20.000 de oameni mărșăluiesc pe un bulevard larg și întunecat, care se numea cândva Victoria Socialismului. În spatele lor e Casa Poporului cu luminile stinse. Sunt mulți protestatari – din generația asta n-au mai fost niciodată atâția. Acum o săptămână au explodat de bucurie când s-au văzut împreună. Acum sunt de două ori mai mulți, dar nu mai zâmbesc.
Între timp, au trecut printr-un curs rapid de politică românească. Toți știau că politicienii sunt nașpa și presa e vândută, gen. Dar au fost șocați să vadă cum prim-ministrul își sucește cu 180° poziția de două ori în câteva zile, proclamă închiderea proiectului minier și apoi devine piaristul companiei. Au fost șocați să vadă că o campanie de manipulare ca în anii ’90 funcționează și acum. În loc să se descurajeze, s-au îndârjit.
Generația adormită își bea acum cafeaua și se trezește într-o lume de căcat. Trage aer în piept și pornește s-o salveze.
Tensiunea crește. Începe să circule din gură-n gură și pe ecrane mici de iPhone și Android știrea că Ponta nu e aici, ci eliberează cei 33 de angajați RMGC închiși într-un muzeu. Orice speranță de negociere pare acum o glumă proastă. Strigătul începe timid dintr-un colț, apoi îi cuprinde pe toți: “Demisia! Demisia!”. Mulți se țin de mână încruntați, cu o furie duioasă.
Protestul cotește pe Nerva Traian și intră într-un jgheab luminos de blocuri renovate, cu balcoanele animate de siluete mici, care aplaudă și agită steaguri. Se opresc pentru un minut în urale, se uită în jur și fețele li se luminează.
Din capul mulțimii pornește în valuri scandarea “Ieșiți din casă dacă vă pasă”. Și oamenii ies, apar în grupulețe de pe alei și îngroașă puhoiul care-i deja așa de lung că durează 25 de minute să treacă tot printr-un loc.
Un polițist din ăla cu motocicletă e impresionat, îi zice colegului: “Poate chiar salvează ăștia Roșia Montană…”. Unul dintre jandarmi se minunează când cuprinde cu privirea toți indivizii ăștia ieșiți de bunăvoie la un marș de aproape 10 kilometri. Dacă-l scoți din carapace arată ca un patapievici – își aranjează ochelarii model șoarece de bibliotecă și trage un fum din țigara electronică.
Abia când cotesc la Tineretului și pornesc în linie dreaptă spre Unirii – Universitate își dă lumea seama de amploarea marșului. Blocurile de pe bulevardul Cantemir colcăie de fotografi care se zbat să iasă pe acoperișuri pentru panorame.
E un șir lung de peste un kilometru. În față sunt bicicliștii, intrați deja în folclor drept cavaleria ușoară. Apoi vin jurnaliștii, apoi mamele cu cărucioare, apoi toată lumea. Apoi jandarmii și poliția, care s-au comportat din nou exemplar.
100 de bicicliști ajung primii în Piața Universității și ocupă rondul aproape legal – fac un vârtej ciclist și nu se opresc până nu sunt înghițiți de mulțime.
Momentul e ireal, mintea nu se lasă ușor convinsă că centrul Bucureștiului și 20.000 de oameni care protestează sincer pot să apară în aceeași poză. Stau cățărat pe o cutie de doi metri și mă mă uit înmărmurit. Durează 15 minute să treacă toți prin rond, ocupând strada până la Intercontinental. “Oau, e ca la turci, frate!”
Nu mai arată a sărbătoare, ca săptămâna trecută. Tobele nu mai sunt ca la carnaval, ci ca la armată. Dansul e ca un ritual de dinaintea luptei.
O fată cu păr verzui strigă la portavoce o urătură despre cianură. Doi tipi dansează pe Ciocârlia – unul arată ca un anarhist grec, altul are mască Anonymous. S-a întors și stegarul dac din greva foamei, e iar cățărat pe umerii unuia dintre personajele lui Caragiale și flutură iar drapelul ore în șir.
La ora 12 se împlinește profeția: înfrățirea hipster-golănească. Un urs panda cară pe umăr un sound system de mașină montat într-o valiză veche, din care răsună muzica golanilor din ’90: “Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu vom câștiga libertatea noastră”.
Lumea e convinsă că n-o să se termine prea târziu. Acum două săptămâni au ieșit 5000, săptămâna trecută 10.000, acum 20.000. Vor să continue progresia asta până când politicienii cedează.
Au fost uniți, apoi uimiți. Acum sunt mâhniți. Curând vor fi furioși.
Ajung la Casă, deschid laptopul și dau de after-protest pe net. Toată lumea pune poze și comentarii înfocate și încearcă să-și dea seama ce tocmai s-a întâmplat. Revoluția nu va fi televizată, are contpe Facebook.
Comment: “A fost frumos, m-am mai liniștit că sunt român.”
Reply: “This could be the beginning of a beautiful revolution.”
