Mihai Goţiu 19 Oct 2013
Mandatul Comisiei parlamentare speciale pentru Roşia Montană a fost prelungit cu 30 de zile, a anunţat Victor Ponta. Nu-mi dau seama care e temeiul legal al acestui anunţ, pentru că o astfel de decizie poate fi luată doar de către Parlament, nu de către Guvern, iar o hotărâre a Camerelor în acest nu a fost făcută publică. Dar, când e vorba de Roşia Montană, legea e ultima problemă a lui Victor Ponta. Desigur, premierul speră că, după încă o lună de amânare să scadă presiunea publică, să mai umble, pe ici, pe colo, la problemele de imagine (nu de fond ale legii) şi să-i convingă pe liberali să o voteze. Dacă în ultimul caz, răzgândirea lui Crin Antonescu şi a PNL-ului ar fi posibilă, în ceea ce priveşte opinia publică efectul va fi exact invers. Pentru asta e suficient să analizăm ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni, în care a s-a tras de timp cu inventarea Comisiei speciale.
În mare parte, blocada mediatică pe subiectul Roşia Montană a fost spartă. În ciuda unor numeroase tentative de manipulare, în ultimele săptămâni s-a scris şi s-a vorbit despre Roşia Montană de câteva ori mai mult decât în ultimii 15 ani la un loc. Şi nu a mai fost vorba doar de spoturile, machetele şi articolele publicitare plătite de RMGC. Mulţi dintre românii care încă mai aveau dubii legate de acest subiect, au avut ocazia să se convingă că proiectul minier de la Roşia Montană e o mare ţeapă pentru România şi cel mai mare scandal de corupţie din ultimele două decenii.
Astfel, chiar cu ajutorul Comisiei speciale a ieşit în evidenţă că Afacerea Roşia Montană are fi trebuit să ajungă în dezbatere la Tribunal, nu în Parlament.Rapoarte geologice, pe care se bazează studiul de impact al RMGC, falsificate, intervenţii politice pentru a bloca cercetări şi urmăriri penale legate de cedarea zăcămintelor şi transferul licenţei sunt câteva dintre acuzaţiile şi amănuntele care au devenit cunoscute unui public mult mai numeros decât ce care avea cunoştinţă de ele până în acest moment.
În acelaşi timp, a fost dinamitat mitul locurilor de muncă pe care proiectul minier le-ar crea. Cetăţenii români au înţeles că e vorba doar de câteva sute (nu mii şi zeci de mii, cum pretind reclamele) şi că cea mai mare parte dintre ele nu sunt destinate celor care ar avea, într-adevăr nevoie de ele în zonă. Chiar protestele regizate ale “minerilor” din Roşia Montană au fost cele care au scos în evidenţă minciuna. Oare care credeţi că a fost concluzia românilor atunci când au văzut la “protestele” din Roşia Montană 2-300 de angajaţi ai RMGC şi încă 1-200 adunaţi de pe stradă ori pe bază de convocator din localităţile învecinate? Dintre cei 500 de angajaţi pe care compania pretinde că îi are în acest moment, maxim jumătate au ieşit în stradă. Dacă ar fi crezut cu adevărat în proiectul minier, doar aceştia, împreună cu familiile şi rudele lor ar fi trebuit să treacă de câteva mii.
Mai mult, opinia publică a mai avut ocazia să afle că, în contul celor câteva sute de locuri de muncă create pentru maxim 15-20 de ani la Roşia Montană, riscă să dispară alte zeci de mii de locuri de muncă şi surse de venit în Munţii Apuseni în domeniile prelucrării finite a lemnului, turism şi agricultură.
Numărul derizoriu al protestatarilor pro-RMGC (şi regia acestor proteste), dublate de amploarea manifestaţiilor anti-proiect din Câmpeni (cu aproape jumătate din populaţia oraşului în stradă) au mai dinamitat un mit propagandistic al companiei – cel conform căruia locuitorii Apusenilor ar susţine proiectul. În realitate, ceea ce s-a văzut foarte clar e că doar primarii capacitaţi în diferite moduri de către RMGC şi-au exprimat sprijinul. Acest lucru a indus o anumită temere în rândul populaţiei din zonă (relaţiile din comunităţile rurale şi semi-urbane presupun o legătură mult mai directă cu autorităţile -actele, hârtiile, avizele etc. de toate felurile de care au nevoie sunt eliberate direct şi personal de primari). Amânarea votării legii speciale şi susţinerea publică exprimată în stradă de zeci de mii de români, i-au ajutat pe mulţi dintre locuitorii Apusenilor să-şi înfrângă frica. Într-o zonă controlată propagandistic de către companie ani la rând au ajuns şi au început să circule informaţii despre riscurile reale ale proiectului cu o viteză fără precedent.
