In vara lui 1999 am fost repartizată în comisia de Bacalaureat de la liceul din Vlăhiţa. Era o căldură infernală, îmi amintesc ca am plecat de dimineaţă, cu primul autobuz care mergea spre Miercurea Ciuc şi am coborât la şoseaua principală, urmând să străbatem drumul până la liceul din localitate pe jos. Linişte peste câmp şi peste casele ale căror porţi le admiram de fiecare dată, chiar dacă le vedeam a zecea oară.
Întotdeauna m-au fascinat porţile, cele secuieşti în mod deosebit. Încercam să înţeleg răbdarea şi dragostea de frumos a meşterilor populari şi mai ales nerenunţarea la ele a proprietarilor care, dincolo de poarta veche, aveau gospodării frumoase şi modern utilate. Şi aveam un sentiment din ăla de rădăcini prinse bine într-un ţinut ce purta amprenta oamenilor ce îl locuiau: porţi largi la case şi în suflete peste care păşeai doar după ce si daca lăsai afară răul.
Clădirea veche şi răcoroasă a liceului ne-a întâmpinat sobră şi tăcută. Directorul ne aştepta la intrare cu un zâmbet larg şi cu emoţie. Da, emoţie. Eram evaluatori români de la licee cu predare în limba română într-o localitate monolingvă. Cafeaua fierbinte ne-a trezit de-a binelea şi ne-a dezlegat tăcerile stinghere.
– Ştiţi, copiii noştri vorbesc destul de puţin româneşte. Învaţă, încearcă să înveţe, însă e foarte greu... Deşi avem o profesoară tare bună.
– Ştim...
Ştiam. Cei doi ani în judeţ mă puseseră în faţa realităţii pe care de dincolo de munţi nu o cunoşteam şi nu aveam cum să o înţeleg. Recunosc că venisem cu aceleaşi prejudecăţi cu care acum mă lupt de ceva timp să le demontez: ”cum să fii parte dintr-o ţară şi să nu-i vorbeşti bine limba?” Nu ştiam atunci că există zone monolingve, la fel cum nu se recunoaşte nici acum, după atâţia ani.
Examenul propriu-zis a început pe la ora 9. Monoton. Ca majoritatea examenelor acolo. Comentarii ale operelor literare memorate şi reproduse, greu la înţelegerea textului şi la formulat răspunsuri, dezacorduri şi dificultăţi de exprimare... Dar multă seriozitate şi voinţă.
Priviri sincere şi deschise, direct în ochi. A fost unul dintre primele momente în care am regretat că nu vorbesc maghiara ca să pot sta de vorbă la alt nivel cu copiii pe care îi aveam în faţă, în afara examenului, să le aflu visele, speranţele, temerile... Notele variau între 6 şi 7. Ieşeau bucuroşi că au trecut, ne mulţumeau, auzeam altfel de bucurie de pe coridor.
În ziua a doua aveam de evaluat o clasă de seral. Toţi lucrau, erau între ei oameni cu familie, cu copii, cu probleme, cu responsabilităţi. Vorbeau mai bine decât primii. Poate că nu aveau aceeaşi uşurinţă în mânuirea terminologiei de specialitate, dar se vedea ca înţeleg şi spun conştient ceea ce spun. M-am uitat întrebătoare spre director. Răspunsul a venit prompt:
– Profesoara e româncă. Olteancă.
– Da? Nu ştiam că Vlăhiţa are profesor de română român.
– Daaaa! E o persoană extraordinară. Nu predă, ci împarte sufletul cu elevii.
Continuam evaluarea. În faţa noastră un băiat care mă face praf cu o analiză psihologică a personajului feminin din ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Concluzionând senin, după ce vorbise liber aproape un sfert de oră, ca Ela îmi seamănă. Am început să râd.
– Şi îmi spui asta aşa, în examen?
– De ce nu? Asta îmi transmiteţi.
Avea un zâmbet cald, o încredere în sine extraordinară şi o dexteritate de invidiat în a mânui limba română. Privesc carnetul alb şi buletinul. Văd zâmbetul satisfăcut al colegei, una dintre cele mai exigente profesoare din judeţ.
– Felicitări, Nándor! Îţi dau 10 din toată inima, succes mai departe!
– Şi eu la fel, aud din dreapta.
– Multumesc!
– Ba! Multumim noi pentru demonstraţia asta extraordinară de voinţă şi de seriozitate!
A ieşit plutind.
Pe la 4 după-amiază intră o femeie cam de vârsta mamei mele atunci. Corect îmbrăcată, serioasă, ne întinde buletinul, trage biletul, zâmbeşte, ne spune numărul, ia ciorna şi se duce în bancă. Timp de aproape o oră cât au ţinut răspunsurile celor din faţa ei nu a scris niciun cuvânt. Uneori zâmbea ascultănd ce spun ceilalţi. Mă uit la buletin. Avea 50 de ani. Vine să răspundă. Eminescu. Vorbeste liber, calm. O opresc, îi pun întrebări, răspunsurile vin argumentate, ample.
– Ce te-a determinat să faci liceul la seral?
