au schimbat, chiar dacă răspunsurile lui Putin au fost la fel de alunecoase ca de obicei. Ceea ce Israelul pare a fi înţeles înaintea altora este că Rusia, spre deosebire de Statele Unite, are o strategie coerentă în zonă, iar situaţia politică internaţională e coaptă pentru a o pune în aplicare (demersurile confuze ale americanilor şi presiunile pe care criza refugiaţilor le exercită asupra Uniunii Europene).
Nu e lipsit de importanţă faptul că până şi susţinătorii preşedintelui Obama sunt obosiţi de bâjbâieli. Nicholas Kristof, editorialistul de la New York Times, a postat pe twitter, la 18 septembrie, următorul text, cu un link la o analiză dură a lui Peter Baker (consemnată cu o zi înainte în paginile jurnalului): “White House just sounds sillier and sillier on Syria. Even for those of us sympathetic to Obama, this is nonsensical”. (N-am citit frazele lui Kristof pe twitterul său, ci pe site-ul unui jurnalist saudit, dovadă că mesajul dublului premiat Pulitzer s-a împrăştiat repede).
Încoerenţa care domneşte în coaliţia anti-ISIS coordonată de Statele Unite a grăbit deplasarea lui Netanyahu la Moscova.
Sunt zile în care confuzia e atât de mare, încât nu se ştie cine cu cine luptă la sol. (Din aer, perspectiva trebuie să fie şi mai descurajantă).
Membrilor coaliţiei (în special ai “Axei Sunnite” – Turcia, Egipt, Arabia Saudită şi Qatar) nu le e încă limpede care este inamicul principal: autointitulatul Stat Islamic, An-Nusra şi celelalte grupări teroriste sau Al-Assad. Până una-alta, turcii şi-au luat drept ţintă kurzii (singurii care luptă eficient împotriva ISIS şi care, chiar în aceste ore, încearcă să cucerească oraşul de graniţă Jarabulus, ceea ce le-ar tăia voluntarilor veniţi prin Turcia legăturile cu teritoriul cucerit de ISIS).
Americanii iniţiaseră un program de pregătire destinat “rebelilor moderaţi” (de ani de zile dăinuie această contradicţie în termeni), inamici ai regimului de la Damasc, program în care s-au băgat vreo 500 milioane de dolari, care însă a scos până acum o “promoţie” de doar câteva zeci de persoane, capturate, dezarmate şi nimicite de cum au intrat în luptă.
Ce au discutat Putin şi Netanyahu, precum şi generalii celor două armate, în spatele uşilor închise, vom înţelege curând. Primul atac major al ruşilor în regiune ne va spune mai multe şi despre strategia pe care au adoptat-o.
Cred, în lumina ultimelor informaţii, că Rusia va începe prin a-şi desfăşura forţele în zona central-vestică a Siriei, la Hama. Acolo îşi poate deschide două fronturi de luptă: împotriva miliţiilor jihadiste ale Jabhat An-Nusra (franciza Al-Qaeda în Levant) şi împotriva ISIS. Altădată luptând alături de ISIS, An-Nusra (sprijinită puternic de turci, inclusiv pentru a lupta contra kurzilor simpatizanţi PKK, declarată abia în vara anului trecut organizaţie teroristă) se concentrează acum asupra armatei lui Al-Assad.
E foarte complicat, dar logic.
Însă Orientul Mijlociu rămâne, cum spunea un fost premier israelian, un spaţiu unde impresiile sunt importante.