Gradul ridicat de interes public în privinţa subiectului Roşia Montană (menţinut şi prelungit prin tergiversare) a motivat şi demersurile jurnalitice care au dus la apariţia unor documente, studii, rapoarte, interviuri etc. care pun în lumină mizeriile din această afacere. Cele mai importante dintre ele suntlicenţa acordată Minvest în 1999 şi transferată apoi către RMGC şi, chiar zilele trecute, raportul profesorilor britanici de la Oxford şi Leicester, care subliniează valoarea absolut excepţională a pratimoniului cultural de la Roşia Montană. Cu cât se preungeşte luarea unei decizii, cu atât se menţine interesul ridicat faţă de acest subiect. Implicit, un grad de interes ridicat pentru informaţiile despre acest caz, pentru că lista mizeriilor e departe de a se fi epuizat. Aşadar, amânarea e bună. Dar nu pentru Ponta şi susţinătorii RMGC. Încă mai e loc de multe surprize.
***
Şi, totuşi, de ce a forţat Ponta prelungirea mandatului Comisiei speciale? Răspunsul e dat chiar de către Comisia specială. Conform informaţiilor devenite publice, în şedinţa secretă a Comisiei votul în favoarea depunerii de amendamente (şi împotriva unui raport negativ asupra proiectului legislativ în ansamblu) a fost de 9 la 7. Să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe. Comisia ar fi trebuit să aibă 21 de membri. Din start, PDL a renunţat să-şi desemneze cei doi membri la care ar fi avut dreptul, şi au rămas 19. Cele 9 voturi “pentru amendamente” reprezintă mai puţin de jumătate, atât din numărul total al celor care ar fi trebuit să facă parte din comisie (21), cât şi a celor care au făcut parte efectiv (19). ATENŢIE: legea specială pentru Roşia Montană are statut de lege organică (modificând sau prevăzând excepţii de la legi organice). Aşadar, pentru a fi adoptată în cele două camere ale Parlamentului e nevoie de majoritate calificată (50% plus unu din numărul TOTAL al membrilor camerelor, nu doar al celor care votează efectiv). Absenţele sau abţinerile sunt echivalente cu voturile împotrivă. Chiar şi în condiţiile în care votul din Comisie a fost secret, această majoritate nu a fost îndeplinită. 9 voturi din 21 reprezintă 42,8%. Componenţa Comisiei reprezintă, procentual, şi distribuţia politică din Parlament. De la 42,8% până la 50% plus unu este o diferenţă mult peste marja de eroare pe care Ponta să şi-o fi permis. În condiţiile unui vot nominal (asumat de fiecare parlamentar în parte) era de aşteptat ca riscul (pentru Ponta şi RMGC) respingerii legii să fi fost şi mai mare.
***
Cu toate amendamentele propuse (inclusiv schimbarea denumirii proiectului normativ) legea rămâne una “cu dedicaţie” pentru Roşia Montană. Declararea exploatărilor auro-argintifere ca fiind “de interes public” e esenţială pentru a permite exproprierile. În continuare se menţin măsurile abuzive la adresa legislaţiei care protejează patrimoniul cultural, mediul, pădurile, pajiştile, proprietatea publică, procedurile administrative, liberul acces la justiţie al cetăţenilor. Colegii de la“Gândul” reuşesc să demonstreze fără echivoc acest lucru: în “noua denumire” a proiectului de lege se vorbeşte despre “proiectele miniere prin care se extrag annual cel puţin 5 tone de aur”. Proiectul de la Roşia Montană e SINGURUL în această situaţie. Intervievat de “Gândul”, deputatul PSD Florin Iordache e “genial”: “Noi ştiam că la Certej se extrag anual 6 tone de aur”. Formularea corectă ar fi fost “ar urma să se extragă” (la ora actuală nu se extrage nimic la Certej). Dar ceea ce nu ştia domnul Iordache e faptul că la Certej ar urma să se extragă… 4 tone de aur annual. Şi astfel, chiar dacă au scos trimiterea de la Roşia Montană din titlul proiectului legii aceasta rămâne aşa cum a fost de la început: o lege specială doar pentru Roşia Montană.
***
Degeaba speră Victor Ponta şi acoliţii lui că românii mai pot fi prostiţi. Cel puţin în cazul Afacerii Roşia Montana poate să-şi ia gândul de la asta. În tot răul amânării, există şi foarte mult bine. Românii află tot mai multe despre mizeriile din acest caz, ba, mai mult decât atât, încep să înţeleagă mecanismele de funcţionare ale unui sistem corupt şi în ate cazuri