– Am vrut să am bacalaureatul. Eu sunt factor poştal. În tinereţe era altceva, au fost alte timpuri. Însă îmi place şi mi-a plăcut întotdeauna să învăţ. Îar româna a fost unul dintre obiectele mele preferate, am citit multe cărţi în română, mai ales acum, când am avut profesoara asta... Cred ca mintea adultă percepe altfel mesajul literar.
Am dat al doilea 10. Din toată inima.
Voiam să cunosc profesoara aceea fantastică ce – în mod ciudat – nu apăruse pe acolo pe toată durata examenului. După ce ultimii doi elevi au fost examinaţi şi proba orală a examenului de limba şi literatura română s-a încheiat, uşa s-a deschis încet şi în cadrul ei a apărut un zâmbet.
Mă trec şi acum fiori când îmi amintesc. Era ea. Ochi calzi şi zâmbet, sprijiniţi de un braţ. Mergea greu. Tare greu. Şi o dragoste infinită m-a făcut să mă ridic de pe scaun şi să îmbraţişez fiinţa aceea extraordinară pe care o vedeam pentru prima dată în viaţă, dar care cu primul pas pe care îl făcuse îmi călcase direct în suflet.
Am vorbit atunci toate trei de parcă ne cunoşteam de o viaţă. Nu a vorbit despre boala ei, nu a vorbit despre faptul ca a ajunge la şcoală era o adevărată aventură. Ne-a vorbit despre copii, despre dificultăţile pe care le are în predare din cauza programei şi a specificului zonei, am schimbat opinii, am vorbit de toate.
Unii privesc profesorii ca pe nişte paraziţi sociali.
Alţii, ca pe nişte slugi. Iar alţii îi pun în societate şi în vieţile lor acolo unde le e locul. Dacă omul acesta nu ar fi fost inconjurat de OAMENI, probabil acum ar fi într-un scaun cu rotile.
Mă gândesc de multe ori că există o lege a timpului, a locului şi a oamenilor pe care trebuie să-i cunoşti în viaţă pentru ca destinul tău să se împlinească.
Profesoara asta, româncă în Secuime, era iubită şi respectată în comunitate pentru ceea ce făcea pentru copii, pentru bunătatea şi devotamentul cu care punea cunoştinţele ei vaste şi dragostea de meserie în slujba lor.
A vorbi de bani în cazul unui profesor…
Noi, când trebuia să renunţăm la ceva fiindcă salariul era insuficient, renunţăm, în ordinea asta: la mâncare, la haine şi la sănătate. Avea nevoie de o operaţie complicată şi de o proteză de şold pe care casa de asigurări nu le acoperea. Boala se agrava de la o zi la alta şi cei carea au luat măsuri au fost oamenii locului, la iniţiativa directorului, care a implicat toată comunitatea.
S-a strâns suma necesară. O viaţă trebuia să fie salvată de la degradare şi un om recuperat pentru că era parte din ei.
Da, secuii. Din Vlăhiţa, din orăşelul acela, minier cândva, aruncat printre dealurile dintre Ciuc şi Odorhei. Acolo oamenii ştiu să fie oameni şi sănătatea şi dragostea de semeni nu se măsoară nici în locul naşterii, nici în nume, nici în limbă maternă. Se măsoară doar în suflete ce se unesc pentru a face bine altor suflete.
Operaţia s-a realizat la Târgu Mureş de către un medic maghiar şi el (Bálint Andor), unul dintre cei mai buni, care a avut curajul să intervină acolo unde mulţi ar fi spus un NU hotărât. Şansele de recuperare nu erau mari, dar existau.
În ziua operaţiei nu s-au ţinut ore în liceu. Toţi, elevi şi profesori, s-au rugat pentru ea şi pentru sănătatea ei. O voiau înapoi puternică, zâmbitoare, plină de frumos şi de suflet, aşa cum o ştiau. Şi se pare că cineva a ascultat ruga pornită din suflete curate. Operaţia a fost un succes şi momentul în care ea a reusit să meargă pe picioarele proprii fără ajutor a făcut inclusiv medicii să plângă.
S-a întors la şcoală, primită cu braţele pline de flori şi de dragoste. Iar când directorul, sufletul locului, a vazut-o în picioare, scriind pe tablă, a ieşit din clasă ca să dea drumul celor mai sincere lacrimi de bucurie şi de datorie morală îndeplinită.
Azi am vorbit cu ea la telefon după multi ani. Mi s-a umplut iar sufletul de drag de ea şi de locurile acelea, de oamenii lor, pe care îi port în suflet definitiv şi la mii de kilometri.
Nu voi da numele personajelor, însă oricine va trece prin liceul din Vlahiţa sau prin localitate va cunoaşte povestea unui om care aduce frumuseţea limbii române între copiii maghiari, sensibilitatea poeziei şi zâmbetul născut din dragoste şi din recunoştinţă pentru cei ce au adoptat-o definitiv.
Şi mă gândesc că fiecare dintre noi îşi găseşte, la un moment-dat, menirea şi locul. Oamenii adevăraţi nu au nume şi prenume, au suflete şi legi nescrise ale umanităţii care acţionează independent de orientări politice, de stereotipii sau de prejudecăţi inoculate decenii la rând.
