Trecând podul peste Tisa, omul crescut pe principiile Europei Centrale se trezește într-o călătorie în timp. Hotarele realității obișnuite dispar și se deschid niște dimensiuni care au rădăcinile undeva în subconștientul colectivului comun. Da, când treci Tisa pe la Sighetul Marmației și ajungi în Slatina (Aknaszlatina, Solotvino), dai practic de o stație a călătoriei în timp. Văzând autobuzele, te simți în anii ‘60, magazinele emană atmosfera jovială a anilor ‘70 și viața oamenilor dă impresia perioadei fericite a anilor ‘80, când toți eram în așteptare, toți speram că Zidul se prăbușește, deși acel zid însemna altceva pentru fiecare națiune. Aici în Slatina, s-a păstrat acea atmosferă multiculturală reală, care în limbajul ardelenesc ar putea să se numească pur și simplu familială.
Micul oraș Slatina este majoritar românesc, având ei înșiși minoritățile lor: o comunitate puternică maghiară și una ucraineană. Primarul român, viceprimarul maghiar, secretara ucraineană.
Secretara a învățat limba română din dragoste și la propriu, și la figurat. Venită la muncă dintr-un oraș ucrainean, s-a căsătorit cu un român, iar acum servește comunitatea pe două limbi. Primarul și viceprimarul – ca să fie istorioara și mai aproape de poveștile adevărate – vorbesc între ei în rusă, transformând astfel Primăria într-un Babel familial. În această Primărie poți intra și vorbi pe limba ta fără să deranjezi pe nimeni.
Atmosfera este asemănătoare și în Teceu (Técső / Tiaciv), cam la 30 km distanță de Slatina, tot pe malul Tisei, însă aici, comunitatea maghiară este aceea care își pune amprenta pe localitate. În Teceu trăiesc 10.000 de oameni, din care 30% maghiari. Strada cu cel mai pregnant iz istoric este Koșuta, cu statuia lui Kossuth Lajos acoperit cu coronițe în culorile tricolorului maghiar, nederanjând pe nimeni. Tot pe această stradă, se găsește cea mai veche clădire a localității, care datează din anii 1700.
Dat fiind faptul că trecerea podului de peste Tisa oferă oricărui turist șansa la o călătorie în timp, cu o finalitate care își are rădăcinile într-o anxietate a copilăriei, am descoperit că această veche casă cu verandă este chiar a ghidului nostru în Teceu, Kékesi Sándor.
L-am rugat pe Kékesi, care era vizibil emoționat, să-mi povesteacă despre ultimul copil care s-a jucat, de facto, pe veranda acestei case de muzeu, o ruină „locuită“ acum de lăstari.– „Eu am fost ultimul copil care a crescut în casa asta“, îmi spune Kékesi.
Așteptând povestea, am timp destul să mă uit pe Strada Koșutova să văd cum se transformă Teceul pas cu pas într-un oraș modern. Contrastul este aproape palpabil. Casa din 1700 se rezeamă de o clădire supermodernă cu etaje și termopane. Iată postmodernul cum se așterne peste frumosul orășel, lăsat de monarhie!
Kékesi îmi povestește despre copilăria lui și, după o perioadă, uităm cu toții de ce am venit lângă statuia lui Kossuth Lajos și pe strada denumită după el.
Acest lucru se și înțelege deoarece, așa cum am spus, trecând Tisa hotarele realității obișnuite dispar și se deschid niște dimensiuni care au rădăcinile undeva în subconștientul colectivului comun.
