. VIDEO: Bucureşti (frunza Roşiei), Berlin (otrăvire cu cianură) Mihai Goţiu 14 Oct 2013
De dimineaţă m-a sunat directorul de comunicare al RMGC, Cătălin Hosu, să mă întrebe de unde am informaţiile legate de blocarea unor proiecte de exploatare a aurului în Noua Zeelandă, la care am făcut referire în emisiunea „Între bine şi rău”, de săptămâna trecută, de la TVR 1.
I-am trimis link-urile din presa de la Antipozi, şi m-am gândit să reiau această poveste (despre care am mai scris în 2010) pentru că are o dublă semnificaţie: pe de o parte, dovedeşte cât de „model” (sau, mai exact, în ce sens este un „model”) Mina Martha (Waihi, Noua Zeelandă), pe care RMGC o promovează, iar pe de altă parte reprezintă un model (de această dată fără ghilimele) pentru modul în care politicienii ţin cont de voinţa oamenilor atunci când este exprimată în stradă.
Rezultatele studiului de impact social al Minei Martha, realizat de cercetători de la Universitatea Queensland (Australia) chiar pentru proprietarul exploatării, Newmont, le-am mai prezentat (aici).
În rezumat, studiul relevă populație mult îmbătrânită în comparație cu media din regiune, cu tendințe de a părăsi localitatea în momentul închiderii exploatării, cu un număr dublu de probleme de sănătate mentală, invalizi și asistați sociali față de localități similare din regiune, cu venituri sub media din regiune, cu o educație sub media din regiune și cu probleme legate de violența în familie și consumul de alcool și droguri.
Aici puteţi citi şi mărturia unei locuitoare în Waihi, a cărei relatare nu prea are nimic în comun cu sloganurile publicitare ale companiei. Sărăcie, nu bogăţie, şomaj, nu locuri de muncă, o teamă zilnică de a nu te trezi cu casa pr[buşindu-se într-o groapă generată de exploatările miniere (foto), un zgomot perpetuu, un praf care blochează orice iniţiativă de dezvoltare a agriculturii în zonă, manipulări şi o lungă listă de promisiuni încălcate. „Mineritul este ca muşcătura unui vampir … poate părea sexy la început , dar pur şi simplu nu dispare ….. până când moartea ne va despărți”, este concluzia Christinei Mallett, din Waihi (mărturia integrală, aici).
Astfel, nu e de mirare că, în 2010, când companiile miniere au propus spre avizare alte proiecte similare de exploatare a aurului în Insula Marii Bariere şi în Peninsula Coromandel, opoziţia s-a mobilizat rapid. S-au strâns 37.000 de semnături, iar câteva mii de oameni au ieşit în stradă la Auckland. „No mining pure NZ” şi „No more mining” au fost mesajele protestatarilor. Ca număr, nu se compară, totuşi, cu cei care au ieşit pe străzi în România în ultimele săptămâni, şi nici cu cele peste 150.000 de semnături strânse împotriva proiectului de la Roşia Montană doar în 2011. Dar guvernanţii din Noua Zeelandă au depus armele: „Am auzit mesajul tare şi clar”, a recunoscut Gerry Brownlee, ministrul Energiei şi Resurselor în 2010. Şi astfel, zăcăminte de aur şi argint evalute la 4,3 miliarde de dolari (în Insula Marii Bariere), respectiv la 54 de miliarde de dolari (în Peninsula Coromandel) au rămas “în aşteptare“.
Întâmplarea face ca ieri, în timpul protestelor, să discut acelaşi subiect cu un prieten, Dan Coroian, care locuieşte în Noua Zeelandă, şi care venise pentru câteva săptămâni la Cluj. „Măi, acolo e cu totul altceva. A fost un protest şi gata. Nici un politician de acolo nu-şi permite ca azi să spună una şi mâine să o dea la întors, că zboară. Şi nici lobby-ul nu e acceptat. A fost un scandal imens cu un reprezentant al minorităţilor, despre care s-a aflat că ar fi acceptat ceva cadou, în valoare de vreo 1.000 (o mie) de dolari…”, îmi spune Dan.
E de înţeles, în aceste condiţii, iritarea lui în privinţa politicienilor autohtoni. Şi de ce şi-a amânat rezervarea biletelor de avion cu două zile, pentru a mai prinde un protest la Cluj.
