De Mircea Coşea | 24.9.2013 .
Proiectul Roșia Montană a fost economic dar a devenit politic iar în ultimul timp s-a transformat într-un ping pong televizat între demonstranții din stradă și minerii din zona respectivă.
Ultimele evoluții au adus elemente suplimentare problemei ridicate în jurul contractului de exploatare a resurselor de la Roșia Montană. Din nefericire nu sunt elemente de natură tehnică sau economică apte de a clarifica situația mediului și a redevenței ci de natură politică.
După părerea mea, ceea ce putea fi mai rău s-a întâmplat. Roșia Montană a devenit un subiect eminamente politic, oportunitate sau poate chiar pretext de a reașeza raporturile politice în cadrul alianței de la guvernare.
Există însă probleme importante care ar merita să fie discutate.
Pierderea avantajului comparativ
Prima dintre acestea este problema strategiei exploatării resurselor minerale ale României în contextul actual al economiei europene și mondiale.
Modul în care actualmente România tratează problema Roșia Montană este, din punctul meu de vedere, dovada lipsei oricărei gândiri strategice și a oricărei logici economice.
Desigur, cianurile, vestigiile istorice și chiar așa numitele avantaje economice pe care guvernul speră să le obțină sunt subiecte demne de analizat dar, pentru mine, adevărata probelmă este alta. Este problema pierderii definitive pentru generația prezentă și cele viitoare a unuia dintre cei mai importanți factori de avantj comparativ pe care România îi are.
Teoria avantajului comparativ arată că diferenţele de costuri dintre naţiuni nu constituie un avantaj absolut, ci un avantaj comparativ bazat pe diferenţele structurii costurilor între naţiuni. Se considera că avantajele comparative ale României se evidențiau prin calitatea terenurilor sale agricole, prin calificarea forței de muncă și, într-o oarecare măsură, prin potențialul turistic.
Iată însă că efectele crizei și trendul evident la nivel mondial de schimbare a modelului de dezvoltare a adus României încă un factor de avantaj comparativ :resursele sale minerale.
Dacă la sfârșitul secolului trecut, resursele minerale ale țării nu erau considerate avantaj comparativ având costuri de exploatare mai mari decât cele din alte zone extraeuropene, dificultățile crizei și orientarea țărilor dezvoltatre UE spre reindustrializare și relocare au făcut ca România să devină cel mai important stat membru UE din punctul de vedere al resurselor ei minerale, necesare industriilor de top tehnologic.
Aurul, cuprul, argintul, metalele rare sunt materii prime vitale pentru industria viitorului.Nu țara care posedă resursele va avea avantaj comparativ în relațiile economice internaționale, ci țările care vor transforma aceste resuse minerale în produse industriale cu valoare adăugată mare, reușind să abțină transformarea avanatjului comparativ în avantaj competitiv.
Ceea ce se întâmplă în prezent este un atentat la viitorul economic al României deoarece el nu se are în vedere exploatarea resuselor ca materii prime pentru industria națională , ceea ce ar crea un beneficiu competitiv pe termen lung, ci doar vânzarea resurselor ca materii prime în avantajul unor prelucrători externi.
Se practică o simplă vânzare de resurse, adică o politică de tip colonial, privând economia de posibilitatea valorificării interne a acestora.
Nu trebuie niciun calcul pentru a înțelege că pe termen mediu câștigul economic și social al valorificării interne este mult mai important decât orice sumă obținută prin vânzare. Efectul multiplicator al valorificării este superior oricărui efect de tip comercial, mai ales în perspectiva orientării către un nou model de dezvoltatre bazat cu prioritate pe potențialul factorilor interni de creștere.
Cazul Roșia Montană este efectul lipsei oricărei gândiri strategice și a oricărei prioritizări de obiective, este dovada incapacității punerii de acord a orientării economiei românești cu marile schimbări de model și ritm ale economiei europene și mondiale. Lipsa unei gândiri strategice determină poziția strict contabilă a politicii economie românești care se bucură de faptul că este posibil să obțină câteva sute de tone de aur.
Dacă ar fi avut o logică, ar fi trebuit să se întrebe ce se va face cu acest aur în condițiile în care BNR a declarat că nu are nevoie de el, în condițiile în care nu există nici o tentativă credibilă de creare a unor ramuri industriale moderne care să utilizeze aurul ca materie primă și chiar în condițiile propriilor decizii de a impozita suplimentar bijuteriile. Exploatarea resurselor de la Rosia Montana este necesară României. Este, așa după cum am arătat, un factor de avantaj comparativ ce nu poate fi ratat.
Subliniez însă, încă odată, aceste resurse trebuie să devină avantaje comparative pentru noi și nu pentru alții. Ele nu pot fi reduse doar la o simplă vânzare de resurse, așa după cum se preconizează. Ca deținătoare, pe un loc fruntaș în Europa, de resurse minerale importante, România nu ar trebui să mai ia nicio decizie înafara unei noi viziuni asupra politicii resurselor care să plece de la idea folosirii acestora ca factori de avantaj comparativ și de mutiplicare a efectelor economice în sensul veniturilor și al creării de locuri de muncă. Este un moment în care ar trebui să se producă un declic în mentalitatea guvernanților, să nu se grăbească, să nu arunce problema într-un parlament ce nu poate decide decât politic.
