Jim Wickens | joi, 28 noiembrie 2013
„Crezi că vor să facă sex?” șoptește cineva din grup. Mă aflu în Transilvania, ghemuit în tufișuri cu un grup de activiști mascați și speculăm pe rând despre motivele pentru care o mașină a oprit chiar lângă ascunzătoarea noastră. „Nu, cred că e poliția, uite lumina de la telefonul mobil”, spune altul. E timpul să ne mișcăm.
A trecut peste o oră de când grupul a început să distrugă echipamentul companiei Prospecțiuni, care explorează terenul pentru gaze. Ne-am jucat de-a șoarecele și pisica cu echipele de securitate și cu poliția și am reușit să fim mereu cu un pas înaintea lor. Dar acum ne caută pe dealuri. O altă lumină apare de după curba străzii și cineva ne strigă să ne ascundem. Mă arunc pe jos. Iată-mă din nou întins în iarba umedă și răcoroasă a unei pajiști transilvănene. Va fi o noapte lungă.
În ultimele săptămâni, comunitățile saxone adormite și pădurile protejate din județul Sibiu s-au trezit în fața unui nou război, cel purtat de companiile de extragere a gazului, guvernul român și firmele de investiții împotriva unei mici bande de activiști ecologiști. Activiștii, care s-au adunat aici din toată România, lucrează cot la cot cu fermierii locali pentru a se opune explorării de gaze și petrol care, susțin ei, are loc ilegal pe teritoriul lor.
Listată la Bursa din Londra acum două săptămâni, cu asistență de la Goldman Sachs, compania română de gaz Romgaz a afirmat acum multă vreme că dorește să exploreze dealurile din Transilvania pentru a descoperi noi resurse de gaz și petrol. Dar nimeni nu s-a gândit prea mult la asta până luna asta, când camioanele de 34 de tone folosite de companiile de forare pentru a crea cutremure artificiale s-au târât pe drumurile noroioase până în sat, însoțite de cohorte de paznici și autobuze de muncitori.
În prezent, satele și câmpurile sunt împânzite de panglici care se întind ca niște spaghete de-a lungul și de-a latul peisajului cu păduri de mesteceni, stupi de albine și lanuri de porumb. Panglicile semnalizează locurile în care companiile au de gând să-și monteze cablurile și să planteze explozibili pentru testele de fracturare seismică. Localnicii mi-au spus că s-au trezit cu panglicile direct pe terenul lor, unele fiind atașate chiar de garduri.
Toate testele seismice au loc pe situl Natura 2000 al României, cel mai mare de acest gen din UE, ceea ce e ciudat, având în vedere că scopul siturilor Natura 2000 e „de a asigura supraviețuirea pe termen lung a celor mai valoroase și amenințate specii și habitate”. Pe lângă asta, mai multe biserici din zonă fac parte din moștenirea culturală protejată de UNESCO și au fost vizitate de multe ori de demnitari precum prinții Charles și Edward. Când intri cu mașina în comunitățile acestea izolate unde au loc testele seismice simți că intri pe un teritoriu aflat sub ocupație. Văd o echipă de muncitori care pregătesc o groapă cu dinamită la câțiva metri de terenul de fotbal al satului. Pe strada principală, la fiecare intersecție sunt parcate jeepuri private ale echipelor de securitate. Bărbați în uniforme negre ne filmează fiecare mișcare.
Ghidul meu din ziua aceea, activistul comunității Hans Hedrich, spune că astfel de tactici de intimidare sunt tipice pentru România. „Trebuie să înțelegi că în România oamenii încă se tem să vorbească, să-și spună părerea. Echipele astea de securitate par să indice că oamenii nu au dreptul să obiecteze la ce se întâmplă. Aproape uiți că suntem în secolul XXI, într-o țară democrată care face parte din UE”, îmi spune exasperat.
La capătul străzii, un preot ortodox bătrân mă cheamă înăuntru stresat, cerându-mi să-i păstrez anonimitatea. „Mi-au spus să nu vorbesc cu tine”, îmi spune. „Episcopul spune că preoții n-ar trebui să intervină în treburile comunității.” Face o pauză, îi sclipesc ochii, apoi vorbește, parcă spunându-și gândurile cu voce tare: „Credeam că au venit să reconstruiască locul de joacă pentru copii – apoi a avut loc cutremurul, ne-a zguduit casele, pe unele le-a crăpat, a stricat și ornamentele dinăuntru. Oamenii s-au speriat. Nimeni nu ne-a cerut permisiunea, nici nu ne-au spus ce au de gând să facă.” E întrerupt de soneria telefonului mobil. Cincisprezece minute mai târziu, se întoarce în bucătărie, după ce superiorii i-au zis din nou să-și țină gura. Interviul s-a terminat. „Știu că sunteți aici”, ne-a spus, arătându-ne ușa.
