Andreea Dogar | Yahoo News
La finalul zilei, masa din bucătărie s-a umplut de cumpărături netaxate de stat
În luna octombrie a început să se discute despre „gaura de la buget”. Guvernul a anunțat că, în primele 9 luni ale anului, încasările au fost cu 6 miliarde de lei mai mici decât calculase executivul la început de an. Din acest motiv s-au luat în calcul mai multe măsuri: creșterea cotei unice de impozitare, impozitarea piscinelor și a locurilor de parcare și o nouă taxă pe carburanți, care ar duce la scumpirea benzinei și a motorinei.
În tot acest timp, în ciuda taxelor mai vechi ori mai noi, evaziunea fiscală rămâne uriașă, economia „neagră” din România fiind estimată la 20-40% din PIB. Așa că am gândit un mic experiment și am plecat din casă cu puțin peste 100 de lei în buzunar, curioasă câți dintre comercianții de la care voi cumpăra ceva îmi vor da bon fiscal.
Prima dată m-am dus să îmi cumpăr apă, de la un magazin de cartier aflat în zona Parcului Sebastian. Ascuns într-o scară de bloc, la parter, magazinul este unul dintre miile de magazine deschise în interiorul scărilor de bloc. Înăuntru găsești o grămadă de lucruri, de la gel de păr și detergent, la dulciuri și bere. Iau două sticle de apă plată la doi litri și îi întind doamnei de la tejghea 6 lei. Vânzătoarea stătea cu nasul în niște hârtii pe care le tot foșnea: primește banii, dar nu îmi dă bon fiscal, deși avea în față o casă de marcat. Așa cum aveam să descopăr pe parcursul zilei, foarte mulți comercianți au pe tejghea o casă de marcat, dar nu prea o folosesc. Mai zăbovesc puțin înăuntru, plimbându-mi ochii pe produsele de pe rafturi, așteptând un eventual bon fiscal. După ce decid că am tras destul de timp, ies.
Plec mai departe prin cartier și mă opresc la un magazin cu pereți și acoperiș din tablă, cu lăzi de bere stivuite în lateral, cu un câine făcut colac lângă ele. Magazinul seamănă cu un container. Spre deosebire de primul, este mai bine aprovizionat: are cartofi și multe legume în cutii de carton. Apuc la plesneală un pachet de orez de pe raft și mă duc să plătesc (7 lei). Și aici văd o casă de marcat, dar nu primesc bon. Mai stau puțin prin magazin, cu aceeași speranța că doamna doar a uitat să îmi dea bonul și că își va aminti dacă nu ies prea repede. Când doamna corpolentă de la tejghea se așază iar pe scaun ca să-și vadă de-ale ei, plec și eu.
Reclamă în piață: „Marfă de marfă”
Mergând pe Calea Rahovei, mă opresc la un magazin cu o firmă mare cu textul "Non Stop". Înaintea mea, câțiva domni tocmai își iau cafelele aburinde din mâinile tinerei din interior. Eu cer un pachet de cutii de chibrituri. Îi dau 2 lei și încep să-mi fac de lucru prin rucsac, căutând un loc potrivit pentru chibrituri și trăgând cu ochiul la ce se întâmplă înăuntru. Când dau să plec, mai că nu-mi vine să cred când o văd pe vânzătoare că se duce la casa de marcat, apasă pe niște butoane, iar apoi scoate un mic bon. O întreb dacă este pentru mine: „Da, bonul tău”. Îl pun bine. Avea să fie singurul bon fiscal pe care mi l-a dat cineva fără ca eu să-l cer.
La o stradă distanță, dau peste un alt magazin-container. Mă aplec și, prin mica deschizătură lăsată de învelișul de gratii al magazinului, cer tot un pachet de chibrituri (1,5 lei). După ce primește banii, vânzătorul îmbrăcat în pantaloni de camuflaj îi așază cu grijă într-o cutiuță unde bancnotele sunt ordonate atent după valoare. Nu primesc bon.
Aproape de Piața Rahova intru într-o florărie și cer o gerberă portocalie. Aparent, vânzătoarea – Mioara – se simte furată și se ceartă cu șoferul care tocmai i-a adus un mănunchi de ferigi, însă prea puține pentru câți bani îi dăduse ea: „E hoațe, dă-le dracu. Așa e când trimiți șoferul!”. Cei 4 lei pe care îi dau pe floare sunt îndesați repede în buzunarul șortului, fără să detectez vreo intenție că ar urma să primesc un bon fiscal. Plec fără bon, dar cu o urare de la florăreasă: „Să trăiești, mamă”.