A doua problemă la care vreau să mă refer este aceea a rolului statului național în gestionarea și exploatarea resurselor minerale.
Nu sunt adeptul liberalismului clasic susținător al teoriei retragerii statului din economie. Bazându-mă pe exemplele economiilor moderne și competitive, ader la ideia schimbării rolului statului în economie. Unul dintre aceste noi roluri este acela al susținerii pe plan extern a capacității competitive a economiei naționale.
Evident, în cazul Roșia Montană (ca și în cazul hidrocarburilor și al gazelor de șist) statul român ar fi trebuit să fie un actor mai important. Se argumentează imposibilitatea unei astfel de implicări prin lipsa de resurse financiare și tehnologice.
Este o argumentare fragilă. Consider că statul român ar fi putut constitui o entitate economică de tipul unui fond de investiții care, în condițiile unui business plan atractiv (slavă Domnului, Roșia Montană și gazele de șist au o enormă atractivitate) ar fi putut atrage fondurile necesare de pe piața internă și externă.
Nu este o ideie originală. Ea a fost testată cu succes în Italia ( între 1933-2000) prin așa numitul Istituto per la Ricostruzione Industriale (IRI) care, mai ales sub conducerea lui Romano Prodi (1982-1989) a reușit să apere interesele statului italian nu numai în sectorul industrial și energetic dar și în cel al exploatării și valorificării resurselor minerale (marmură, sulf, mercur ,fosfați, sare, gaze, etc).
Desigur, sunt conștient de faptul că o astfel de construcție ar necesita o dezvoltatre a politicilor de public-privat, o mai mare credibilitate a României pe piețe, un management guvernamental mai responsabil și eficient dar, un început ar trebui să fie declanșat dacă mai dorim să rezistăm tensiunilor prezente, și mai ales viitoare, ale pieței internaționale.
Strategia?
A treia problemă pe care o semnalez este cea a pământurilor rare sau a mineralelor critice ( ex : scandiu, ceriu, samariu,europiu, holmiu,tuliu ș.a)
Se consideră că sunt ” critice” deoarece cel puțin 25% din tehnologiile moderne nu ar exista fără aceste minerale. Gabriel Cold Corporation neagă existența unor astfel de minerale la Roșia Montană dar studii științifice prestigioase românești și străine susțin că este de neconceput ca într-un zăcământ ca cel de la Roșia Montană să nu fie prezente aceste minerale. Se spune chiar că acestea sunt adevărata bogăție a zăcământului și nu aurul. Valoarea acestor produse este nu numai materială, dar și strategică deoarece există în lume un singur exportator important : China care deține 97% din producția de minerale critice ( 2010).
De remarcat că România devine cu atât mai importantă din acest punct de vedere cu cât , recent, China a condiționat exportul de construcția în China de către importatorii importanți a unor unități industriale care să utilizeze o parte din minerale ( fabrici de telefoane mobile, tv, informatică, componente ale industriei aeronautice, panouri fotovoltaice etc).
România nu are nici o preocupare din acest punct de vedere : nu a cerut o contra expertiză internațională a zăcământului ( singura aparține lui GGC), și nici nu a introdus în contract clauze de utilizare a mineralelor în unități de producție locale.
A patra problemă este cea a zonelor defavorizate și a locurilor de muncă. Sunt surprins de maniera simplistă în care se discută problema locurilor de muncă generate de o eventuală începere a exploatării. Se vorbește laudativ despre cca. 1000-2000 de locuri în minerit, adică o activitate creatoare de valoare adăugată la un nivel modest.
Dacă ar exista la nivel guvernamental o viziune de ansamblu asupra zonei , inculsă într-o strategie a dezvoltării economiei națioanle în termenii orizontului de convergență europeană, atunci ar există și posibilitatea transformării acelei zone defavorizate într-o zonă cu un ritm de creștere ridicat.
Guvernul ar fi putut concepe exploatarea Roșia Montană printr-o viziune tip cluster, ca pe un integrator al unor ramuri, întreprinderi și centre de cercetare-dezvoltare axate pe extragerea și prelucrarea mineraleor, pe exploatarea serviciilor turistice și culturale și, mai ales, ca pe o zonă tip laborator european de aplicare a politicilor ecologice.
În baza opiniilor pe care le-am prezentat mai sus am convingerea că deocamdată România nu este pregătită pentru gestionarea și valorificarea cu succes a Roșiei Montana. Cred că mai este nevoie de timp pentru a se lua o hotărâre atent și profund studiată.
***
Mircea Coșea este economist, profesor de Macroeconomie și Economia intergării Europene, fost vicepremier și președinte al Consiliului pentru Strategie și Reformă