Ne îndreptăm spre ieșirea din sat, urmăm panglicile și zgomotele exploziilor care răsună în văi. Când ieșim din raza paznicilo, o femeie vorbește cu noi. „Sunt hoți”, șuieră spre noi. Apare și vecinul ei și ne cere cu disperare răspunsuri: „Am auzit că o să otrăvească pământul, așa e? Noi depindem de el ca să trăim, nu avem salarii!”
În vârful dealului găsim un laborator geologic gigantic pe roți, cu antene deasupra și oameni care analizează echipamentul electric înăuntru. Un bărbat scund mi s-a prezentat; e Gheorghe Daianu, seismolog și director de operațiuni la Prospecțiuni, compania de explorare care a fost subcontractată pentru suma de 40 de milioane de euro ca să facă teste în regiune. Daianu condamnă protestele împotriva muncii sale și îi numește pe cei care se opun explorării gazelor „neo-fasciști”. Insistă că această companie are dreptul să se afle pe orice teritoriu în care au loc testele și susține că există acte care dovedesc asta, după care ne ordonă să părăsim zona.
Mă îndrept spre satul învecinat Mosna, unde locuiesc fermierul Willy Schuster și soția lui Lavinia, care m-au invitat să stau la ei cât timp mă documentez despre protestul anti-fracturare. Afară cloncăne găinile, în bucătărie arde focul și se prepară brânză, în timp ce zece activiști sosesc de pe dealuri, își verifică Facebook-ul și își încarcă aparatele foto pentru ziua următoare. Acesta va fi primul protest împotriva explorării gazelor în Transilvania, îmi explică ei și îmi recomandă să mă culc devreme. Dar mai întâi am încă o întâlnire.
Mai târziu, după ce am sosit, la adăpostul întunericului, la o locație stabilită dinainte, sunt înghesuit într-o dubă ruginită. Mă trezesc în mijlocul unui grup de bărbați și femei mascați. Șoferița se întoarce să mă salute. „Nu-ți fă griji de vehiculul nostru”, îmi spune. „E super rapid, are doar 350 000 de kilometri la bord.” Râde tare în timp ce trântește ușa și pornim în noaptea înghețată. Câteva minute mai târziu, sunt pe un drum de țară cu vreo șase activiști, toți înarmați cu clești și foarfeci. După ce farurile se sting, echipa își începe treaba. Taie firele seismice portocalii și distruge orice convertor electric sau generator care le iese în cale.
Din când în când se aude un strigăt și echipa se ascunde cât timp farurile vehiculelor suspectate a fi ale paznicilor trec pe lângă noi. Parțial ca-n armată, parțial anarhic, petrecem seara cățărându-ne pe dealuri sub lumina lunii pline. Echipa capătă treptat încredere în mine și se deschide. „Acum câteva luni niciunii nu ne cunoșteam între noi, dar acum suntem uniți”, spune unul. „Suntem foarte supărați de modul în care e condusă țara. 2013 trebuie să fie anul trezirii, cetățenii trebuie să aibă ceva de zis în ce se întâmplă în țara lor. Fracturarea și alte activități dăunătoare trebuie să înceteze, nu putem accepta să ne fie distrus viitorul.”
În dimineața următoare, la ora 7, îmi beau cafeaua cu Willy în bucătăria fermei, când un convoi de camioane trece prin fața ferestrei și se îndreaptă spre câmpuri. Willy aleargă afară pe ușă și le urmărește, spumegând de furie. Sosesc la fața locului la fix cât să văd cum muncitorii companiei exploatatoare de gaz ies din autocarele companiei și se răspândesc pe câmp. Willy urlă la ei să plece, blochează o mașină a companiei și refuză să o elibereze până când apare poliția să-i facă plângere. Willy își petrece restul dimineții urmărind și răcnind la șirurile de camioane care-i invadează pământurile. „Mă tem îngrozitor pentru copiii mei”, îmi spune printre suspine. „Lupt pentru viitorul lor.” Un bărbat obișnuit mai mult cu mulsul vacilor decât cu lupta cu multinaționalele, Willy rezistă totuși în fața companiilor de gaz și oamenii îl urmează în număr tot mai mare.
