de Adrian Mihaltianu
Publicat la: 30.10.2013 in Gandul
Disoluţia autorităţii, ilegitimitatea ei, ruperea ei de realitate, toate acestea nu sunt lucruri noi în România. Trăim de mai bine de 23 de ani – de când am scăpat de un sistem ilegitim tot de noi construit - într-o continuă transă, una în care ne automutilăm mereu şi mereu, dând vina, evident, pe ceilalţi.
Nu vă scandalizaţi că au ieşit secuii în stradă să vrea autonomie. De vreo nouă săptămâni sunt în stradă şi românii care nu mai văd în clasa politică – de orice culoare – nişte reprezentanţi legitimi. Luaţi la mişto, manipulaţi mai fin sau mai grosolan, cu sau fără eficienţă, toţi aceştia comunică de multă vreme un singur lucru: nu mai vor ca destinele lor să fie hotărâte de nişte indivizi cocoţaţi în capul statului prin mişmaşuri şi mită, sau agăţaţi de funcţie şi scaun prin toate mijloacele. Dar nici nu vor să plece. Vor să rămână aici şi să-şi poată decide singuri destinul.
E un fel de strigăt de autonomie colectiv – deşi interesele fiecărui grup diferă, iar păpuşarii care profită de disperarea omului de rând sunt, şi ei, diferiţi. Totuşi, strigătul rămâne. Nu mai avem loc unii de alţii, iar repulsia asta a românului faţă de ceilalţi români ne distruge orice speranţă că uniţi salvăm. Nu salvăm nimic, căci nu am învăţat încă să fim uniţi pentru, ştim doar să fim uniţi contra.
Să nu credem însă că suntem buricul pământului. În mai multe părţi din Europa, ba chiar şi în cele două Americi, ca să nu mai amintesc de zona Mediteranei, oamenii aflaţi în stradă strigă că nu mai cred şi nu mai vor un sistem revolut, o structură „democratică” în care implicarea individului constă în ştampilarea unei casete de pe buletinul de vot, o mascaradă care le permite celor 1% să domine, la nesfârşit, o planetă muribundă.
Normal, nemulţumirea maselor nu reuşeşte să ofere cumva soluţii alternative la acest sistem prăbuşit. E greu să vezi orizontul de pe stradă, înconjurat de mulţime. Iar absenţa unor lideri care să nu facă deja parte din sistem este cu atât mai neplăcută – aici, iarăşi, nu suntem singurii. În lipsa coagulării unor falange politice, masele din stradă se vor agita încă o vreme, apoi vor fi răpuse de apatie, fără vreun rezultat concret. Chiar dacă s-ar concretiza aceste falange politice, ele n-ar fi decât o continuare a sistemului despre care se tot spune că e terminat.
Şi atunci? Care e soluţia? Ce punem în loc? Păi simplu: autonomie. Dar nu de care cer unii în stradă, din aia pe stil vechi, amintind desecolul XIX, în care statul-naţiune chiar conta iar apartenenţa la o etnie îţi dădea simultan măsura valorii tale şi mândria de a fi. Nu, ci autonomie care ţine de comunitatea din care faci parte, indiferent că eşti născut acolo sau doar integrat în ea. Autonomie care nu exclude, ci care include – care te face să acţionezi împreună cu vecinii, nu să te izolezi pe culmile disperării ca un student perpetuu în ale filosofiei, prea snob ca să fie fericit, prea laş să se sinucidă. Autonomie care nu dă vina pe, ci caută să rezolve cu.
Autonomie fie, dar până unde? O să dau un exemplu din domeniul meu - ţăranii care şi-au făcut singuri drum sătesc asfaltat între Ciugud şi Daia Română, dacă autorităţile centrale şi judeţene tot nu erau în stare. I se spune „Transalpina de Ciugud” şi a fost făcut integral prin eforturile lor. N-au ieşit în stradă să ceară, au pus mână de la mână şi au făcut, folosind cu cap mână de lucru locală şi fonduri europene. La fel au făcut şi comunităţile din Sultana şi Proviţa de Sus, din Dâmboviţa, care au tras un drum alpin pe bani europeni acolo unde înainte era un drum forestier. Sau ţăranii din Fântânele, Iaşi, care au acum asfalt în sat după secole de glod, în fundul Moldovei. Şi mai sunt multe – din fericire tot mai multe – astfel de exemple. Da, sunt încă doar petice de comunitate calmă într-o ţară de nervoşi izolaţi, dar sunt!
Toate au un singur element-cheie. Mai puţină vorbă, mai puţine strigăte şi mai multă luptă a comunităţii pentru a profita de pe urma faptului că suntem integraţi – dar autonomi – în Europa. Că putem accesa fonduri europene pentru drumuri (unul dintre marile ofuri ale secuilor este exact starea drumurilor din oraşele lor, dar ce au făcut, mă rog, să le remedieze?). Şi că putem face asta fără ca Statul ăla corupt să ne poată opri. Că ne putem transforma satele în locuri plăcute şi frumoase, iar pentru a face asta nu e nevoie să ne vină Statul să ne măture şi să ne planteze flori, o putem face noi. Că ne putem transforma terenurile virane dintre blocuri în parcuri fără să mai vină Primăria cu investiţii de milioane de euro pentru panseluţe, pe care să le plătim prin taxe şi impozite mărite. În fine, că putem să nu mai avem jeg împrejurul nostru dacă noi înşine, la nivel individual, nu mai producem jeg.
Comunităţile săteşti erau obişnuite cu aşa ceva de secole. De la curăţatul în faţa porţii, la construitul noilor case împreună cu comunitatea. Dar asta s-a pierdut în timp, iar venirea la oraş şi dizolvarea într-o masă de oameni anonimi ne-a obişnuit ca pe nişte drogaţi cu ideea că Statul ne ia banii şi ne dă în loc ceea ce până mai ieri făceam împreună, în comunităţi. E timpul să reînvăţăm acest lucru, indiferent că suntem într-o comunitate sătească sau la bloc.
Cu condiţia să vorbim cu vecinii - să nu ne considerăm mult deasupra lor, căci nu suntem. Cu condiţia să căutăm mai puţine diferenţe şi mai multe lucruri care ne leagă. Cu condiţia să punem mâna şi să facem noi înşine, să nu mai tot aşteptăm de la Stat – sau de la vecini – să facă. Şi cu condiţia să nu ne mai lăsăm păcăliţi de tot felul de păpuşari care ne promit libertatea, doar pentru a ne face sclavi – fie pe baze etnice, fie pe altele asemenea.
Când vom învăţa toate acestea, atunci vom fi cu adevărat autonomi. E primul pas pe un drum care duce de la dependenţa faţă de un Stat corupt, la autonomia reală faţă de el. Apoi, cine ştie, la însăşi transformarea sa din parazit într-un suport pentru o mare comunitate.
Dar suntem oare noi în stare? Şi, mai mult, vrem noi cu adevărat asta?