În apropierea Pieței Rahova, comerțul se desfășoară peste tot. Mergând pe trotuar trebuie să faci multe viraje printre comercianții care vând tot ce vrei și ce nu vrei, și pe stânga și pe dreapa drumului: șosete, flori, bureți de spălat vase, legături de mărar și pătrunjel, brichete, chei. Cumpăr și eu două perechi de șosete pe care dau doi lei.
În piață, vânzătorul de la magazinul cu ouă își laudă produsele: „Marfă de marfă!”. Cer 3 ouă. „Or fi 4, să fie de 2 lei?”, mă întreabă domnul de la tejghea. Zic „Da” și îi întind două bancnote de un leu. Nu primesc bon, așa cum nu a primit nici bătrânul care a cumpărat înaintea mea și nici tânărul care s-a aprovizionat după mine de la același magazin. În interior exista totuși o casă de marcat. Când tânărul încărcat de sacoșe ieșea din piață, îl opresc și îl întreb dacă a primit vreun bon fiscal pentru produsele cumpărate. Îmi spune că nu, dar nici nu a cerut: „Mai ales în piață, la tarabe, nici gând de bon fiscal. Nu au casă de marcat. La legume, fructe, nicio șansă. Mi s-ar părea normal să ni se dea bon fiscal oricum”.
De la alte 4 magazine din piață am cumpărat 3 periuțe de dinți (12 lei), două capsatoare (20 de lei), 10 pixuri (10 lei), 4 suluri de hârtie igienică (2 lei) și o pâine (85 de bani). Nu m-am ales cu niciun bon fiscal, deși am mai zărit câte o casă de marcat. Nici măcar la pâine nu am primit bon, în ciuda faptului că recent s-a redus TVA-ul la pâine, tocmai pentru a reduce evaziunea fiscală.
Piața Unirii și Piața Rahovei, aceleași practici
Plec spre centrul orașului întrebându-mă dacă și acolo evaziunea fiscală este la fel de împământenită. Înainte să mă urc în tramvaiul 32 cumpăr o revistă de la un chioșc de ziare: 13 lei, fără bon fiscal. Cum cobor din tramvai la Piața Unirii, dau peste o femeie care vinde ștrampi chiar în stație. În timp ce vânzătoarea laudă calitatea minunată a ștrampilor care nu se vor rupe nici dacă îi agăț, scot cei 10 lei pe care îi cere pentru o pereche.
Cobor la metrou la Piața Unirii și mă opresc în fața unui magazin de cosmetice. Aleg un ruj la 5 lei, îl primesc, dar fără bon fiscal. La un alt magazin de la metrou mă așez la coadă în spatele unui tânăr care tocmai cumpără un pachet de țigări. Nu primește bon fiscal. Nici eu nu primesc pentru guma mea de mestecat (4 lei). Doar că de data asta cer unul. „Da, imediat”, îmi zice vânzătoarea, care marchează suma și îmi întinde bonul fiscal. Este abia al doilea bon pe care îl primesc de când mi-am început ziua de cumpărături, după cel primit pentru cutia de chibrituri de 2 lei. Și nici măcar nu mi s-a oferit firesc. L-am cerut.
Mă duc în centrul istoric. Aproape de Universitate, intru într-un local foarte cunoscut din centrul vechi și comand un ceai (8 lei). Când anunț că vreau să plătesc, nu primesc un bon fiscal, ci o hârtiuță pe care scrie „Nota proformă”, un document care nu este echivalentul unui bon fiscal și care nu are, de fapt, nicio valoare fiscală.
Mai pe după-amiază poposesc în cartierul Militari, la o terasă de pe Bulevardul Iuliu Maniu. Beau un suc de piersici care costă 5 lei. Îi spun barmanului că vreau să plec, iar el îmi cere scurt „5 lei”, fără să se mai încurce cu niciun fel de act, fie el bon fiscal sau notă proformă. Iar eu îi dau banii în mână.
E deja aproape 4 după-amiaza, iar de la ora 9 dimineața când am ieșit la cumpărături nu am reușit să strâng decât două bonuri fiscale. În total, am cumpărat din 18 locuri, iar în 16 dintre ele statul a fost păcălit. Am mai descoperit că evaziunea fiscală este prezentă atât în Piața Rahova, cât și la terasele din centrul istoric al orașului. Zone total diferite, dar cu aceleași practici.
În total, am cheltuit 114,3 lei, dar statul a perceput TVA și impozit pe profit doar pentru cei 6 lei pentru care am primit bon fiscal (2 lei pentru cutia de chibrituri, 4 lei pentru guma de mestecat). Restul de 108,3 lei nu există pentru stat. La finalul zilei, nu știu ce dimensiuni atinge „mărunta evaziune fiscală” care se face prin piețe, magazine de cartier, la baruri și la terase, și ce importanță are ea față de „marea evaziune fiscală” din România. Știu doar că, după o zi de cumpărături, statul nu a câștigat mai nimic din toată treaba asta.