Dealurile din sudul Transilvaniei sunt una dintre zonele în care România caută depozite de petrol și gaze naturale, ca un om lefter care scormonește în spatele unei canapele după niște bani de prânz. Potrivit susținătorilor extracției, orice potențială descoperire se va dovedi o comoară pentru guvernul țării. Victor Ponta, prim-ministrul României, și-a expus argumentul într-o declarație pentru jurnaliști în luna iunie:Vrem să nu mai importăm gaz de la Rusia, vrem să avem gaz ieftin și să transformăm industria română într-o industrie competitivă? Vrem cheltuieli mai mici pentru cetățeni? Atunci trebuie să exploatăm gazul”, a explicat el. „Dacă nu, îl vom importa din Rusia și va fi mai scump.”
Această declarație a pavat drumul pentru mai multe companii petroliere din națiunea care e pe locul doi la sărăcie în Europa. Dar guvernul Ponta trebuie să ducă o bătălie neașteptat de dură pentru a-și atinge scopurile. În ultimele săptămâni, controversatul proiect minier de la Roșia Montană a fost amânat, obligat să se supună valurilor de proteste care au scos în stradă zeci de mii de români din multe orașe din țară. Iar comunitățile îngrozite de posibilele efecte ale fracturării au reușit să izgonească un utilaj operat de Chevron dintr-o zonă de teste.
Cum aproape 4 milioane de fermieri din țară depind de apă, pământ și aer curat pentru a-și duce existența, un număr considerabil de acte de nesupunere civilă din românia au pornit dintr-o sursă surprinzătoare: zonele rurale ale țării. Am vorbit cu Hettie, o activistă în vârstă de 26 de ani din Brașov, în timp ce bloca drumul care ducea la terenurile lui Willy. „Dacă sătenii văd că opunem rezistență, se alătură și ei. Trebuie să le dăm oamenilor curajul să facă asta oricând”, spune ea.
Confruntat de o opoziție tot mai numeroasă, guvernul se pregătește se reacționeze. O „lege a exproprierii” propusă de parlamentul român va permite companiilor multinaționale să preia terenurile private dacă acestea sunt considerate de interes național. În prezent, legea e concentrată pe minerit, dar observatorii se așteaptă să se extindă în diverse proiecte de dezvoltare energetică în viitorul apropiat.
Protestul din câmpul lui Willy a adunat rapid întreaga comunitate. Jumătate din mașinile echipelor de securitate rămân blocate, ținute pe loc de grupuri mari de localnici, cărora li s-au alăturat un grup de copii romi pe biciclete și o tânără femeie călare pe un cal. Un fermier apare într-o livadă din partea cealaltă a văii în care muncitorii pun fire electrice. Scuipă fruios, își șterge fruntea plin de frustrare și trage cu sete dintr-o țigară. „Bineînțeles că nu au permisiunea să fie aici, dar ce pot să fac?”
Hans susține că Prospecțiuni încalcă cel puțin cinci legi cu explorarea, inclusiv legile care nu permit ca testele să fie efectuate prea aproape de casele oamenilor. „Adevărata problemă e că sătenii nu-și cunosc drepturile”, spune el. Prospecțiuni și Romgaz au refuzat amândouă să comenteze în legătură cu acuzațiile de ilegalitate, dar într-o declarație pe site-ul companiei, Prospecțiuni a spus: „Ocazional facem greșeli, dar nu sunt rău-intenționate. Încercăm să obținem permise ecologice active și certificate de planificare municipală.”
După amiaza târziu, în fața unei biserici medievale veche de 600 de ani, voluntarii împart supă de cartofi, prăjituri transilvănene și ceai fierbinte. Bătrânele cu batic și port tradițional umblă printre activiști cu pierce-uri și bărbați cu cagule. E un mix social interesant. Mulțimea merge în marș să distrugă și alte fire seismice chiar sub ochii polițiștilor, care asistă fără să ia măsuri. Localnici care cu o zi înainte se temeau să vorbească stau acum în fața caselor, aplaudând protestatarii cu încântare. „Sincer, îmi pare rău pentru ei”, îmi spune unul dintre ofițeri, în timp ce le permite protestatarilor să rupă un cablu portocaliu și să-l târască înspre sat. „Ce face compania aici e greșit. De fapt, e ilegal”, îmi șoptește.
Articol publicat de Vice.com
